PREGATIREA PENTRU DUMNEZEIASCA LITURGHIE

Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (I)


Partea I

S
ubiectul sinaxei noastre de astazi priveste ceea ce simte cineva când urmeaza sa se pregateasca pentru Dumnezeiasca Liturghie, care se presupune ca este o Liturghie de noapte. Când întelegem mersul, dezvoltarea trairilor de-a lungul pregatirii, putem apoi sa le raportam la noi însine, sa le introducem în propria noastra viata, într-un mod corespunzator caracterului nostru, în chilia noastra si în clima în care traim, rece sau calda, linistita sau zgomotoasa. Trebuie sa cunoastem etapele, pentru ca ne ajuta sa întelegem unde ne gasim.


Pentru ca cineva sa aiba parte cu adevarat de o slujba bisericeasca puternica, trebuie ca acesteia sa-i premearga o noapte puternica. Un om care doarme noaptea nu poate sa mearga sa se închine lui Dumnezeu. Va fi un flescait, ceva fara vlaga, daca o sa-i reuseasca si asta! Va avea loc adunarea Bisericii, va coborî Hristos, va fi trimis dumnezeiescul har, dar tu o sa pleci de acolo gol, asa cum ai venit. Asta pentru ca butoiul poate sa aiba foarte mult vin, dar tu vei lua doar atât cât încape în cupa ta. Daca e mica, o sa iei putin, daca e mare, o sa iei mult. Daca nu încape nimic, pentru ca e plina cu alte lucruri, nu vei scoate nimic din butoiul cu vinul care îmbata inima.
Ceea ce are importanta pentru noi este cum vom pregati un loc capabil sa absoarba mult har dumnezeiesc, un spatiu care a fost prefacut în cale, a devenit o cale dreapta, pentru a se petrece întâlnirea noastra cu Hristos. Deoarece când se pregateste cineva pentru Dumnezeiasca Liturghie, în realitate trebuie sa se pregateasca pentru aceasta întâlnire. Ce ceri, aia gasesti. Daca vrei sa primesti vin, vin o sa ceri si vin o sa ti se dea. Tot asa, ce ceri, aia vei primi atunci când mergi la biserica.
Intram asadar în biserica. Se presupune ca duhul meu e treaz, stie pe cine merge sa ceara. Am simtamântul ca merg sa-L întâlnesc pe Hristos, ceea ce înseamna ca L-am cerut, L-am vrut, L-am dorit. Daca nu L-am dorit ziua si apoi noaptea, acum nu pot sa-L cer.
Este, de exemplu, dupa-amiaza si stau de vorba cu tine. Nu e cu putinta sa sporovaiesc cu tine despre accidentul care a avut loc si din fericire n-a murit nimeni, nu e cu putinta sa ma gândesc la tine si sa nu fie Hristos în mintea mea, sa nu fie inima mea fierbinte, sa nu arda fiinta mea la gândul ca voi liturghisi sau ca voi merge la Liturghie sau ca voi veni în atingere, în unire cu Dumnezeu. Daca nu ma stapâneste aceasta traire, atunci ca un adormit îmi voi petrece noaptea sau dimineata la Liturghie. Ceea ce este sufletul acum, aia va fi si mâine. Este nevoie de harul dumnezeiesc, venit în mod neasteptat, ca sa-mi trezeasca sinele adormit, astfel încât sa pot sa savârsesc o Liturghie fiintiala. Inima mea are, în esenta, propria ei viata si poate sa spuna: “Când va veni ceasul al saptelea, al optulea, al noualea din noapte, ca sa merg la biserica la Sfânta Liturghie!”
Asadar, am aceasta traire si, de vreme ce o am, ziua nu-mi ruineaza noaptea, pentru ca ziua este premisa unei nopti reusite. Noaptea este substratul, solul profund, țărâna, rădăcina zilei. De aici rezulta ca, daca noaptea nu este buna, nu pot reusi nimic ziua. Dar nici daca ziua nu-mi este buna, nu pot avea o noapte buna. Se presupune ca duci o viata grijulie peste zi. Nu te stingheresc nici legaturile cu oamenii, nici munca ta, nici zgomotele, nu te stânjeneste nimic. Este o chestiune ce tine strict de inima ta. Desigur, nu în sensul ca mediul, conditiile nu ajuta, ci în sensul ca aceasta este lucrul fundamental.
Cum ma simt la început, atunci când ma pregatesc în chilie, în semiîntuneric, ca sa Îl întâlnesc pe Dumnezeu? Cum evolueaza trairea pâna când sufletul ajunge în stare sa intre în legatura cu Dumnezeu? Are simtamântul ca se afla într-o calatorie în întuneric, nu în întunericul exterior, ci în propriul sau întuneric. Lumina este Hristos (In. 8, 12). Câta vreme nu-L are pe Hristos, nu vede lumina întru lumina, se afla în întuneric. Sufletul traieste cunoasterea tragica a întunericului, a nestiintei. Ce se va petrece acum, tot asa vor continua lucrurile?
Deocamdata, sufletul se afla în aceasta stare, dar încearca o nadejde. Care? Daca a gustat în alte dati vizita lui Dumnezeu, acea traire îl face sa umble în întuneric, în necunoscut fara sa se teama. Când te-ai dus noaptea la o biserica aflata departe, stii unde sunt bolovani, unde sunt scarile, unde sunt locurile primejdioase, si mergi sigur. Daca n-ai mai fost niciodata, vei înainta pas cu pas, grijuliu. Asa si sufletul, daca a cunoscut mai înainte aceasta stare si L-a gustat dinainte pe Dumnezeu, merge cu nadejdea ca,
la fel ca atunci, si acum Îl va întâlni. Altfel, se multumeste cu nadejdea ca i se va da, pentru ca Dumnezeu a spus: “Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide” (Mt. 7, 7). Aceasta nadejde este lucru mare. Fiindca a spus-o El, înainte ca sa cerem ceva, El ne va da. Nu simt asta, dar o stiu. Prestiinta faptului ca voi veni în legatura, în îmbratisare cu Dumnezeu îmi da puterea ca sa înaintez. Dar calatoresc înca în întuneric. Prin urmare, am simtamântul calatoriei si al izolarii mele în întuneric. Exista o nadejde, o lumina, dar eu ma aflu în acest întuneric dens, închegat.
Acum sufletul înainteaza. Stie doar ca Îl va cauta pe Dumnezeu. Ce-I va spune însa? Cum o sa-L caute? Oricât ar fi citit, lucrurile acestea îi sunt straine. Trebuie ca sufletul tau sa le simta si sa le spuna.
Citesc, de exemplu, un schimb de scrisori de dragoste si acum ma chinui sa-ti scriu ce-mi amintesc din ele. Nu reusesc nici sa scriu, nici sa vorbesc. Daca însa te vad, te cunosc si te iubesc, atunci sa vezi cum sufletul mi le va pune toate pe buze! Atunci pot sa rostesc chiar si cel mai obisnuit cuvânt ca si cum s-ar rosti pentru prima oara în lume si sa mi se para ca sunt cel mai mare poet, fiindca, pur si simplu, am spus cuvântul “te iubesc”. Acelasi lucru se întâmpla si în lupta dusa de suflet. Nu stii ce sa spui, pe cine sa strigi, pentru ca nu Îl vezi! Sa strigi în întuneric? Te temi, stai pe gânduri! Îi vei fi pe plac lui Dumnezeu? Te va auzi? Trebuie sa ai o oarecare raza de lumina, un oarescare înteles, un oarecare semn, care sa-ti spuna ca într-acolo este Dumnezeu dupa care strigi. “Gheronda!” – strigi, pentru ca stii unde e Staretul. Daca nu stii unde este, cum o sa i te adresezi? Oare stim unde este Dumnezeu? Doamne, “unde locuiesti?” (In. 1, 38) — L-au întrebat cândva ucenicii lui Ioan Botezatorul. Iar El le-a raspuns: “Veniti sa vedeti!” S-au dus si au ramas la El si au notat si ora. Dar daca nu stii înseamna ca înca te gasesti în întuneric.
Hristos însa nu poate fi în întuneric. Nu stii ce sa faci si atunci începe lupta, agonia. Unde-I? Esti singur, Dumnezeu ti-e necunoscut. Înfricosat lucru! Nu îndraznesti sa-L ceri, sa-I vorbesti. Simti ca înlauntrul tau se duce o lupta. Sufletul tau începe sa lupte. Acum întâlnesti truda sufletului, care reprezinta un element trait. Este lupta pe care o duce ca sa poata ajunge cândva acolo unde vrea. Se poate sa asude, sa oboseasca. Fiecare om, potrivit cu caracterul sau, traieste în mod diferit aceasta osteneala a sufletului. “Dumnezeul meu!”, striga sufletul. Nu striga rostind cuvintele, ci traindu-le.
Ce traieste sufletul în aceasta a doua etapa? Ce simt în starea în care am ajuns? Mai întâi, faptul ca sunt un exilat. Pentru ca a nu-L avea pe Hristos înseamna a nu fi în patria mea. M-am dus “într-o tara îndepartata” (Lc. 15, 13) si trebuie sa ma întorc. Sunt exilat, asta este o traire foarte importanta! Dar nu stim acest lucru, nu îl întelegem si, de aceea, de cele mai multe ori ne simtim atât de bine acolo unde ne aflam. Prin blocuri, pe santiere, pe drumuri, prin casele de pacatuire gasesti oameni satisfacuti. Fiindca una îl are pe sotul ei, pentru ca cealalta îsi are copilasul ei, pentru ca aceea merge bine cu scoala, nu are nici una simtamântul ca este o exilata si, de aceea, e multumita. Cel exilat, chiar daca ar avea si lapte de pasare, îti scrie: “Mai bine în satuletul meu sarac decât în strainataturi.” Asadar, dobândesc cunostinta faptului ca sunt un exilat.
În al doilea rând, mai dobândesc înca o experienta, anume ca sunt neputincios sa-L cer pe Hristos, ca nu sunt în stare sa fac nici cel mai mic lucru pentru a-L gasi. Mai târziu voi întelege ce înseamna cuvintele “prin harul lui Dumnezeu eu sunt” (1 Cor. 15, 10) si ca “ne-a cercetat pe noi Rasaritul cel de sus” (Lc. 1, 78), Dumnezeul nostru, si ca “fara de Mine nu puteti face nimic” (In. 15, 5). Îmi simt neputinta, nu pot sa vorbesc, nu pot sa ma rog, nu pot sa ma adun. Cât sunt de neputincios!
În al treilea rând, simt ca sunt foarte mic, un gunoi. Înaintea marelui Dumnezeu nu am nici macar înaltimea unei furnici. Nimic nu sunt! Sunt o umbra care nu poate nici sa înainteze, nici sa lumineze.
Simtind ce sunt eu, încep sa înteleg ce este El. De ce sunt un exilat? Pentru ca-mi lipseste Dumnezeu. De ce sunt neputincios? Pentru ca Dumnezeu este Cel ce este (Ies. 3, 14). Printr-o antiteza traita încep sa îmi dau seama ca Dumnezeu este mare. Este Cel mare. Tot ce are legatura cu fiinta lui Dumnezeu este de necuprins cu gândul si singurul lucru care poate fi înteles este caracterul lui de neînteles. Pot sa citesc, pot sa fiu informat despre tot ce exista în spatiul exteriorizarii Sale, al lucrarii Sale, despre tot ce este o energie necreata a lui Dumnezeu, dar sufletul meu nu le întelege. Vine însa clipa în care sufletul îsi da seama de lucrarile, de însusirile lui Dumnezeu si atunci descopera faptul ca Dumnezeu este mare. Esti înalta, cea mai înalta dintre colegele tale. De fiecare data esti pusa în primul rând. Îti traiesti propria alura. Dar când te duci la picioarele unei piramide ca sa o privesti si nu-i vezi vârful, o sa întelegi ce înseamna ca tu esti scunda si ea înalta. Întocmai asa se petrece si aici.
Dupa aceea, înteleg ca El este sfânt, adica ceva cu totul diferit de lume, cu desavârsire osebit, absolut, care nu e nimic altceva decât ceea ce este. Este Cel ce este (Ies. 3, 14). Orice altceva este o inexistenta, un lucru conventional. Cum Îl înteleg? Asa cum atunci când ma aflu în întuneric, îmi deschid ochii, dar nu vad nimic, tot asa face si sufletul meu, inima mea. Nu vede nimic, dar simte ce înseamna strigatul: “Dumnezeul meu, unde esti?” (cf. Ps. 41, 4). Unde esti, Dumnezeul meu? Înapoia zidului, în afara manastirii? Trebuie ca Te afli înauntru, dar nu Te vad! Dincolo de stele? Deasupra cerurilor? Dar daca esti pretutindenea, unde esti de fapt? Oriunde m-as duce sa-L vânez, nu dau de El. De ma cobor la iad, este acolo. Dar în iad nu-L vad! Daca ma duc în adâncurile marii (Ps. 138, 7-10), este acolo. Dar nici acum nu-L vad, eu sunt în întuneric. Astfel, din întelesul cuvântului “osebit” extrag întelesul de “sfânt”.
În continuare, pricep întelesul slavei lui Dumnezeu, ca Dumnezeu este plin de slava. Trairea mea, întunericul meu ma fac sa simt ca Dumnezeu este tocmai contrariul a ceea ce sunt eu. Înaintam pe bâjbâite. Înca ne aflam în spatiul propriilor noastre cautari, nu ne gasim în spatiul lui Dumnezeu, înca nu a venit harul. Este spatiul sufletului care se lupta sa-L gaseasca pe Dumnezeu si, înainte de a-L gasi, va întelege ca Dumnezeu este plin de slava.
Când sufletul dobândeste aceasta traire, începe sa intre într-un al treilea stadiu, al pocaintei. Urmariti traseul. Eu sunt cel exilat, cel neputincios, cel mic. El este Cel sfânt, Cel osebit, Cel plin de slava. Asta înseamna ca eu trebuie sa ma schimb. Ma pocaiesc (μετα-νοώ) înseamna “îmi schimb mintea” (vouς) devin un alt om. Acum începe sa fie cultivata înlauntrul meu nevoia de pocainta si, încet-încet, trairea pocaintei.
De îndata ce înteleg gândul ca eu, pipernicitul, eu, nimicul, trebuie sa fac un salt si sa ma aflu în spatiul Dumnezeirii, ca trebuie sa ma schimb, sufletul meu începe din acel ceas sa caute sa gaseasca ce trebuie sa schimbe, începe sa se framânte. Cine sunt eu? Ce mi se întâmpla? Acum descopar, mai întâi, ca sunt pacatos. Descopar cauza fundamentala care ma desparte de Dumnezeu, care m-a exilat, m-a facut mic si dintr-unul “cu putin micsorat fata de îngeri” (Ps. 8, 5), adica asezat aproape de înaltimea Dumnezeirii, am ajuns pamânt, cenusa, vierme al pamântului. Dintrodata m-am trezit “ca un dobitoc” (Ps. 72, 22). Asadar sunt pacatos! Foarte important lucru! Dar acum, în ce fel sa ma pocaiesc? Cum sa ma pregatesc pentru spovedanie? Cum sa spun ca am gresit? Trebuie ca sufletul meu sa tânjeasca dupa aceasta! Când te intereseaza cum sa intri la universitate, ce parere are duhovnicul despre tine, de ce nu te iubeste stareta, de ce o iubeste mai mult pe cealalta, o sa te mai pocaiesti? Daca îti place focul, o sa gasesti vreascurile (Ioil. 2, 5). Ce cauti, aia gasesti. Asadar, descoperi cauza, care este pacatul. Sunt pacatos.
În al doilea rând, descoperi “peretele cel din mijloc al despartiturii” (Ef. 2, 14), acest lucru tragic ce se afla între tine si Dumnezeu. Daca vreti, putem sa numim “peretele cel din mijloc” întuneric sau negura, negura în ce-L priveste pe Dumnezeu, întuneric în ce ne priveste pe noi. Mare lucru este sa simt ca sunt separat, ca exista acest perete, negura, întunericul, diferit de bezna sufletului care se lupta sa-L întâlneasca pe Dumnezeu, asa cum am vazut ca se întâmpla în prima etapa.
În al treilea rând, pentru ca sunt pacatos si pentru ca exista un perete care ne desparte, simt ca sunt strain de El. Ca nu am nici o legatura cu El. Cum sa comunic cu El? De obicei, ne înselam pe noi însine. Deoarece savârsim o rugaciune buna, pentru ca avem o anume evlavie, o oarecare virtute, o înaintare sau pentru ca ne autoamagim cu pseudospovedaniile noastre, ni se pare ca avem si harul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu ne-a cercetat. Iar aceasta cercetare poate sa fie pur si simplu o îndrazneala, o pornire nesupusa a inimii, o nestiinta. Acum însa înteleg ca sunt un strain, ca nu am nici o legatura cu El!
În al patrulea rând, pentru ca sunt strain, sunt lumesc, nu apartin spatiului lui Dumnezeu. Surprind întelesul ideii de om lumesc. Se poate sa fiu staret sau episcop, nu conteaza, conteaza unde traieste inima mea.
Asadar, în cea de-a treia etapa, simt ca sunt pacatos, ca exista peretele din mijloc al despartiturii. Descopar ca sunt strain de Hristos. Dumnezeu este necunoscut, iar eu un strain, un om lumesc. Aceasta descoperire are înlauntrul meu câteva urmari duhovnicesti, pentru ca ne gasim în cursul înaintarii. Începem sa descoperim sinele nostru, vedem ce aluat suntem, deoarece raul pe care îl avem în noi este necunoasterea de sine, necunoasterea propriului suflet.
Gândul la pacatosenia mea aduce cu sine trebuinta schimbarii. Nu vorbim înca despre pocainta, ci despre schimbare. Pocainta este o harisma a Sfântului Duh si mi-o va da Dumnezeu. De exemplu, ai facut ceva si zici: “Vai de mine ce-am facut? Cine mai asculta de Staret?” Asta este parere de rau. Dar când te chem eu si-ti spun: “Ce ai facut, copilasul meu?”, daca tu îti marturisesti greseala si-mi ceri sa te pedepsesc, iar eu nu te pedepsesc si îngadui sa te împartasesti, o sa spui: “Ce bun este Gheronda! Cum sunt eu si cum este el! Uita-te la bunatatea lui Dumnezeu! Sa-l amarasc pe Dumnezeu?” Începe acum pocainta. Altceva este parerea de rau si schimbarea, altceva pocainta. Simtirea pacatoseniei mele îmi produce trebuinta, dorinta de a ma schimba. <<va urma>>

(extrase din Talcuiri la Sfintele Slujbe – Arhim. Emilianos Simonopetritul)

Partea II

Printre altele, trairea prezentei “peretelui din mijloc al despartiturii” ma face sa înteleg ca trebuie sa sparg acest perete. Lovesc cu pumnii, dar zidul este puternic. Lovesc, lovesc — nimic! Din ochi îmi curg siroaie. Acum începe plânsul, dar nu cel care este o harisma a Duhului, ci cel care iese din sufletul meu, din simtamântul ca Dumnezeu este dincolo si eu dincoace.
În continuare, simtamântul ca sunt strain îmi produce trebuinta dorintei puternice si asa se aprinde dorinta arzatoare de a-L cunoaste, de a-L vedea pe Hristos. Spunem ca ne ducem la Liturghie ca sa-L cerem pe Hristos. Dar simtim oare lucrurile pe care acum le spunem? Sa nu spunem ca mergem pentru Hristos, fiindca asta-i o minciuna. Ne înselam pe noi însine, la fel ca în proverbul: “însala-ma ca sa te însel, ca sa ne treaca vremea.” Când înteleg ca sunt strain de Dumnezeu, atunci încep sa-L doresc pe Hristos, asa cum în momentul în care o fata îsi da seama ca i-a plecat iubitul, se zvârcoleste înlauntrul ei, ochii i se înlacrimeaza, iar inima ei îl cauta. I se fac oferte: vine primul, al doilea, al treilea, al patrulea, dar ea îi alunga pe toti, chiar daca sunt buni, bogati, educati, crestini. Înca înainte de a-i cunoaste, inima ei zice “nu”, apartine altuia. Lucrul acesta se potriveste si sufletului care se pocaieste.
Prin urmare, trairea caracterului lumesc, descoperirea faptului ca eu, faimosul crestin, sunt un om lumesc, ma face sa iau hotarârea de a deveni dumnezeiesc. Ma sileste, în opozitie cu cele de dinainte, mai întâi sa iau hotarârea daruirii sinelui meu. Simt ca, de vreme ce eu sunt lumesc si traiesc în lumea mea, iar El este sfânt, trebuie sa ajung si eu ce este El, trebuie sa merg împreuna cu El, trebuie sa ma dau Lui, sa ma predau Lui. Altfel, nu pot sa Ii apartin. Aceasta daruire a fiintei mele este, în cele din urma, o zvârcolire, pentru ca ies pe jumatate nimicit. Asa cum când mergi la cineva cu dorinta de a-i aduce argumentele tale, iar el ti le darâma pe toate, îti dovedeste ca esti un nimic, iar tu te simti epuizat, spui apoi: “Ma predau!” si, chiar daca nu i-o spui, o întelegi si nu poti sa te misti – daca nu te simti asa înaintea lui Dumnezeu, adica incapabil chiar si sa te misti, înseamna ca nu I te-ai predat. De vreme ce exista înlauntrul tau ceva care înca se zbate, se împotriveste, înseamna ca nu poti sa-I spui lui Hristos: “M-am predat!”
Hotarârea de a ma darui, nu daruirea însasi, este ceea ce spune fiul risipitor: Ma voi scula si ma voi întoarce în patria mea si îi voi spune tatalui meu: “Gresit-am la cer si înaintea ta” (Lc. 15, 18). Este hotarârea de a ma întoarce si de a spune: “Dumnezeul meu, de la Tine am pornit, Tu m-ai nascut, pe Tine Te caut si la picioarele Tale cad! Sunt un catelandru caruia i-au fost scosi dintii si nu poate sa faca nimic.” Dar atunci când simt ca am dinti, o sa Musc, prin urmare nu exista nici un fel de predare.
În al doilea rând, hotarârea de a ma preda ma face sa ma hotarasc pentru sfintenie, deoarece ca sa ma predau lui Dumnezeu, trebuie sa ajung asemenea Lui, sfânt, în întelesul unei vieti osebite, nu în întelesul unui loc diferit sau al unui mod diferit. Câti dintre noi au luat hotarârea sa ajunga sfinti? Daca m-as fi hotarât sa ajung sfânt, n-as fi mers sa manânc, as fi mers sa ma rog. N-as fi cautat sa port cutare straie, mi-ar fi ajuns ceea ce am. N-as fi cautat sa ocup cutare loc, pentru ca stiu ca sora mea îl prefera, fie din neputinta, fie din trebuinta. Nu m-as fi dus în camera de la rasarit, ci as fi zis: “Sora mea este bolnava, ia sa merg eu în chilia cu geamul pe nord.” Altfel vede lucrurile mireanul, altfel le vede sfântul. Ne gasim pe un teren omenesc. Înca nu atingem hotarele duhovnicesti. Stam pe pamânt. Suntem jos, foarte jos! N-am ajuns înca nici la prima treapta. Desigur, nici n-o sa ajungem astazi. Suntem departe…
Prin urmare, hotarârea de a ma darui ma face sa iau hotarârea de a ajunge sfânt. Vii la mine, iar eu îti vorbesc cu salbaticie, si îndata te indispui. Asta înseamna ca n-ai luat înca hotarârea de a fi sfânt, altfel mi-ai fi cazut la picioare si mi-ai fi spus: “Te rog, continua tot asa, pentru ca asta ma ajuta la sfintenie.” Dar nici nu ti-a trecut prin minte asa ceva. Chiar si simplul fapt ca inima ta zice “Ia te uita, cum îmi mai vorbeste!” arata independenta ei. Trebuie ca inima sa simta aceste cuvinte, sa le traiasca. Prin cuvântul “inima” nu întelegem, desigur, sentimentul, ci omul launtric.
Hotarârea pentru sfintenie ma face acum sa iau hotarârea îndreptarii. Faptul ca nu sunt sfânt înseamna ca sunt ceea ce ziceam mai înainte, prin urmare trebuie sa ma îndrept acolo unde gresesc si iau deci hotarârea de a ma îndrepta. Adeseori se poate sa ne spovedim, sa ne recunoastem pacatul, dar sa nu luam niciodata hotarârea îndreptarii. Ai luat hotarârea? De îndata te si îndrepti. Este foarte usor. Hristos nu a spus nimic care sa fie greu sau pe care sa nu-l putem face. De ce nu putem face aceasta? Pentru ca nu o vrem.
Când înlauntrul meu are loc aceasta lucrare, descopar ca atâta vreme nu m-am ocupat atât cu mine, cât cu Dumnezeu. Adica ma vad pe mine însumi altfel decât ma stiam înainte. Înainte îl vedeam pe Dumnezeu prin prisma sinelui meu. Acum ma vad pe mine în functie de ceea ce este Dumnezeu si judec cum trebuie sa fiu ca sa ma aseman cu Dumnezeu. Prin urmare, obiectul cautarii sufletului meu, înainte ca el sa-l constientizeze, înainte ca el sa faca ceva, era, prin harul dumnezeiesc, Dumnezeu. Am început sa înteleg ca sufletul meu se îndeletniceste cu Dumnezeu.
Astfel, ajungem la cea de-a patra etapa, la pomenirea lui Dumnezeu. Pomenirea lui Dumnezeu înseamna îndeletnicirea inimii, a mintii, a cugetului, a fiintei mele cu Dumnezeu, care ma uneste cu Sine. Încep sa-L pomenesc pe Dumnezeu, sa înteleg ca acum ma gândesc la Dumnezeu, ca Dumnezeu este sfânt, mare, plin de slava si ca trebuie sa ma schimb, sa ajung sfânt. Vedeti cum ne apropiem încet-încet de Dumnezeu? Prima pomenire a lui Dumnezeu parca vine de departe, înca în bezna, ca un zgomot ce vine din departari, ca un val.
Prima pomenire a lui Dumnezeu, primul contact cu Dumnezeu, este o îndeletnicire cu EL într-un oarecare fel, este o patrundere a sufletului meu, si nu a duhului meu. Duhul, pentru ca Dumnezeu l-a facut vesnic si nemuritor, începe sa prinda curaj ca îi voi da dreptul sa se întoarca în tara lui, de care s-a desfatat, dar pe care a pierdut-o. Sufletul meu începe sa descopere faptul ca Dumnezeu este adevarat si ca pâna acum am trait în minciuna. Credeam ca ma împartasesc, ca liturghisesc sau ca iau parte la Liturghie, dar de fapt nu faceam nimic. Acum însa o sa reusesc asta, a spus-o Dumnezeu. Stiam ca Dumnezeu este adevarat dintr-o cunostinta simpla, pentru ca auzisem despre asta, ne-a spus-o Staretul, am citit despre asta. Acum încep sa o simt cu sufletul si înlauntrul meu patrunde o seninatate. De vreme ce Dumnezeu este adevarat, nu minte — “credincios este Dumnezeu” (1 Cor. 1, 9) – înseamna ca, ce a spus, va face. Astfel, avem o înaintare a trairii.
De vreme ce Dumnezeu este adevarat si credincios, nu se poate decât sa ma apropii de El, sa mi Se descopere. Ne gasim în al cincilea stadiu al trairilor. Încep sa simt ca Dumnezeu este Cel ce Se apropie. Daca, Dumnezeul meu, eu sunt un neputincios, mic, fara vlaga, cufundat în bezna, daca între mine si Tine se afla peretele din mijloc, ce pot sa fac? Nimic! Dar Tu esti credincios. Esti adevarat. Prin urmare, esti Cel ce Se apropie. “Împaratia cerurilor este aproape” (Lc. 21, 31). Înseamna ca împaratia cerurilor se apropie, ca eu nu pot sa merg în împaratia cerurilor, ci ca ea trebuie sa vina catre mine. Începem sa întelegem ce spune Sfânta Scriptura, pe care o citim din anii copilariei noastre si nu pricepeam ce vrea sa spuna.
“Împaratia cerurilor este aproape.” “Aproape” înseamna “lânga”. Asa cum atunci când zicem “omul este aproape”, întelegem ca era la oras, iar acum se întoarce, vine, tot asa si împaratia cerurilor s-a desprins de cer si vine catre mine, se apropie de mine. Daca Hristos Se apropie, inima mea lucreaza, se încalzeste. Ca si cum aș fi relativ aproape de tine, desi înca departe, însa vin. Trebuia sa vina cineva, dar n-a venit, pentru ca l-a împiedicat furtuna, asa ca va veni mâine. Si chiar daca ti se va spune ca nu va veni, inima ta îti sopteste ca asa ceva nu este cu putinta, va veni.
Nadejdea care ia nastere capata un gust dulce, care este pregustarea fericirii ce o voi dobândi la aratarea lui Hristos. Împaratia este aproape, se apropie. Eu sunt deja mai aproape de Dumnezeu, nu aproape. Altceva este aproape, si altceva mai aproape. Trebuie sa cunoastem elementele care ne ajuta sa întelegem în ce punct ne aflam.
Când simt ca sunt mai aproape de Dumnezeu, descopar faptul ca Dumnezeu, Cel aflat atât de departe, Cel dinapoia catapetesmei, este Dumnezeul meu, este capul Bisericii, este capul meu, iar eu si toti ceilalti suntem un singur trup (Ef. 4, 4). Descopar comuniunea Bisericii. Sunt mai aproape. Singur? Nu, cu întreaga Biserica. Sunt mai aproape, pentru ca iert, pentru ca iubesc, pentru ca tot ce fac, fac în Biserica, “împreuna cu toti sfintii” (Ef. 3, 18), si nu de unul singur. Pentru ca, pâna la urma, ce sunt? Un gunoi, un vierme al pamântului si, în cele din urma, voi ajunge mâncare viermilor. Asadar, încep sa simt, sa traiesc comuniunea Bisericii. Nu sa citesc, nu sa vorbesc despre ea, ci sa traiesc faptul ca eu sunt un madular al tau, al Arhanghelului Gavriil, al Sfântului Andrei, al Arhanghelului Mihail, care a facut minunea din Colose, al tuturor sfintilor. Atunci înteleg de îndata ca acesti sfinti sunt aici, cu mine. Înca nu-i vad, nu-i aud. Dar stiu ca sunt cu mine. Am patruns în spatiul sfintilor, dar prin dorinta, prin dispozitie launtrica.
Constientizând acum întelesul comuniunii Bisericii, începe sa încolteasca înlauntrul meu si, încet-încet, sa sporeasca prima iubire omeneasca în Biserica. încep sa-i iubesc pe toti si pe toate. Te iubesc si nici nu-mi aduc aminte ca ieri m-ai înjurat, ca nu mi-ai dat ce ti-am cerut, ca m-ai acuzat, ca esti rautacioasa. Nu-mi amintesc nimic. Îmi vine sa ma ridic ca sa te îmbratisez, sa te sarut. Se poate ca tu sa fii de cinci zile în chilie la tine, sa nu te fi vazut, dar eu nici nu am simtit asta si nici nu m-am gândit la lipsa ta. Prezenta ta era vie pentru mine. De câti îmi amintesc astfel! Cum îmi amintesc de ei! Cum se descurca si se curata mintea? Nu iubesc numai oamenii, ci si viermisorul pe care-l ocolesc ca sa nu-l calc, pasarica înghetata pe care o încalzesc ca sa poata, sarmana, sa zboare iarasi si sa nu ramâna pe drumuri, furnica de lânga mine. Dobândesc o anumita sensibilitate. Stiti unde se afla omul care nu a dobândit iubirea? În urma tuturor acestor stadii! În al doilea? În primul? Înainte de primul? Nu stiu. Din elementele despre care vorbim poate oricine sa-si dea seama unde se afla.
Oricum, în aceasta etapa începem sa descoperim prima iubire omeneasca în Biserica. Nu vorbim despre iubirea trupeasca, de mama sau de tata, asta este alta iubire. Te iubesc pentru ca esti copilul meu. Pot sa nu-l iubesc pe copilul pe care l-am nascut? Sau te iubesc pentru ca mi-ai spus oful tau. Sau sunt calugarita si-mi iubesc Stareta. E anormal sa n-o iubesc. Ceva se întâmpla în inima, exista o oarecare strâmtorare, un anumit geamat. E nevoie de o interventie medicala. Nu vorbim însa despre starile bolnave, ci despre iubirea fireasca în Biserica, care este universala. Este “pentru toti oamenii” (cf. 1 Cor. 9, 19-22), dupa cum zice Apostolul Pavel. Inima lui Pavel era un ocean nehotarnicit, care cuprindea întreaga lume si pe atâtia altii, dupa cum zice Sfântul Ioan Gura de Aur.
Când iubesti pe cineva, îl simti viu înaintea ta. Singurătate simte numai cel care nu iubeste, iar singurătatea se face si mai mare atunci când vreau să fiu iubit de ceilalti. Oricare om, fie împarat, fie cersetor, veti vedea ca, de îndata ce va vrea sa-l iubeasca altii, va simti însingurare, îndata ce începe sa iubeasca, nu cu iubirea omeneasca, ci cu cea în Biserica, începe însingurarea sa se risipeasca si descopera ca Biserica întreaga, cu totii sunt cu el.
Puteti observa acum ca o traire o aduce pe cealalta. Trairea faptului ca sunt mai aproape de Dumnezeu ma conduce la cunostinta si la trebuinta de a dobândi înstrainarea. Alt lucru este faptul ca eram un strain, si altceva este înstrainarea. Faptul ca eram un strain reprezenta trairea experimentala a însingurarii mele, a ramânerii mele în lume, departe de Hristos. Înstrainarea însa este un salt al inimii pentru a iesi din toate acestea, afara din mine însumi si din lume, ca sa ma apropii de Hristos. Aceasta intentie, aceasta pofta, este ceva care ma conduce la Hristos, îmi produce dorinta puternica, trebuinta, cautarea înstrainarii.
În continuare, dragostea mea fata de oameni, întoarcerea eului meu catre ceilalti, ma face sa dobândesc uitarea de sine. Faptul ca am hotarât sa ma predau este un lucru diferit de cel ca înca îmi apartin. Încep deci sa înteleg ca trebuie sa îmi uit sinele, sa îl las deoparte, sa nu-mi pese de el. Simtamântul comuniunii Bisericii ma face sa înteleg acum prin traire ce înseamna ca sunt madular al lui Hristos: nu sunt un individ, ci o persoana, în sensul ca Hristos este capul. Descopar ce înseamna madular al lui Hristos, descopar locul meu în Trupul lui Hristos în mod corespunzator smereniei pe care o am.  <<va urma>>
(extrase din Talcuiri la Sfintele Slujbe – Arhim. Emilianos Simonopetritul)

Partea III

Trairea comuniunii cu sfintii si cu îngerii despre care vorbeam înainte ma face sa simt ca ma aflu în întuneric, sub umbra si mijlocirea lor. Simt ca toti sfintii si îngerii ma acopera. Nu sunt singur. Aripile lor se aud. Toti sfintii sunt împreuna cu mine. Se îngramadesc în aceasta bisericuta. Câta maretie!
În timpul calatoriei, m-am întâlnit cu un mitropolit. Am vorbit despre episcopii titulari si mi-a povestit o discutie pe care a avut-o cu unul care i-a spus:
- Este cu putinta ca un titular sa fie mitropolit? Este fara nici o ratiune. Poate fî cineva primar fara oameni? Nu se poate. Tot asa nici mitropolitul nu poate fi fara o turma, mi-a zis.
M-am mâniat, dar atunci mi-a venit o idee care mi-a iesit în acea clipa din suflet si i-am zis:
- Asculta, pe primar îl aleg oamenii. Daca nu sunt oameni, în mod clar nu va exista nici primarul. Pe mitropolit însa nu-l aleg oamenii.
- Bine, îmi raspunde. Îl alege Sinodul, Biserica, dar pe cine conduce? Care este Biserica lui?
În toiul framântarii mele sufletesti îmi vine un al doilea gând si îi raspund:
- Cine este Biserica? Oamenii vii, care vin sau poate ca nu vin la biserica, sau poate ca vin si apoi se duc sa pacatuiasca? Sunt în Biserica si toti cei care nu vin niciodata si zac în fiecare zi prin cafenele sau sunt dusi pe la treburile lor?
- Sigur ca în Biserica sunt si acestia. Dar nu sunt în Biserica sfintii care aici s-au nascut si au crescut? Nu sunt Biserica mosii si stramosii nostri? Nu sunt Biserica sfintii care au marturisit în aceasta mitropolie al carei titular sunt? Nu sunt Biserica toti îngerii care exista în acest loc? Sunt un mitropolit al Bisericii. Acolo înlauntru, pentru mine, sunt vii toti cei morti si toti sfintii nevazuti. Când am înteles ca sunt împreuna cu toti acei sfinti, m-am simtit cu totul alt om. Prima oara am simtit aceasta, a zis mitropolitul.
Astfel, simti pentru prima oara ca e de fata întreaga Biserica vie, toti sfintii, toti îngerii. Prin urmare, traiesti sub umbra lor si cu mijlocirile lor, si în mod spontan izbucnesti: “Pre Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, Slavita Stapâna noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii pomenind, pre noi însine si unii pre altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam.” Te unesti cu Preasfânta, cu Inaintemergatorul, cu Apostolii, cu Sfintii si, împreuna cu ei, te predai cu adevarat lui Dumnezeu. Acest înteles îl are cuvântul “pomenind”. Îi invoci pe toti si zici: “Vino, Preasfânta mea, vino, Înaintemergatorule, vino, Sfânta Varvara, Sfinte Nicolae al meu, Sfintilor ctitori de la Meteore, Sfinte ctitor al Simonos-Petrei, si toti împreuna sa mergem la Hristos sa I ne dam!” Altfel mergi când esti singur, si altfel când ai parte de o astfel de tovarasie!
Înfricosator lucru este sa te iubesc si tu sa nu-ti dai seama! Pentru ca nu m-am uitat la tine, nu ti-am vorbit, nu ti-am zâmbit, nu ti-am raspuns, vei trai în însingurarea ta, în timp ce eu te iubesc. Sa fiu cu tine în fiecare zi, si tu sa crezi ca nici nu-mi amintesc de tine! Cât de înfricosator este sa nu simti iubirea, ocrotirea, existenta, prezenta acestui întreg univers adevarat, care este trupul tau, si sa traiesti singur! Asadar, se risipeste întunericul, singuratatea, si te afli acum în lumina pe care o radiaza aripile îngerilor, rugaciunile si mijlocirile si solirile tuturor sfintilor. Iei din propria lor lumina. Devii si tu o alta fiinta luminoasa, o planeta, si dantuiesti împreuna cu ei lânga Hristos.
Unde este Hristos? Înca nu L-am vazut. Este însa împreuna cu sfintii, acolo unde sunt sfintii este si Hristos. Daca am înteles ca sunt un madular al Lui, ca aici sunt sfintii si îngerii, atunci si Hristos trebuie sa fie pe aici pe undeva, nu-i nevoie sa strig, nu-i nevoie sa caut. Am acum trairea ca: “Iata, vine!”, iar inima scoate propriul ei strigat: “Vino!” În ce limba o spune? Nici nu stiu, nici nu pot spune. Mi-e cu neputinta sa o exprim. Inima însa zice: “Vino, vino!” Daca Îi vorbesc, daca poate sa auda înseamna ca e pe aici, si cad în genunchi, si fac prima îngenunchere, prima închinaciune, în timp ce ma aflu înca în întuneric. “Dumnezeul meu!” Cad, îngenunchez si ma închin Dumnezeului celui înca nevazut. Dupa ce m-am smerit, m-am plecat, mi-am depasit propriul sine, am intrat în spatiul Lui, dupa ce I m-am închinat, Se pleaca acum El asupra mea si ma ridica. Avem acum cercetarea dumnezeiasca, un lucru deosebit de vedere.
În ce fel se produce cercetarea lui Dumnezeu? Am spus ca astazi nu ne vom referi la întelesuri duhovnicesti. Ne vom opri la cele omenesti, la cele de jos, care sunt mai jos de prima treapta. In principiu, cercetarea dumnezeiasca depinde de om, de inima lui, de dragostea lui, de dorul lui, de caracterul lui, de viata lui, de locul unde se afla. Altceva e sa te afli într-o chinovie mare, si altceva sa te afli într-un schit. Altceva e sa fii un om bucuros, si altceva sa fii un melancolic. Altceva e când ai trait o viata fecioreasca din anii copilariei si singurul lucru la care te-ai gândit era sa devii monah, si altceva când ai facut tot felul de nazdravanii de-a lungul vietii. Dumnezeu îi cerceteaza pe toti, dar vorbeste potrivit cu ceea ce pricepe fiecare, cu modul în care Îl cauta si cu ceea ce este. Toate astea joaca un mare rol. Dupa cum tu folosesti în mod diferit fiecare unealta, fiecare material, lemnul, cimentul, marmura, tot asa si Dumnezeu lucreaza în mod diferit fiecare ogor de-al Lui. Stie unde merge, pe cine cerceteaza “caci al Lui neam si suntem” (F.A. 17, 28). Suntem faptura Lui! El stie “zidirea noastra” (Ps. 102, 14) si, de aceea, altfel va apuca bumbacul, altfel fierul. Ca sa îndoi fierul, te opintesti din rasputeri, dar bumbacul îl prinzi cu gingasie.
Când ne aflam în starea cercetarii dumnezeiesti dobândim doua trairi foarte importante si pe care le avem apoi mereu. Întâi, pacea. Altceva este dulceata de care vorbeam mai înainte, pregustarea care poate sa vina când înca te afli în mocirla pacatului, si altceva este pacea cercetarii lui Dumnezeu. “Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua” (Ps. 117, 27). Nu L-am vazut, dar “S-a aratat”. “Cercetatune-a (…) de sus (…) pe cei din întuneric si din umbra mortii” (Lc. 1, 78-79). Asa cum sunt, aplecat, îngenuncheat, nu vad lumina, nu vad îngerul, nu vad nimic, dar am pace.
Al doilea, simt îndrazneala. Acum vreau sa-mi ridic privirile si sa-L privesc. Simt ca Dumnezeu nu are nimic cu mine. Am luat hotarârea de a ma pocai, am înteles ca sunt pacatos, strain, un nimic, ca Dumnezeu m-a iertat. “Cel ce cerceteaza inimile si rarunchii” (Ps. 7, 10) ne vede dispozitia – cât de repede! – si, înainte ca noi sa trecem la fapte, El deja ne-a cercetat. Potrivit cu starea în care ne gasim, ne daruieste pacea si îndrazneala, chiar daca înca nu am înaintat la masuri de sfintenie potrivit cu criteriile omenesti.
Când voi avea parte de aceasta cercetare dumnezeiasca, ce fac? Cad si ma închin. Nu la Cel nevazut, – înca e nevazut, dar nu-L traiesc ca nevazut – ci la Cel care “e aici, cu noi, în chip nevazut”. Dupa ce, mai întâi, stapânea caracterul nevazut, acum, pentru ca a avut loc cercetarea, Îl simt pe Cel nevazut ca fiind aici, cu mine. Cad, asadar, si ma închin Celui ce este împreuna cu mine, îmi întind mâna ca sa-L prind.
Când ajung în acest moment în care cad si îngenunchez, în care ma închin “Celui ce este împreuna cu noi în chip nevazut”, atunci nu mai pot sa înaintez, nici sa ma mai pregatesc. Nu pot sa ma mai rog, nu mai pot sa fac nimic. Singurul lucru pe care îl vreau este sa liturghisesc, sa-L prind în mâna pe Cel care este în chip nevazut împreuna cu mine si cu pofta sa-L vâr înlauntrul meu. Atunci, chiar daca nu a început înca Utrenia, astepti cu nerabdare sa bată clopotele. Daca te afli la Utrenie, tânjesti sa înceapă odată Laudele, să ajungă slujba la Doxologie, ca preotul sa spuna apoi “Binecuvântata este împaratia!”, ca sa deschida Împaratia cerurilor. Nu-ți mai gasesti linistea, nu te vei linisti decât daca vei liturghisi. Dar daca nu vei liturghisi? Nu stiu ce se va întâmpla. În orice caz însa, esti pregatit.
Dar o sa-mi spui: “Daca esti preot, vei liturghisi.” Nu uitati însa ca toti suntem “preotie împarateasca” (Ies. 19, 6; 1 Ptr. 2, 9). Suntem împreuna-partasi la preotia lui Hristos. Suntem cu totii roada, lucrarea sfânta, rezultatul lucrarii preotiei Lui. Suntem fiii Preotului, Împaratului, Învatatorului, Prorocului. Suntem si noi preoti. Nu mergi numai sa asiști la Liturghie, ci sa liturghisesti, sa-ti oferi inima, sinele tau ca jertfa curata, ca rod pasnic. Dar sinele tau nu are nici o importanta, si de aceea mergi întâi de toate sa oferi “ale Tale dintru ale Tale”. El ti le-a dat, ale Lui sunt cele pe care I le oferi, care la început înfatiseaza ceea ce esti tu, ce iubesti tu, ce doresti tu si care, în cele din urma, se prefac în însasi fiinta Domnului. Si astfel, Trupul lui Hristos, agnetul acela ramâne ca pâine, ceea ce am adus eu, si este un element al vietii mele. Cu pâine se hraneste omul. Vinul ramâne ca vin, care înseamna dorinta mea, veselia mea, inima mea, sanatatea mea. Ceea ce sunt, ce am mai bun, aduc ca ofranda. Elementele care arata ofranda mea ramân si, în acelasi timp, sunt prefacute în însusi Trupul si Sângele lui Hristos.
Aceasta este pregatirea sufletului ca sa mearga la Liturghie. Sa vada înlauntrul sau fiecare dintre noi unde se afla. Inima, atunci când este pregatita, ne-o spune, vrea sa zboare. “Binecuvântata este Împaratia Tatalui si a Fiului!” Inima tâșnește, se predă Domnului vietii, Domnului inimii, asa cum pluteste puful în aer. Întră în Împărăție, intră în locul unde e Hristos, șade pe tronul Lui. Oricine participă în mod adevarat la slujba din biserica chiverniseste si conduce ca un preot casa lui Dumnezeu. “Intra-voi în casa Ta si ma voi închina catre biserica cea sfânta a Ta” (Ps. 5, 8). “Închina-mă-voi către biserica?” Nu către biserica, ci lui Hristos I te vei închina. Acolo este Hristos. Atunci deja poti sa faci ce vrei. Unde este Hristos, acolo este totul.

(extrase din Talcuiri la Sfintele Slujbe – Arhim. Emilianos Simonopetritul)