Photobucket

CALENDARUL


Cap 1 - CALENDARUL
1.1 Calendarul Iulian
1.2 Cum se putea corecta decalajul calendaristic
1.3 Stabilirea datei Pastelui creştinesc
1.4 Pascalia
1.5 Compromisul calendarului gregorian pentru anii 1926 si 1929
1.6 Biserica Ortodoxa de Rasarit respinge calendarul gregorian
1.7 Spicuiri din Actul Sinodal al Sfântului si Marelui Sinod Ecumenic ce s-a întrunit în Biserica Preasfintei
Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria, din Constantinopol
1.8 Discursul Patriarhului Alexandriei, Meletie Pigas, sustinut la Sinodul din 1583, întrunit la Constantinopol
1.9 Necanonicitatea schimbarii calendarului
1.10 Realitatea contravine Sfintelor canoane
1.11 Calendarul gregorian denatureaza postul Sf. Apostoli
1.12 Lojele masonice si aportul lor la schimbarea calendarului
1.13 Violentul text anti-masonic al Mitropolitului Nicolae al Ardealului, martie 1937
1.14 Hotarârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române asupra masoneriei, 1937
1.15 Prima încercare de introducere a calendarului gregorian în România 1916
1.16 Memoriul Arhimandritului Galaction Cordun catre ÎPS Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române, Conon, 9
decembrie 1916
1.17 Arestarea Arhimandritului Galaction Cordun


Cap 2 - INTRODUCEREA CALENDARULUI GREGORIAN ÎN UZUL BISERICII
2.1 Congresul Pan-Ortodox de la Constantinopol din 1923
2.2 Necanonicitatea Conferintei (Congres) dela Constantinopol, 1923
2.3 Biserica Româna si calendarul gregorian. Anul 1924
2.4 Portretul Preafericitului Miron Cristea realizat de contemporanul si intimul sau prieten Octavian Goga


Cap 3 - STATUL SI BISERICA
3.1 Statul si intensificarea luptei împotriva Bisericii în sec. al-19-lea
3.2 Biserica româneasca sub principele Carol


Cap 4 - BISERICA ORTODOXA DE STL VECHI DIN ROMÂNIA
4.1 Scânteia revoltei poporului apărător al vechilor tradiţii
4.2 Figuri proeminente pastratoare ale vechilor traditii:
ieromonahul Glicherie, ierodiaconul David, schimonahul Damaschin
4.3 Despre hirotonia întru arhiereu a Arhimandritului Galaction Cordun
4.4 Reîntoarcerea arhiereului Galaction Cordun la vechiul calendar
4.5 Înfiintarea Mitropoliei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România
4.6 Primirea, discursul si activitatea pastorala a Mitropolitului Galaction Cordun la Manastirea Slatioara
4.7 Riposta Patriarhiei din Bucuresti
4.8 A doua arestare a mitropolitului Galaction Cordun
4.9 Domiciliul obligatoriu al Mitropolitului Galaction Cordun la M-rea Caldarusani si hirotoniile de arhierei din
cadrul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România
4.10 Trecerea la cele vesnice a mitropolitului Galaction Cordun


Cap 5 - SITUATIA BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA DIN 1959 PÂNA ÎN PREZ
5.1 Prezentarea sumara a activitatii Bisericii de Stil Vechi din România
5.2 Canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie
5.3 Din minunile Sf. Ierarh Glicherie


Cap 6 - CONTROVERSE BISERICESTI
6.1 Cine este vinovat de schisma?
6.2 Succesiunea apostolica
6.3 Sfântul Botez
6.4 Mirungerea


Cap 7 - BISERICA SI EVENIMENTELE ANULUI 1054
7.1 Situatia Bisericii din epoca anterioara momentului 1054
7.2 Anul 1054 în istoria Bisericii


Cap 8 - COMBATEREA UNOR TEORII APUSENE
8.1 Cine este fondatorul Bisericii din Roma?
8.2 Combaterea teoriei apusene privitoare la episcopatul Sfântului Apostol Petru în Roma, vreme de 25 ani
8.3 Câteva rataciri propovaduite de Biserica Apusului, romano-catolica





1.1 Calendarul Iulian


Calendarul utilizat de romani înainte de reforma lui Iuliu Cezar avea la bază anul egiptean de 365 de zile. Spre deosebire de anul tropic - solar (intervalul de timp între două treceri succesive a soarelui prin acelaşi echinocţiu) care determină adevărata lungime a anului solar, anul calendaristic era mai mic cu aproximativ 6h. Deci la un interval de patru ani, anul măsurat după metoda calendaristică întârzia cu o zi, ceea ce a determinat pe Iuliu Cezar şi consilierii lui, în frunte cu astronomul Sosigene, să introducă reforma calendarului în anul 46 î.H. Aceştia considerând anul tropic (solar) de 365 de zile şi 6 h. au dispus ca din sferturile de zi (cele 6 h) din decursul a patru ani, să se constituie o zi, care să se adauge la cel de-al patrulea an. Astfel la un interval de patru ani, primii trei ani consecutivi erau de 365 de zile şi se numeau comuni, iar al patrulea an număra 366 de zile, ziua suplimentară adăugându-se la luna Februarie. Deci anul bisect număra 366 de zile, luna Februarie a acestui an număra 29 de zile, iar aceasta se repeta o dată la patru ani. În aceste condiţii anul tropic, real (timpul unei întregi revoluţii a pământului în jurul soarelui) era perfect sincronizat cu anul calendaristic (măsurat după metoda calendarului constituit din zile, săptămâni şi luni). La romani începutul anului tropic era considerată ziua de 1 Ianuarie, iar anii se numărau de la zidirea Romei (754 î.H.). Reforma lui Cezar nu a fost înţeleasă, nici chiar de cei care erau însărcinaţi cu aplicarea ei, ceea ce a determinat pe împăratul August, ca după o perioadă de numai 36 de ani, să realizeze o altă reformă a aceluiaşi calendar. Astfel se stabileşte ca patru luni din an să numere 30 de zile, altele şapte să numere 31 de zile, iar luna Februarie a rămas neschimbată, 28 de zile, iar când anul este bisect 29 de zile.

În anul 325 d.H. Sf. Sinod de la Niceea, care a stabilit şi principalele dogme ale Ortodoxiei, a adoptat calendarul iulian, drept calendar ecleziastic (bisericesc), introducând în sub-diviziunile acestui calendar şi periodul de şapte zile ale vechii săptămâni a iudeilor. Începutul anului bisericesc s-a considerat a fi ziua de 1 septembrie, iar anii se numărau de la zidirea lumii, adică 5508 î.H. Tot la acest Sinod s-a stabilit şi regulile determinării datei Paştelui, hotărându-se ca Sf. Paşti să nu se serbeze mai devreme de a doua zi, de după echinocţiu de primăvară, care se consideră a fi la 21 Martie şi nici mai târziu de 25 Aprilie. De aici putem constata că data Paştelui nu poate avea loc decât între intervalul de timp cuprins între 22 Martie şi 25 Aprilie.

În 325 data echinocţiului de primăvară era 21 Martie. În 1582, deci peste 1257 de ani s-a observat că echinocţiu de primăvară coborâse cu 10 zile, adică la 11 Martie, ceea ce a determinat o nouă reformă numită "reforma gregoriană". Calcule astronomice efectuate în anul 1582, nu mai corespundeau cu cele efectuate în anul 46 Î.H., care s-au dovedit viabile vreme de 1257 de ani. În 1582 calculele noilor astronomi, voiau să dovedească că anul calendaristic (măsurat după calendarul iulian), la un interval de 400, rămâne în urmă cu trei zile, faţă de anul tropic (solar), ceea ce nu era adevărat.




Însă, introducerea calendarului gregorian în uzul Bisericii, avea să genereze o greşeală fatală raportată la data Sf. Paşti. Astfel erau denaturate condiţiile soborniceşti de la Niceea în vederea serbării Sf. Paşti, după cum le vom prezenta:



Anii



2065, 2076 precum a fost şi în 1970, 1981, Paştele cade la 26 Aprilie s.n.(stil nou)

2087, 2098, 2008, 2092 precum a fost şi în 1997, 2003, Paştele cade la 27 Aprilie s.n.

2019, 2030, 2103, 2114 Paştele cade la 28 Aprilie s.n.

2035, 2057, 2068, 2646 precum a fost şi în 1962, 1963 Paştele cade la 29 Aprilie s.n.

2062, 2073, 2084 precum a fost şi în 1967, 1978, 2000 Paştele cade la 30 Aprilie s.n.

2098, 2016, 2100 precum a fost şi în 1994, 2005 Paştele cade la 1 Mai s.n.

2021, 2027, 2032, 2111, 2116 Paştele cade la 2 Mai s.n.

2043, 2054, precum a fost şi în 1964, Paştele cade la 3 Mai s.n.

2059, 2070, 2081 precum a fost şi în 1975, Paştele cade la 4 Mai s.n.

2013, 2097, 2024, 2108 precum a fost şi în 2002, Paştele cade la 5 Mai s.n.

2040, Paştele cade la 6 Mai s.n.

2051, Paştele cade la 7 Mai s.n.

2070, precum a fost şi în 1983, Paştele cade la 8 Mai s.n.



A nu recunoaşte necesitatea corectării calendarului iulian, ar fi o notă de ignoranţă, dar pe de altă parte, a introduce în Biserică calendarul gregorian, lipsit de orice suport solid, care ştirbeşte orânduiala serviciilor bisericeşti, (data Paştelui, Postul Sf. Apostoli, sărbătorile cu dată variabilă, etc) aceasta ar fi cea mai grosieră indiferenţă la adresa Bisericii strămoşeşti clădită pe sânge de mucenici.





1.2 Cum se putea corecta decalajul calendaristic?


Calendarul care se apropia cel mai mult de valoarea corectă era cel egiptean folosit pentru stabilirea sărbătorilor religioase.

În calendarul solar, anul avea 12 luni a câte 30 de zile, la care se adăugau la sfârşitul anului încă 5 zile, rezultând un număr de 365 de zile. Între calendarul egiptean şi cel solar, diferenţa era de un sfert de zi, în 1460 de ani această diferenţă ajungând la un an. Pentru corectarea acestei diferenţe, în vremea lui Ptolomeu al III-lea, s-a decretat introducerea unei zile suplimentare epogomena la fiecare 4 ani, precum şi la noi în cazul anilor bisecţi, ziua de 29 februarie.

La romani, până la reforma lui Cezar, exista un calendar arbitrar. Cel dintâi avea 10 luni, a câte 30 de zile fiecare, creat de Romulus, iar succesorul său, Numa, a mai introdus 2 luni. În secolul I î.H., egipteanul Sosigene din Alexandria, colaboratorul lui Iuliu Cezar la reforma calendaristică, propune anul solar de 365 de zile, cu adăugarea de 1 zi la fiecare 4 ani. Acest calendar este cunoscut sub numele de calendarul Iulian şi intră în vigoare în anul 46 î.H. sau 708 de la întemeierea Romei, şi s-a menţinut până la 15 octombrie 1582 în Apusul catolic, când a fost substituit cu cel gregorian. Calendarul iulian a fost folosit în Franţa până în 1582, în Polonia până în1586, în Ungaria până în 1587, în Germania protestantă până în1700, în Anglia până în 1752, Japonia până în 1873, Turcia până în1916 etc. În ţările ortodoxe, reforma a întârziat aproape 3 secole, fiind considerată erezie catolică. Astfel în Bulgaria ortodoxă reforma are loc în anul 1916, în Rusia reforma are loc la 30 ianuarie 1918, în România la 1 Octombrie 1924, iar în Grecia în anul 1924.

Decalajul calendarului iulian faţă de timpul astronomic real a determinat trecerea la calendarul gregorian. Instituirea calendarului gregorian nu era cea mai potrivită soluţie de rezolvare a acestei probleme astronomice. Diferenţa dintre anul calendarului iulian şi cel solar putea fi anulată datorită anului bisect. O zi în plus la 4 ani, realiza legătura perfectă între cer şi pământ. Reforma impusă de papa Grigorie al 13-lea se baza numai pe argumente ştiinţifice, ignorând hotărârile sinodale ale celor 7 Sfinte Sinoade Ecumenice, deoarece sărbătoarea Paştelui nu mai cădea în zilele impuse de hotărârile sinodale ale Sfinţilor Părinţi.





1.3 Stabilirea datei Paştelui creştinesc


După hotărârea canonului al 7-lea apostolesc, Paştele trebuie să se serbeze în prima Duminică de după echinocţiul de primăvară. Data Paştelui este legată de două fenomene cereşti: echinocţiul de primăvară (21 Martie, dată neschimbătoare) şi luna pascală ( sau plină, cu dată schimbătoare). Luna pascală poate cădea mai devreme, sau mai târziu faţă de echinocţiul de primăvară, ceea ce determină instabilitatea datei Paştelui.

Dacă luna plină cade începând cu 21 Martie, se numeşte lună pascală, iar dacă cade mai înainte de 21 Martie se numeşte nepascală şi se mai aşteaptă încă 29 de zile (perioadă în care luna revine în acelaşi punct astronomic), după care apare următoarea lună plină, şi de aici încolo se socoteşte data Paştelui.

Dacă luna plină cade pe 20 Martie se socoteşte a fi nepascală. Trebuie să se mai aştepte încă 29 de zile, adică până la 18 Aprilie. În aceste condiţii, Paştele se va sărbători abia în prima Duminică de după 18 Aprilie. Deci 18 Aprilie + 7 zile (intervalul unei săptămâni) = 25 Aprilie, cea mai târzie dată. Dacă luna plină cade pe 21 Martie, Paştele poate cădea chiar şi pe 22 Martie, aceasta fiind cea mai timpurie dată a sărbătoririi Paştelui, cea mai târzie rămânând ziua de 25 Aprilie, caz în care luna plină va fi înainte de 21 Martie.

Exemplu: Dacă la 20 Martie avem lună plină, deci ea va fi nepascală; se mai aşteaptă 29 de zile până pe 18 Aprilie. Se poate întâmpla ca 18 Aprilie să fie Duminică, caz în care se va mai aştepta încă 7 zile, până Duminica viitoare, adică până pe 25 Aprilie.

Dacă de la 21,22,23...martie avem lună plină, aceasta se va numi pascală. De va fi Duminică, se aşteaptă până Duminica viitoare, când se serbează Paştele. De nu va fi Duminică, se serbează în prima Duminică de după ziua, în care a apărut luna pascală.

În cadrul Sinodului Ecumenic de la Niceea s-au stabilit patru reguli privitoare la data sărbătorii Paştelui şi anume:

1) Paştele trebuie sărbătorit întotdeauna după primăvăreasca isimerie (echinocţiul de primăvară) - 21 martie

2) Paştele nu se cade a se sărbători în aceeaşi zi cu evreii.

3) Paştele nu trebuie să se ţină niciodată mai înainte de primăvăreasca isimerie (echinocţiul de primăvară), ci după cea dintâi lună plină a lui Martie, care va fi după echinocţiu.

4) Paştele să se ţină în cea dintâi Duminică, care va fi după luna plină a lui Martie (Pidalion, pag. 8).

Primele două regulile le avem din canonul al 7-lea al Sfinţilor Apostoli, iar ultimele două din predaniile Sfinţilor Părinţi.

Pentru inexactitatea mişcării lunii, data Paştelui nu poate fi aceeaşi pentru fiecare an. În anul 325 echinocţiul de primăvară a fost la 21 Martie şi aşa a rămas stabilit pentru totdeauna.





1.4 Pascalia


Sfinţii Părinţi întruniţi la Sf. Sinod de la Niceea, în ceea ce priveşte stabilirea datei Sf. Paşti, hotărăsc că Paştele creştinilor nu trebuie să se serbeze niciodată mai devreme de 22 Martie (limita inferioară) şi nici mai târziu de 25 Aprilie (limita superioară). Deci Paştele creştinilor nu pot avea loc, decât în intervalul a 35 de zile bine stabilite, de la 22 Martie la 25 Aprilie. Prezenţa acestor 35 de zile, a făcut posibilă întocmirea a 35 de tabele, privitoare la sărbătorile cu dată variabilă (schimbătoare) dependente de data Paştelui. Aceste tabele sunt cunoscute sub denumirea de Pascalie. În cadrul Pascaliei se deosebesc o pascalie parţială şi una generală.

Pascalia parţială este pascalia stabilită pe un mare număr de ani, unde sunt prezentate data Paştelui şi a tuturor sărbătorilor cu dată schimbătoare, în funcţie de data Paştelui. Prin mijlocirea acestei pascalii, se întreţine cea mai perfectă uniformitate în serviciul bisericesc. Pascalia parţială conţine un număr de 35 de tabele, în care sunt prezentate zilele, când au loc sărbătorile cu dată schimbătoare, în raport cu cele 35 de zile, în care ar putea cădea Paştele.

Pascalia generală este pascalia întocmită pentru un număr de 532 de ani, ceea ce echivalează cu un period, după care data Paştelui şi a sărbătorilor cu dată schimbătoare reîncep din acelaşi punct şi în aceeaşi ordine.

Introducerea calendarului gregorian în locul celui iulian a determinat o nouă calculare a Pascaliei (de fapt introducerea unei noi Pascalii), şi în mod implicit, schimbarea datei Paştelui, precum în anii 1926 şi 1929, micşorarea duratei postului Sf. Apostoli sau chiar anularea acestui post (atunci când Paştele cade mai târziu de 3 Mai s.n.).

Calendarul iulian şi Pascalia iuliană reprezintă cele mai vechi şi cele mai eficiente mijloace de organizare a slujbelor bisericeşti. Odată cu acceptarea reformei calendaristice, impuse de Biserica Romei, trebuia să fie acceptate şi o serie de prescripţii apusene. Considerăm că nu se poate admite introducerea în Biserică a altor prescripţii (îndreptări), care atrag după sine dezorganizarea întregului serviciu religios. În Biserica de Răsărit totul este coordonat şi reglementat. Aici totul se face după tipic şi orice inovaţie, care nu este adaptată la regulile stabilite de atâtea veacuri, este respinsă de cele mai multe ori ca pe o schismă sau erezie.

În aceste condiţii, adoptarea calendarului gregorian fără a se pregăti mai întâi mijloacele de adaptare la vechile orânduieli, implică acceptarea benevolă a regulilor Bisericii din Roma. Biserica Ortodoxă din România, în anul 1924 acceptând calendarul gregorian a fost silită a abandona vechile orânduieli a slujbelor bisericeşti, toate pascaliile şi întocmirile lor, care erau rodul zelului şi ostenelilor Sf. Părinţi. Motivul neîntemeiat al acestei dezorganizări, a fost schimbarea datei echinocţiului de primăvară, de la 21 martie, la 11 martie. În 1582 echinocţiu coborâse până la 11 Martie, dar aceasta nu înseamnă că Biserica din Apus nu a greşit prin schimbarea calendarului, căci spune Sf. Ioan Gură de Aur: "Nu poartă grijă Dumnezeu şi Biserica de această pândire a vremilor şi a zilelor, decât pentru singură unirea şi pacea". Echinocţiul a coborât până la 11 Martie, însă greşeala Bisericii Apusului constă în aceea că s-a rupt de trupul Bisericii lui Hristos, încălcând hotărârile dumnezeieşti ale celor 318 Sf. Părinţi.

"A dezbina Biserica şi a se împotrivi cu prigonire şi a face împerecheri şi despărţiri şi a deosebi pe sineşi pentru totdeauna de obştescul Sobor al Bisericii, acesta este păcat neiertat şi de prihană vrednici şi are multă muncă şi pedeapsă. Căci trebuie să ştie ei, latinii, că şi soboarele cele din toată lumea, care s-au făcut după cel dintâi, de către ceilalţi Sf. Părinţi, vedeau cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-a pogorât isimeria (echinocţiu), dar nu au voit a o strămuta din 21 Martie, unde a găsit-o cel dintâi Sobor, cinstind şi mai mult înnoirea şi unirea Bisericii, decât neînsemnata isimerie (echinocţiul), care nu pricinuieşte nici la aflarea Paştelui nostru vreo tulburare, nici vătămare la blagocestie. Dar mai ales că amănunţirea aceasta, a isimerii pricinuieşte latinilor două necuviinţe mari: adică, a prăznui ei Pasca ori cu iudeii, ceea ce este împotriva canonului al 7-lea apostolesc, ori mai înainte de iudei. Dar mai mult place lui Dumnezeu rânduiala Pascaliei şi, în scurt a calendarului nostru(ortodox n.ed.), decât orânduiala Pascaliei şi a calendarului latinilor..." (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Paşte către cei care postesc).





1.5 Compromisul calendarului gregorian pentru anii 1926 şi 1929


Compromisul calendarului gregorian constă în a sărbători Paştele şi celelalte sărbători aferente Paştelui, precum Izvorul Tămăduirii, Înălţarea Domnului, Pogorârea Sf. Duh, Sf. Treime, după calendarul iulian, iar celelalte sărbători cu dată neschimbată, din cursul anului să fie ţinute după calendarul gregorian. Acest lucru nu poate fi posibil, întrucât apar două calendare.

Compromisul calendarului gregorian s-a simţit din plin în anii 1926 şi 1929, când Biserica Ortodoxă Română a oficiat sărbătoare de Paşte la o dată anticanonică. Data Paştelui urma a fi fixată tot după calendarul iulian, după hotărârea stabilită la Congresul de la Constantinopol, 1923.

În anul 1926 luna plină a fost nepascală, adică înainte de echinocţiu, la 13 Martie s.v. S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la viitoarea lună plină, care a fost la 12 Aprilie s.v., când luna plină (a lui Martie) a fost pascală, adică după echinocţiu şi în zi de Duminică. La această dată evreii au sărbătorit Paştele. Toate ţările ortodoxe au mai aşteptat încă 7 zile (prima Duminică de după ziua în care a fost luna pascală) până la 19 aprilie s.v., când au serbat Paştele după Pascalia şi calendarul iulian.

În acest an Biserica Ortodoxă Română a oficiat Paştele la data de 22 Martie s.v.- 4 Aprilie s.n. înaintea Paştelui evreilor şi în acelaşi timp cu catolicii, ţinând cont numai de scara pascală, 22 Martie - 25 Aprilie, dar nu şi de luna pascală sau nepascală. Biserica Ortodoxă Română s-a trezit într-o situaţie liturgică, fără precedent în toată istoria ei, aceea de a prăznui Paştele complet izolată de celelalte Biserici Ortodoxe. La această gravă abatere se adaugă şi încălcarea canonică, în ceea ce priveşte relaţia cu paştele iudaic, care nu poate să fie simultan, şi cu atât mai puţin după Paştele creştin.

În 1929 luna plină a fost iarăşi nepascală, la 16 Martie s.v., mai înainte de echinocţiu. S-a mai aşteptat încă 29 de zile, până la data 15 Aprilie s.v. (Duminică), când luna era pascală (a lui Martie). De la această dată s-a mai aşteptat încă 7 zile, până în viitoarea Duminică, 22 Aprilie s.v., când toate celelalte Biserici Ortodoxe au sărbătorit Paştele, urmând Pascalia tradiţională, adică cea rămasă după vechiul calendar. Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Paştele la 18 Martie s.v.-31 Martie s.n. tot înaintea evreilor ca şi în 1926, nerespectându-se nici măcar scara pascală 22 Martie - 25 Aprilie, izolându-se prin aceasta de celelalte Biserici surori, de Pascalia Tradiţională, încălcând iarăşi dispoziţia privitoare la paştele iudaic.





1.6 Biserica Ortodoxă de Răsărit respinge calendarul gregorian


După ce marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit au luat cunoştinţă de înnoirile calendaristice necanonice ale papei Grigorie al XIII-lea, pentru a înlătura acest pericol spiritual, hotărăsc instituirea unui nou Sinod Ecumenic în anul 1583, pe data 20 noiembrie la Constantinopol, sub conducerea lui Ieremia, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic, cât şi a Patriarhului Alexandriei, Silvestru, la care participă alţi mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

Tema dezbaterilor o constituie schimbarea calendaristică săvârşită la Roma de către Papa Grigorie al XIII-lea şi nesupunerea acestuia faţă de hotărârile celorlalte mari Patriarhii Ortodoxe, precum Alexandria, Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim. Sinodul Ecumenic întrunit la Constantinopol în 1583 a luat atitudine împotriva înnoirilor calendaristice de ordin astronomic, introduse pe Papa Grigorie al XIII-lea în Biserică.

În anul 1582-1583 papa Grigorie al XIII-lea trimite misionari în părţile Răsăritului pentru a atrage adepţi din rândurile Ortodoxiei. În aceste condiţii erezia se infiltra printre ortodocşi. Pentru combaterea acestei erezii în anul 1583, Eremia, Patriarhul Constantinopolului organizează Sinod bisericesc, la care participă Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, Silvestru, Patriarhul Alexandriei şi un mare număr de arhierei ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit. În urma dezbaterilor a fost promulgată următoarea enciclică:

"Oricine nu urmează învăţăturile sfintei noastre credinţe Ortodoxe, după cum au aşezat şi cele şapte sfinte Soboare Ecumenice, care au hotărât pentru Sfintele Paşti şi pentru Calendar şi care bine le-au legiuit să-l urmăm , şi va voi să urmeze după Pascalia şi după calendarul cel născocit de ateii lui papa sau se va împotrivi la toate acestea şi va voi să strice dogmele şi obiceiurile, pe care ni le-au predat Sf. Părinţi ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, (unul ca acesta n. ed.) să fie dat anatemii şi scos afară din rândul creştinilor Sfintei noastre Biserici conduse de Domnul nostru Iisus Hristos. Voi binecredincioşilor creştini ortodocşi să rămâneţi în cele în care v-aţi născut, aţi crescut şi v-aţi învăţat. Şi când va sosi vremea, însuşi sângele vostru să-l vărsaţi, ca să păstraţi credinţa care ne-au lăsat-o Sf. Părinţi; şi mărturisirea voastră să o păstraţi şi să vă feriţi de aceştia (latinii n. ed.). Să vă ajute Domnul nostru Iisus Hristos şi smeritele noastre rugăciuni să fie cu voi cu toţi. Amin."

În anul 1756 imixtiunea papei în cadru Bisericii Ortodoxe de Răsărit a bulversat din nou lumea creştină. De data aceasta Chiril, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic adoptă o atitudine dură împotriva papei şi a tuturor celor care împărtăşeau ideile sale eretice. În aceste condiţii Chiril, Patriarh Ecumenic fiind, promulgă o nouă enciclică împotriva celor care au îndrăznit a schimba Calendarul şi Pascalia. Redăm aici textul acelei enciclice emise în anul 1756:

"Chiril, din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic. Preacinstiţilor clerici care sunteţi cu noi în Biserica lui Hristos, har şi pace vouă de la Dumnezeu.

Noi, pe care ne-a învrednicit Dumnezeu Sfântul să ne aflăm în faţa acestui tron apostolesc şi patriarhicesc, canoniceşte şi apostoleşte, pentru a păzi cu credinţă fierbinte şi evlavie Sf. Credinţă Ortodoxă, pe care am primit-o de la Sf. Apostoli şi de la cele şapte Sf. Soboare Ecumenice, împreună cu dogmele celor şapte Sf. Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe, Apostolească şi Sobornicească de Răsărit, pe acestea să le ţinem curate şi nepătate; după cum de sus şi de la început Biserica le-a primit de la Sf. Apostoli, neclintite, fără să adaoge sau să scoată, nici un cuvânt până astăzi şi nici până la sfârşitul veacului acestuia, pe aceste le păstrează curate ca pe Mireasa lui Hristos. . Pentru acest pericol am hotărât să ne supunem mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor.

Mai întâi ca să păzim apostoleştile şi soborniceştile canoane nemişcate şi neştirbite, după cum le-am primit.

Al doilea, ca luând toate armele Sf. Duh să ridicăm şi să ştergem cu desăvârşire, prin înfricoşat blestem şi veşnică anatemă împotriva celor care au vrut să îndrăznească a face pogorământ să primească, cât suntem în viaţă şi după moartea noastră până la sfârşit orice adăugare sau scoatere (schimbare)...

Şi am hotărât cu tot sfinţitul cler care este cu noi şi cu adunarea creştinească să dăm anatema de trei ori fie că sunt din rândul clericilor, fie al laicilor (mirenilor), despărţiţi sunt de la Dumnezeu Atotţiitorul , blestemaţi şi neiertaţi şi după moarte să nu putrezească . Pietrele şi fierul să putrezească, iar ei niciodată, să moştenească lepra lui Ghiezi şi să se spânzure ca Iuda, să fie suspinând şi tremurând pe pământ ca şi Cain, să fie mânia lui Dumnezeu pe capetele lor, să fie la un loc cu Iuda şi cu Iudeii cei luptători de Dumneuzeu, să crape pământul şi să-i înghită ca pe Datan şi Aviron, îngerul Domnului să-i gonească pe ei cu sabia în toate zilele vieţii lor, şi toate blestemele Patriarhilor şi ale Sf. Soboare să cadă peste dânşii, să fie veşnic sub anatema şi focul veşnic. Amin."

În anul 1848, urmare a tulburărilor bisericeşti datorate imixtiunii papei în Biserica Ortodoxă este promulgată o nouă anatemă la adresa papei şi a tuturor acoliţilor lui. De data aceasta enciclica sinodală este semnată de reprezentanţii tuturor celorlalte patru patriarhii ale lumii creştine, Antim, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic, Ierotei, Patriarhul Alexandriei şi a tot Egiptul, Metodie, Patriarhul Antiohiei şi Chiril, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu ale lor Sfinte Soboare. Redăm aici textul enciclicei:

"Ţinem mărturisirea curată, după cum ne-a predat-o Sf. Părinţi, respingând orice înnoire (reformă) ca o născocire a diavolului. Cel care primeşte înnoire nu mai predică curată şi întreagă credinţa Ortodoxă, care este asigurată şi păstrată din vechime şi care nu primeşte nici adăugare, nici micşorare, nici schimbare. Dacă cineva ar îndrăzni să schimbe, să sfătuiască sau să gândească una ca aceasta, singur s-a lepădat de credinţa lui Hristos şi singur a căzut în veşnica anatemă, pentru că a hulit împotriva Sf. Duh, zicând că nu s-a grăit adevărat în cărţi şi la Sf. Soboare a toată lumea. Toţi care au primit înnoiri (reforme)... de bunăvoie s-au îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină, fie că sunt papi, ori patriarhi, ori clerici, ori laici, ori înger din Cer." (Scrieri Duhovniceşti, Sf. Ioan Iacob Românul, vol. 2, editura Gordian, Timişoara, 1996)



Aceste circulare au fost răspândite în întreaga lume creştină. Deci în anul 1924 când schimbarea calendarului a fost adoptată şi în România se cunoşteau aceste circulare, prin care se anatematiza acţiunea săvârşită de papa Grigorie al XIII-lea în anul 1582. Şi totuşi am acceptat blestemul în locul binecuvântării, aceasta pentru că la mijloc erau interese politice, iar nu bisericeşti.

Sf. Părinţi adunaţi la cel de-al treilea Sinod Ecumenic prin cel de-al 7-lea canon, anatematizând pe cei care au ştirbit Simbolul Credinţei, catolicii, au hotărât şi aceasta: "Altă credinţă nimănui nu îi este slobod să aducă sau să scrie sau să alcătuiască, fără numai cea hotărâtă de Sf. Părinţi, cei adunaţi în cetatea Niceii împreună cu Sf. Duh; iar pe cei ce îndrăznesc ori a alcătui altă credinţă, ori a propune, ori a o proaduce celor ce voiesc să se întoarcă la cunoştinţa adevărului...; aceştia de ar fi episcopi sau clerici, să fie străini (destituiţi), episcopii de episcopie, şi clericii de clericat, iar de ar fi mireni, să se anatematisească..."

În acest sens putem adăuga hotărârea celui de-al şaptelea sinod Ecumenic, care prin cel dintâi canon al său hotărăşte: " ...cu îmbrăţişare primim dumnezeieştile canoane şi întreg aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-au aşezat de trâmbiţele Sf. Duh, prealăudaţii Apostoli, de către Sfintele Ecumenice Sinoade, de către cele ce s-au adunat pe alocuri spre predarea unor aşezăminte ca acestea şi de către Sf. Părinţii noştri, că de unul şi acelaşi Sf. Duh luminându-se au hotărât cele folositoare; şi pe cei ce ei îi dau anatemei şi noi îi anatematisim, pe cei ce ei îi caterisesc şi noi îi caterisim, pe cei ce ei îi afurisesc şi noi îi afurisim, iar pe cei ce ei îi dau certării şi noi aşijderea îi supunem..." iar în tâlcuirea aceluiaşi canon se mai adaugă: "iar noi, nici adăugăm, nici scădem, ci ne îndestulăm în canoanele cele hotărâte de Sf. Părinţi."

Dacă un Sinod Ecumenic nu îndrăznea să încalce hotărârile sinodale de la Niceea, în ceea ce priveşte sărbătoarea Paştelui, cu atât mai puţin Sinodul, transformat în Conferinţă, de la Constantinopol, din anul 1923 nu avea puterea să facă acest lucru.





1.7 Spicuiri din Actul Sinodal al Sfântului şiMarelui Sinod Ecumenic ce s-a întrunit în Biserica
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria, din Constantinopol


Întru numele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 1583, ziua de 20 Noiembrie, în Biserica Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria, cea numită ŤMângâiereať, din Constantinopol, se istituie Sinod Ecumenic, sub conducerea lui Ieremia, Arhiepiscopul cetăţii lui Constantin şi Patriarh Ecumenic şi a Patriarhului Alexandriei, Silvestru, dimpreună şi cu alţi mulţi ierarhi ai Sfintei Biserici de Răsărit, din ale cărui hotărâri spicuim:

Întru care Patriarhul Ieremia luând cuvântul a zis:

Fiindcă iarăşi Biserica Papei Romei celei vechi, cea care se mulţumeşte cu născociri noi, fără a socoti câtuşi de puţin primejdia, s-a învoit cu astronomii ei şi au mutat pre acelea, care se făceau bine de către dreptslăvitorii creştini - Sfintele Paşti - cele de Sfinţitul a toată lumea Sobor, al celor 318 de Dumnezeu Purtători Părinţi, cele poruncite şi hotărâte de celelalte Sfinte Soboare pecetluite şi primite de cei de preste tot pământul ortodocşi creştini şi săvârşite, după cum s-a poruncit. Drept aceea, pricina aceasta - a născocirilor Papei - de mare sminteală s-a făcut. Şi pentru aceasta, ajungând înaintea smereniei noastre nişte bărbaţi din Armenia, întrebând şi zicând, că-i sileşte pre dânşii papa, ca să primească şi ei acele născociri în privinţa calendarului, au mai zis: Rugămu-vă pre voi, ca să ne spuneţi, ce au hotărât Dumnezeieştii Părinţi!

Iară smerenia noastră, socotindu-se dimpreună cu Fericitul Patriarh al Alexandriei, întru Duhul Sfânt desluşind şi explicând, înfăţişează curat şi limpede cele hotărâte de Sfinţii noştri Părinţii pentru acestea:



"... Întărim pre tot creştinul ortodox, cel ce pofteşte să cunoască adevărul, cum că nu este nici o neconglăsuire întru a noastră Pascalie Ortodoxă; ci urmând cineva rânduielilor Sfinţilor Părinţi, rămâne drept şi în veac statornic, întrucât păzeşte rânduiala care a primit-o dintru început nestrămutată, cea cu bunăcuviinţă şi cu dreaptă socoteală de la dumnezeieştii Părinţi. Căci nimeni din cei de acum, ori cu ştiinţa, ori cu astronomia, după cei aleşi ai lor, nici o sfinţire nu au, fără numai păreri deşarte, iar de celelalte ale adevărului sunt departe.

Deci, în patru se adună hotărârile pentru Sfintele Paşti, după care ni se porunceşte că:


- se cuvine după isimeria cea de primăvară (echinocţiu) a săvârşi Paştele;

- nu întru aceiaşi zi cu Jidanii să prăznuim Paştele;

- nu imediat după isimerie, ci întru întâia Duminică de după luna plină, care va fi după isimerie;

- după luna plină pascală, în prima Duminică.


Pentru aceasta, nimeni cu totul să cugete pentru cei preacunoscători aceşti Sfinţi Părinţi, cum că s-au amăgit întru aceasta şi au greşit, care acum de acei noi astronomi, precum zic ei, mai bine s-a îndreptat. Fiindcă cu Darul lui Hristos, de la Sfântul întâiul Sobor până acum, pururea Sfintele Paşti, după Pasca legii se fac şi în Duminică; ci nici o turburare n-am cunoscut, ca să ne ridicăm spre a le îndrepta. Bine s-a rânduit de Sfinţii Părinţi şi în veci rămân nestrămutate. Foarte rău de cei de acum, noii astronomi ai Romei vechi care au adăugat cele 10 zile la luna lui octombrie; deoarece, afară de altele, şi confuzie (tulburare) se aduce înlăuntru întru acest nou sistem de calendar, şi socotindu-se şi privindu-se. Pentru că întru toată perioada cea de 128 de ani, o zi numai se zice că prisoseşte. Şi cum cunoscut fiind că dela întâiul Sf. Sobor, 1265 de ani trecând până acum, numai 9 zile şi ceasuri 10 fără o jumătate de secundă s-ar aduna şi ar lipsi; şi de este aşa, atunci nu ajunge a se face 10 zile. Acestea cu totul, tot cu greşeală se arată de ei.

Acestea toate socotindu-se şi după a elinilor (filosofilor) înţelepciune se arată că afară de tot cuvântul, cele 10 zile ale lui octombrie astronomii Romei le-au adăugat, numai ca să se arate oamenilor, ca făcând ceva slăvit şi nou pentru schimbare, după cum se cădea lor să nu facă înnoiri ca acestea; căci aduc şi pricinuesc în Biserica lui Hristos despărţire nu puţină, măcar şi silă să nu se aducă. Pentru aceasta, acei care îndrăznesc a face unele ca acestea înnoiri, nu cu bun cuvânt se socotesc credincioşi, răsturnând cele bine aşezate şi poruncite de Sfinţii Părinţi, care sunt nu numai cu bună socoteală, ci şi dumnezeieşti.

Şi acestea, adică noi, către amândouă expunerile le zicem, însemnând după adevăr, în 1583, anul de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, noiembrie 20, indicţionul 12 cele hotărâte de Patriarhul Ieremia, al Constantinopolului, Patriarhul Silivestru, al Alexandriei, şi ceilalţi ai Sfântului Sobor de faţă ierarhi."

În ştiinţă să fie, că în condica cea scrisă cu mâna, purtând nr. 285 a Bibliotecei Sf. Colibi a celei din Schitul Capso - Colibei, cu hramul "Lauda Acatistului", după care am copiat Actul Sinodal de mai sus, iar în româneşte s-a tradus de cuvioşia sa Părintele Ignatie dela Schitul Ivirului, la foaia 1165 se află în rândul hotărârelor ale acestui Sfânt Sobor din 1583 şi 7 anatematismosuri (anateme):

1. dă anatemii pre cei ce zic că Duhul Sfânt purcede şi din Fiul, (Filioque);

2. dă anatemii pe cei ce nu împărtăşesc şi din Sf. Sânge pre credincioşii mireni;

3. dă anatemii pre cei ce zic că Mântuitorul nu va veni ca să judece dimpreună cu trupurile şi sufletele;

4. dă anatemii pre cei ce fac liturghie cu azimă;

5. dă anatemii pre cei ce cred în purgatoriu;

6. dă anatemii pre cei ce cred pe Papa de Cap, iar nu pe Iisus Hristos, drept Cap al Bisericii Sale.

iar anatematismosul al 7-lea, fiind îndreptat contra noilor scornituri calendaristice îl punem de
faţă:

7 . Cei ce nu urmează obiceiurile Bisericii lui Hristos, după cum cele 7 Sfinte Soboare a toată lumea au aşezat şi Sfintele Paşti şi Calendarul bine legiuindu-l ca să le urmăm neschimbate, şi voieşte a urma cea nouă Pascalie şi Calendarul lui Papa Grigorie şi a celor fără de Dumnezeu astronomi şi se încontrează (opun) la toate acestea ale Sfinţilor Părinţi şi voieşte a le răsturna şi a le strica, să aibă ANATEMA şi afară de Biserica lui Hristos şi din adunarea celor credincioşi să fie.

Iară voi cei binecredincioşi şi dreptslăvitori creştini rămâneţi în cele ce v-aţi învăţat şi v-aţi născut prin Botez şi aţi crescut, şi când va chema vremea şi însuşi sângele vostru să-l vărsaţi ca să păziţi credinţa cea de Părinţi predată şi mărturisirea; şi să vă păziţi şi să vă luaţi aminte despre unii ca aceştia, ca şi Domnul nostru Iisus Hristos să vă ajute totdeauna şi smeritele noastre rugăciuni să fie cu voi cu toţi AMIN". (Boldurile, de schimonahii Teofilact şi Arsenie, Sf. Munte, pag.99-102)





1.8 Discursul Patriarhului Alexandriei, Meletie Pigas, susţinut la Sinodul din 1583,
întrunit la Constantinopol


"Ştiţi, fraţilor, că semnul distinctiv al dragostei către Mân­tuitorul Dumnezeu este îngrijirea pastorală. Căci singur, El zice: Petre, iubeşte-mă, paşte oile mele. Din această pricină şi noi multe nevoinţe şi osteneli şi primejdii am suferit de multe ori şi suferim, precum ştiţi. Şi iată acum eu, fiind chemat în Constantinopol prin scrisorile Înalt Prea Sfântului Patriarh Ecumenic, fratele şi conliturghisitorul nostru, şi ale altor arhierei, pentru nevoile Bisericii, şi pe lângă aceea primind scrisori din Ortodoxa Moscovă, de la evlaviosul ţar, Teodor, eu îngrijindu-mă şi de una şi de alta, adică şi de nevoia Bisericii şi de afacerea ţarului, rog evlavia voastră, după o riguroasă tratare a cuvinte­lor mele, să declaraţi ceea ce vi se pare cu dreptul despre cele ce se vor zice.

Şi aşa mai întâi, fiindcă Biserica lui Hristos, cea întărită prin Darul lui Dumnezeu, a dobândit perfecţiune şi în dogmele bunei cinstiri şi în disciplina Bisericească, cu deciziunile şi explicările, ale însuşi Mântuitorului, prin Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi, care au petrecut pre pământ, atât la Sfântul Sinod al celor 318 purtători de Dumnezeu Părinţi în Niceea, cât şi la celelalte Sfinte Sinoade Ecumenice, până la al şaptelea, precum şi la Sinoadele Ortodoxe locale, care au fost în deosebite timpuri, printre cele şapte ecumenice; fiindcă, zic, Biserica Ortodoxă a dobândit perfecţiunea nu numai în dogmele cunoştinţei de Dumnezeu (teognosiei) şi ale evlaviei, ci şi în ale sacrei discipline bisericeşti, pentru aceea justeţea cere, ca şi noi să înlăturăm orice novism (înnoire) din curtea Bisericii, ştiind că novismele totdeauna a fost cauze de turburări şi dezbinare în Biserici, şi să urmăm hotărârilor Sfinţilor Părinţi, păstrând toate cele legiuite de dânşii, fără schimbare, fără nici o adăugare sau scădere, după întâiul canon al Sf. Sinod al 7-lea ecumenic, care glăsuieşte aşa:


Celor ce au primit sfinţita dregătorie să le servească de mărturii şi de conducător canoanele şi aşezămintele cele scrise, pe care primindu-le cu plăcere să cântăm cu David cel grăitor de Dumnezeu, zicând către Domnul Dumnezeu: În calea mărturiilor tale m-am desfătat, ca întru toată bogăţia; şi poruncit-ai dreptate a fi mărturiile tale în veac; şi înţelepţeşte-mă şi voi fi viuť(Ps. 118.14, 138 şi 144).


Şi, dacă glasul proorocesc ne porunceşte a păzi în veci mărturiile lui Dumnezeu şi a vieţui cu dânsele, apoi adevărat este că ele rămân nestricate şi neclintite. Căci şi văzătorul de Dumnezeu, Moisi zice: La acestea nu trebuie a adăuga şi nici nu trebuie a scădea (2 Lege, 12.32). Şi dumnezeiescul Ap. Petru, lăudându-se cu dânsele, strigă: La ele doresc îngerii să privească. Şi Pavel zice: Sau noi, sau înger din cer, de va vesti vouă, afară de ceea ce aţi primit, anatema să fie". (Gal. 1-8). Fiindcă aceasta este singură şi adevărată pentru noi, bucurându-ne de aceasta ca cel ce ar afla dobândă multă, primim canoanele cele dumnezeieşti cu dulceaţă şi întreg şi neclătit ţinem aşezământul acestor canoane, expuse de toţi lăudaţii Apostoli, trâmbiţele cele Sfinte ale Duhului, şi de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi de cele ce s-au adunat pe alocurea, pentru darea acestor sfinte aşezământuri, şi de Sfinţii Părinţii noştri; căci ei toţi, fiind luminaţi de unul şi acelaşi Duh, au legiuit cele de folos. Şi pe aceia, pe care ei i-au predat anatemii, şi noi îi anatematisim, iar pe care ei i-au caterisit, şi noi îi caterisim, şi pe care ei i-au excomunicat, şi noi îi excomunicăm, iară pe care ei i-au supus certării, şi noi îi supunem de asemenea, că Dumnezeescul Apostol Pavel, carele s-a suit până la al treilea cer şi au auzit graiuri nespuse, lămurit strigă: că neiubitor de argint este chipul (Evr. 13 5)" ( Boldurile, de schimonahii Teofilact şi Arsenie, Sf. Munte, pag. 100-105)





1.9 Necanonicitatea schimbării calendarului


Necanonicitatea schimbării calendarului se dovedeşte prin încălcarea următoarelor sfinte canoane:



Canonul al 7-lea al Sf. Apostoli

"Dacă vreun episcop, preot sau diacon va sărbători Sfânta zi a Paştelui înainte de primăvăreasca isimerie (sau odată cu evreii) să se caterisească"

Biserica Ortodoxă Română, prin schimbarea calendarului şi a pascaliei a încălcat aceste canoane. În anul 1926 şi 1929, Miron Cristea (greco-catolic), susţinut de Iuliu Maniu, prim-ministru (tot greco-catolic), impune Bisericii sărbătorirea Paştelui înaintea evreilor şi în aceeaşi zi cu Biserica Catolică din Apus. Mitropolitul Gurie al Basarabiei, a criticat dur această hotărâre a Patriarhului Miron Cristea. Clerul ortodox rus din Bucureşti a luat o poziţie adversă. Acest fapt a determinat pe mulţi credincioşi să se reîntoarcă la calendarul iulian.



Canonul al 7-lea de la Sinodul al III-lea Ecumenic din Efes:

"Nimănui nu-i este slobod a aduce, a scrie sau a alcătui altă credinţă (reguli de credinţă), afară de cea hotărâtă de Sf. Părinţi, aflaţi în cetatea Niceea împreună cu Duhul Sfânt. Dacă cineva va îndrăzni a alcătui altă credinţă sau a propune cuiva care vrea să se întoarcă la cunoştinţa adevărului, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească"



Canonul I al Sinodului al IV-lea din Constantinopol:

"Canoanele aşezate de Sf. Părinţi la fiecare Sinod ecumenic, hotărâm să se păzească"



Canonul I al Sinodului local din Antiohia:

"Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi marelui Sinod cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitului de Dumnezeu Împăratului Constantin pentru Sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştelui, să fie neâmpărtăşiţi şi lepădaţi de la Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proiestoşii Bisericii, episcop sau preot sau diacon, după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor a se osebi şi cu Iudeii ar săvârşi Paştile,(cu atât mai mult înaintea lor n. ed.) pe acesta Sfântul Sinod străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea din afară, pe care a câştigat-o sfântul canon şi de preoţia lui Dumnezeu".



În 1926 greşeala a fost şi mai mare! Paştele creştinilor din Biserica Română s-a sărbătorit chiar şi înaintea paştelui iudaic şi odată cu catolicii.





Canonul 1 de la cel de-al doilea Sinod ecumenic:

Au hotărât Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol a nu se strica credinţa Sfinţilor Părinţi cei 318 adunaţi în Niceea Bitiniei, a rămâne aceea domnitoare şi a se anatematisi toate eresurile.



Referitor la data Sfintelor Paşti, la Niceea Sfinţii Părinţi au hotărât patru principii, încălcate pentru anii 1926 şi 1929. Deci Paştele se cuvine a-l sărbători:

ˇ după isimeria cea de primăvară (echinocţiu), deci după 21 Martie (stil vechi)

ˇ nu întru aceiaşi zi cu Iudeii (cu atât mai mult mai înainte)

ˇ nu imediat după isimerie, ci întru întâia Duminică de după luna plină pascală, care va fi după isimerie;

ˇ după luna plină pascală, îndată în prima Duminică.







Canonul 1 de la cel de-al 6 Sinod Ecumenic:

" ...hotărâm cu dumnezeiesc Dar a fi neînnoită şi nestrămutată credinţa cea predanisită nouă, atât de înşişi văzătorii şi slujitorii Cuvântului, aleşilor de Dumnezeu Apostoli, dar încă şi de cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi în Niceea în zilele lui Constantin... Legiuim cu ale tuturor bărbaţilor celor care au făcut bună încuviinţare Bisericii lui Dumnezeu, care au fost luminători în lume, Cuvântul vieţii ţinându-l, credinţa a o păzi adevărată şi până la sfârşitul veacului neclătită a rămâne şi conscriptele lor şi dogmele lor cele de Dumnezeu predanisite. Lepădăm şi noi şi anatematisim pe toţi pe care ei i-au lepădat şi i-au anatematisit, ca pe vrăjmaşii adevărului şi care au întărâtat cele deşarte împotriva lui Dumnezeu şi nedreptate au cugetat spre înălţime. Iar dacă cineva nu va ţine şi nu va îmbrăţişa prozisele dogme ale bunei cinstiri de Dumnezeu şi nu vor slăvi şi nu vor propovădui aşa şi s-ar apuca a meşteşugi împotriva acestora, anatema fie, după hotărârea cea acum aşezată de către Sfinţii şi Fericiţii Părinţi, iar din creştinescul catalog ca un străin să se scoată şi să cadă. Că noi nici a se adauge, nici a se scoate, după cele mai înainte hotărâte, nicidecum am socotit ..."



Tâlcuirea canonului 21 de la Gangra, condamnă pe cei care introduc scornituri:

Acestea le-am hotărât nu ca să rupem pe creştinii care se nevoiesc întru Dumnezeu după Canoane şi dumnezeieştile Scripturi, ci pentru ca să îndreptăm pe cei ce cu mândrie întrebuinţează nevoinţa, se fălesc împotriva celorlalţi şi născocesc noutăţi în Canoanele Bisericii.



Canonul al 19 al Sinodului din Sardichia:

Dacă cineva (episcop sau preot) ar îndrăzni altceva a face afară de cele socotite de toţi, sârguindu-se a plăcea mai mult mândriei şi trufiei decât lui Dumnezeu, acesta va pierde cinstea şi vrednicia episcopiei sau a preoţiei, adică se va caterisi.



Canonul al 8-lea de la Sinodul Ecumenic din Constantinopol, anul 1583:

"Toţi cei ce ar cuteza să strice aşezământul Sfântului Ecumenic Marelui Sinod ce au fost întâi la Niceea în prezenţa prea iubitorului de Dumnezeu Împăratului Constantin, aşezământ ce se atinge de Sfânta Serbare a Mântuitoarelor Paşti, să nu aibă comuniune cu Biserica şi să fie îndepărtat de la ea, dacă cu îndărătnicire se vor împotrivi la cele cu temei bine orânduite şi poruncite; şi, aceasta este zis pentru mireni. Iară dacă cineva dintre preoţii Bisericii, episcop sau prezbiter sau diacon, după această hotărâre ar îndrăzni, pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea bisericilor, să se despartă şi să săvârşească Sfintele Paşti împreună cu iudeii, pre unul ca acela Sfântul Sinod l-a osândit la înstrăinare de la Biserică. Şi aşa trebuie a ne conforma cu acest canon al Părinţilor; ceea ce până acum, deopotrivă cu toate celelalte, prin Darul Lui Dumnezeu, păzeşte Biserica lui Hristos. AMIN".





1.10 Canoane care îndreptăţesc despărţirea noastră de cei schismatici (gregorieni)


Cei care nu au acceptat schimbarea calendarului sunt pe deplin favorizaţi de canonul al 15-lea al celui dintâi şi celui de al doilea Sobor de la Constantinopol din 861 care zice:



".... cei care se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor, pentru oarecare eres (schismă n.ed) osândit de Sfintele Sinoade sau de Sfinţii Părinţi, (...) unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, (...) dar şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici, căci nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri"



Sau



Canonul 37 al Sf. Sinod local din Laodikia, care zice:

"Nu se cuvine creştinilor de a lua de iudei sau eretici sărbătoreştile daruri trimise de aceştia şi nici a serba împreună cu ei".



Realitatea din Biserica Ortodoxă Română contravine Sfintelor canoane



Caterisirea canonica a celor care au savarsit schimbarea calendaristica sau au acceptat calendarul gregorian survine şi din îndrăzneala, de a dezlega necanonic, sau a anula unul din cele 4 posturi de peste an (Postul Sfinţilor Apostoli), cât şi zilele Miercuri şi Vineri, despre care canonul al 19-lea al Sfântului Sobor din Cangra zice: "Dacă vreunul din cei ce se nevoiesc, fără trupească nevoie s-ar mândri şi posturile cele predate norodului, care se păzesc de Biserică, le-ar dezlega, întărind întru sine cugetare de deplinătate, anatema să fie" ,

iar canonul 69 al Sfinţilor Apostoli zice:

"Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon, citeţ sau cântăreţ, Sfântul şi Marele Post nu-l posteşte, sau Miercurea şi Vinerea, anatema să fie. Fără numai de s-ar opri pentru boală trupească. Iar de va fi mirean să se afurisească.



O altă poruncă bisericească zice:

"Cine va dezlega Miercurea sau Vinerea acela răstigneşte pe Hristos, ca şi evreii, fiindcă miercuri a fost vândut, iar vineri răstignit"(Îndreptarea legii, p.381),



iar din canonul 56 al celui de-al 6-lea Sinod Ecumenic aflăm:

"S-a hotărât ca Biserica lui Dumnezeu din toată lumea, urmând numai o singură rânduială să ţină postul şi să se îndepărteze ca şi de orice fel de junghiere, aşa şi de ouă şi de brânză, care sunt rodul animalelor, de la care ne înfrânăm. Iar, dacă nu se va păzi aceasta, de vor fi clerici să se caterisească, de vor fi mireni să se afurisească".



În anul 1956, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, cu de la sine putere, încalcă rânduială canonică a Sfinţilor Părinţi şi hotărăşte dezlegarea anticanonică a posturilor, astfel:

"Pentru copiii de la 7-12 ani şi pentru credincioşii de orice vârstă, care sunt cuprinşi de slăbiciuni şi suferinţe trupeşti, pravila postului să fie obligatorie numai în zilele următoare:

ˇ toate miercurile şi vinerile de peste an

ˇ prima şi ultima săptămână din Sfântul şi marele Post al Paştelui şi tot astfel din Postul Crăciunului

ˇ cinci zile din postul Sf. Apostoli Petru şi Pavel.





NOTĂ:



Prin prezentarea acestor Sfintelor Canoane am încercat sa dovedim în mod coerent caterisirea canonica (din partea sfintelor canoane) a tuturor celor care au savârsit schimbarea calendarului sau au acceptat-o, de la cel dintâi al treptei clericale, pâna la cel mai de jos. La rândul lor, mirenii credinciosi, care au primit schimbarea calendarului sunt afurisiti. Desi caterisirile au fost puse în vigoare (în sensul ca sunt lucratoare) cu multa vreme mai înainte de timpurile noastre, ele au fost, ramân si vor ramâne valabile, pâna când un alt Sinod Ecumenic, a toata lumea, se va reuni pentru a le abroga. Pâna în prezent nici un Sionod Ecumenic nu a îndraznit a le dezlega. Deci ele ramân viabile si lucratoare.





1.11 Calendarul gregorian denaturează postul Sf. Apostoli




Din Tradiţia Bisericii Ortodoxe ştim că posturile ar trebui să ţină cel puţin 8 zile. De unde ştim acest lucru?

Dintre cele patru posturi mari singurul post variabil (schimbător) ca durată este postul Sf. Apostoli. Variabilitatea sa este determinată de data mişcătoare a Paştelui şi de data fixă a praznicului Sf. Apostoli Petru şi Pavel: 29 iunie. În urma hotărârii ecumenice cuprinse în horosul dogmatic de la Niceea (325 ), Biserica sobornicească a stabilit o serie de rânduieli, pentru reglarea acestei perioade. Şi anume, intervalul în care poate avea loc Paştele a fost fixat între 22 martie şi 25 aprilie.

Dacă Paştele cade la 22 martie s.v. cea mai timpurie dată în care se pot împlini cele 4 condiţii canonice:

1. duminică

2. după echinocţiul de primăvară

3. cu prima lună nouă pascală

4. după Paştele iudaic

prin urmare avem: joi 1 mai, 40 de zile de la Paşti - Înălţarea Domnului; Duminică 11 mai, 50 de zile de la Paşti - Pogorârea Sf. Duh. După aceasta urmează săptămâna de harţi, care este rânduială canonică.

Dacă Paştele cade la 25 aprilie s.v., cea mai târzie dată, în care se pot întruni condiţiile de mai sus, prin urmare avem: joi 3 iunie, 40 de zile de la Paşti, Înălţarea Domnului, Duminică 13 iunie, 50 zile de la Paşti - Pogorârea Sf. Duh. După aceasta urmează săptămâna de harţi, care este rânduială canonică.

Săptămâna, ce urmează acestei mari sărbători, Pogorârea Sfântului Duh, ce încheie Penticostarul este o săptămână luminoasă de prăznuire ce are rânduite zile de harţi.

În aceste condiţii postul Sf. Apostoli arată astfel:

- în primul caz ( Paştele la 22 martie s.v.) începutul postului 19 mai s.v..

- în al doilea caz ( Paştele la 25 aprilie s.v. ) începutul postul 21 iunie s.v.

Pentru ambele cazuri, sărbătoarea Sf. Apostoli are loc la data de 29 iunie s.v. Durata minimă, tradiţională a postului Sf. Apostoli poate începe cel târziu pe data de 21 iunie şi ţine până la 29 iunie, deci cel puţin 8 zile.

Odată cu adoptarea reformei calendaristice din octombrie 1924, Biserica Română s-a văzut pusă în faţa unor mari dileme liturgice, reforma implicând un decalaj calendaristic de 13 zile.

Am văzut că, prin depăşirea termenului de 25 aprilie s.v., dacă Paştele cade după 25 aprilie s.v., după cum s-a şi întâmplat, postul va arăta astfel: 26 aprilie sv - 2 mai sn = postul ţine 7 - 1 zile. Dacă Paştele cade cu câteva zile după 25 aprilie s.v., în aceste condiţii postul pur şi simplu dispare!



În aceste condiţii Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât lucruri în contrasens cu Biserica Sobornicească (Ecumenică) şi anume, post în zile soborniceşti şi canonice de harţi, plus reducerea unui post mare sobornicesc şi ecumenic sub 8 zile.

În Îndrumări misionare, cap. Despre Posturi (Pr. Prof. dr. Ene Branişte. Ed. IBM al BOR, Bucureşti 1986, p. 742) se precizează că: "Postul Sf. Apostoli rânduit de Biserică începe în prima zi de după Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până în ziua sărbătorii Sf. Apostoli. Lungimea acestui post variază în funcţie de data sărbătorii Sf. Paşti".

Până aici totul este adevărat, dar de aici începe minciuna propovăduită drept adevăr, precizându-se că: "în anii în care, datorită situaţiei calendaristice, postul acesta dispare, se instituie un post special de trei zile, înaintea sărbătorii Sf. Apostoli" . Nici un canon bisericesc nu permite post numai de trei zile.

Dar dacă "postul dispare" de ce dispare? Şi când se instituie acel post numai de trei zile? Desigur se va institui post în săptămâna de harţi, de după Duminica Pogorârii Sfântului Duh. Trebuie ştiut că până la introducerea calendarului gregorian în istoria Bisericii nu s-a înregistrat niciodată post în zile de harţi.

Despre vechimea acestui post mărturiseau în sec. 4, Constituţiile apostolice, durata postului Sf. Apostoli se scurtează, de la 41 de zile (durata cea mai lungă) până la 8 zile (durata cea mai scurtă) iar nu până la desfiinţare (precum în anii când Paştele cade după data de 3 mai s.n.). Aşa s-a întâmplat în anii 1945 şi 1956 (Paştele la 6 mai), când Sf. Sinod a hotărât ca postul să se ţină în cele trei zile dinaintea sărbătorii Sf. Apostoli Petru şi Pavel (sărbătoarea căzând înaintea Duminicii Tuturor Sfinţilor, în seara căreia trebuia să lăsăm sec). Aceeaşi situaţie am avut-o şi în anul 1983 (Paştele la 8 mai), când postul a fost de numai două zile...

La catolici acest post este redus la o singură zi (ajunul sărbătorii Sf. Ap. Petru şi Pavel, adică 28 iunie)."( Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Ed. IBM. al BOR. Bucureşti, 1993, pg. 259 - 260).

Referitor la Postul Sf. Apostoli, Sf. Simeom al Tesalonicului spune:

"Postul Sf. Apostoli se face pentru cinstirea lor şi este cu dreptate, căci multe bunătăţi ne-au învrednicit printr-înşii, şi pentru ca postul înfrânării şi ascultării lucrători şi învăţători s-au arătat nouă până la moarte. Aceasta până şi papistaşii fără voie o mărturisesc, cinstindu-i cu post la pomenirile lor. Noi după aşezămintele Sf. Apostoli cele date prin Clement, după Pogorârea Sf. Duh ne veselim o săptămână, pentru că nu cu hrană să ne îngreuiem, precum avem învăţătură, şi după acea săptămână de rând cinstind pe Apostolii, care ne-au învăţat să postim."





Situaţia postului Sf. Apostoli în anii 1945 şi 1956:

- duminică 24 iunie s.n. - Pogorârea Sf. Duh, dar şi Naşterea Sf. Ioan Botezătorul

- luni 25 - Sf. Treime, dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul Sf. Ap. Petru şi Pavel (în săptămâna de harţi)

- marţi 26- (începutul postului Sf. Ap. Petru şi Pavel, după tradiţie - harţi!

- miercuri 27- post

- joi 28- post

- vineri 29 - Sf. Ap. Petru şi Pavel.



Situaţia postului Sf. Apostoli în 1983:

- duminică 26 iunie s.n. - Pogorârea Sf. Duh dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul Sf. Ap. Petru şi Pavel

- luni 27 - Sf. Treime, harţi, dar şi începutul postului Sf. Ap. Petru şi Pavel

- marţi 28 - post

- miercuri 29 - Sf. Ap. Petru şi Pavel.

Ambele situaţii sunt anti-canonice din punct de vedere al Tipicului Bisericesc Tradiţional. Pogorârea Sf. Duh nu poate cădea în acelaşi timp cu Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, (ultima dată tradiţională fiind 13 iunie), iar Tipicul Mare nu are în consecinţă nici o indicaţie în acest sens. Cât despre situaţia 1983, ea nu mai suportă deja comentarii: postul începe în ziua Sf. Treimi!

Situaţia catastrofală nu se opreşte aici! Astfel, în anii, pe care îi vom prezenta mai jos, nu se va mai putea vorbi de postul Sf. Apostoli. Deci vor fi numai trei posturi într-un an, sau se va posti iarăşi în săptămâna de harţi, când se dezleagă la tot felul de mâncăruri. Aşa vor sta lucrurile pentru anii:


2043, 2054, precum a fost şi în 1964, când Paştele cade la 3 mai s.n.

2059, 2070, 2081 precum a fost şi în 1975, când Paştele cade la 4 mai s.n.

2013, 2097, 2024, 2108 precum a fost şi în 2002, când Paştele cade la 5 mai s.n.

2040, când paştele cade la 6 mai s.n.

2051, când Paştele cade la 7 mai s.n.

2070, precum a fost şi în 1983, când Paştele cade la 8 mai s.n.





1.12 Lojele masonice si aportul lor la schimbarea calendarului.



Masoneria îsi are originea înca din Vechiul Testament, când Solomon hotaraste începerea constructiei Templului. Sensul semantic al cuvântului mason este acel de zidar, "mason" ( lb. fr. ) - zidar.

Pentru construirea Templului, Solomon cere ajutorul bravului si nefericitului zidar Hiram, cel din Tir, fiul unei vaduve din semintia lui Neftali, si al unui oarecare barbat neînsemnat din Tir. Hiram fusese înzestrat de la Dumnezeu, în buna pricepere a prelucrarii aramei.

Masonii secolului al XII-lea povestesc astfel, soarta neasemuitului zidar si giuvaiergiu:

"Hiram avea un numar atât de mare de muncitori, încât nu-i putea cunoaste pe toti si nici nu putea distinge zilierii (muncitorii obisnuiti) de mesteri (cei care conduceau diferite zone ale santierului). Ei aveau retributii diferite, în functie de specializare si de gradul lor. Ca sa-i plateasca potrivit acestor criterii, Hiram a convenit cu fiecare parole, semne distinctive, si un mod diferit de a-si atinge mâinile în semn de recunoastere. Muncitorii zilieri, fiind mai prost platiti, decât mesterii, erau nemultumiti si trei dintre ei, ca sa încerce sa obtina aceeasi plata ca mesterii, se întelesera ca sa-l forteze pe Hiram, sa le spuna parola de mester. Se ascunsera în templu, unul lânga poarta de miazazi, unul lânga cea de miazanoapte si al treilea lânga cea dinspre rasarit. Hiram veni la templu si intra ca de obicei prin poarta de apus, vrând sa iasa prin cea de miazazi. Primul dintre cei trei îi ceru parola de mester, amenintându-l cu rigla. Cum Hiram refuza, acela îl lovi în gât, iar Hiram, ranit, încerca sa se salveze iesind prin poarta de miazanoapte. Acolo, cel de-al doilea zilier îi ceru acelasi lucru. Refuza si fu lovit din nou, cu echerul. Vru atunci sa iasa prin poarta de rasarit, unde-l astepta cel de-al treilea, cerându-i si el parola si fiind refuzat îl omorî cu ciocanul. Cei trei conjurati vrura atunci sa-i îngroape corpul, dar cum era înca ziua, se multumira sa-l ascunda provizoriu sub o gramada de pietre.

Odata noaptea venita, îl transportara în afara templului si îl îngropara în graba într-un loc mai sigur, taiara o creanga de salcâm, pe care o împlântara pe mormânt. Dupa ce trecu sapte zile, în care nu-l mai vazu pe Hiram, Solomon porunci unui numar de noua mesteri, sa vada ce s-a întâmplat cu el. Acestia cercetara îndelung. Spre sfârsitul celei de-a cincia zi, negasind nici o urma, se asezara sa se odihneasca pe un gorgan. Unul dintre ei vazu creanga de salcâm, trase de ea si ramase cu ea în mâna. Ajunsera la concluzia ca pamântul a fost sapat de putina vreme. Vrând sa afle cauza, sapara si descoperira corpul mesterului Hiram. Îi chemara si pe ceilalti mesteri. Înstiintat, Solomon hotarî sa-i îngroape corpul în Templu, cu mare pompa. În timpul ceremoniei, toti mesterii purtau sort si manusi din piele alba (asa cum poarta masonii în zilele noastre) pentru a arata ca nici unul dintre ei nu s-a murdarit cu sângele Maestrului." (România masonica, Tesu Solomovici, , Ed. Tesu, 2005, pag. 11-12).

Obiectul masoneriei era acela de a nu divulga secretul, nici chiar cu pretul vietii. Mai târziu, activitatea masonica s-a extins si la o serie de pseudo-zidari, de ordin moral sau spiritual. Dupa informatiile lui I. P. Culianu existau diverse forme de cult secret si de grupari secrete initiatice, precum: Aliantele barbatesti (în sensul strict al cuvântului), Societatile medicale de vraci, Societati profetice, în care se practica transa (hipnoza).

Alianta barbateasca (masculina) era o organizatie secreta, razboinica, în care comportamentul barbatului imita comportamentul unui animal de prada (ca lupul, leul, taurul etc.) practicând uciderea si canibalismul. (Cult, magie, erezie, Ioan Petru Culianu, Ed. Polirom, 2003). Acestia erau cei care ucideau cu sânge rece, în numele sectei masonice, crezând ca aduc slujba lui Dumnezeu.

În 926, la York, taietorii de piatra englezi au redactat o Constitutie, un Regulament profesional, prin care consfintesc pastrarea secretului sectei. Astfel, York este centrul traditional si emblema francmasoneriei.

În 1054, la Strasbourg taietorii de piatra masoni, care construiau marea catedrala a orasului se organizeaza într-un "Atelier", reprezentând prima loja masonica, în sensul ca denumirea de Atelier era folosita ca un sinonim al Lojei. În cadrul acestei loji arhiepiscopul de Canterburry si regele Eduard erau numiti Mari Maestri.

Obiectul francmasoneriei era acel de a submina viata politica, sociala, economica si spirituala a celor mai puternice state ale lumii, iar scopul lor era de a dobândi sceptru de ocârmuire al întregii lumi, sau cel putin al unor parti importante ale lumii.

Între anii 1700-1734 apar primele raze serioase ale masoneriei pe pamânt românesc. Pentru a masca obiectul si scopul masoneriei, cel dintâi mason român, domnitorul Vlad Dracul, împrumuta simboluri bisericesti precum: vulturul bicefal, crucea si dictonul "Dumnezeu si dreptul meu".

Din lucrarea lui Horia Nestorescu Balcesti, numita Ordinul Masonic Român, aflam ca în 1744 se înfiinteaza la Iasi o loja masonica, având reprezentanti pe marele capitan Vasile Bals (1740), marele vornic Iordache Dulgheru (1741), caimacanul Iordache Cantacuzino (1742) si caimacanul Sandu Sturdza (1743), iar întâiul venerabil al Lojii era Prea Sfintitul Leon Gheuca, episcopul Husilor.

În 1767 la Sibiu activeaza loja Sfântului Andrei, în cadrul careia activeaza printul Alexandru Moruzi, viitor domnitor al Moldovei si al Tarii Românesti.

În 1782 la Cluj ia fiinta prima loja, sub conducerea baronului Francisc Fritsky Fekete. Un an mai târziu apare traducerea cartii Abatelui Pera, Taina Francmasonilor, în traducerea Arhimandritului Gherasim de la Mitropolia Moldovei, care în prefata precizeaza "desi poate a-mi pricinui multa defaimare, am tradus aceasta carte, anume ca toti cei ce pot citi, sa cunoasca gresita socoteala ce au de aceasta tagma".

În 1843 la Bucuresti apare loja Dreptate - Fratie, printre membrii careia întâlnim pe Ion Ghica, Nicolae Balcescu, Christian Tell.

Alaturi de aceasta functiona si loja Rose de parfait silence (Trandafirul marii taceri) condusa de C.A. Rossetti, Dimitrie Bratianu, Ion C. Bratianu, cât si loja Steaua Dunarii al carei membru principal era domnitorul Al. I. Cuza.

Masoneria era o problematica indiscutabila, atât pe plan politic (organiza miscarile sociale de proteste, alegea domnitori, organiza senatul, camera deputatilor etc.), social (elabora legi social morale în acord cu principiile lor), economic (organiza si controla economia de piata), dar si bisericesc (propunea, impunea sau desfiintau o serie de hotarâri bisericesti, potrivit scopului urmarit de ei).

În acest sens a fost acceptata în România, si schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian, cât si elaborarea unor principii morale si bisericesti.







1.13 Violentul text anti–masonic al Mitropolitului Nicolae al Ardealului, martie 1937.



"11 martie 1937. Sfântul Sinod aproba studiul violent anti-masonic întocmit de Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Ardealului. Ecourile violentelor extremist-xenofobe ale strazii, din nefericire, au ajuns si în sfântul lacas al Bisericii. Dr. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, întocmeste un studiu asupra Francmasoneriei, asemenea cercetari istorice si teologice nu erau activitati bisericesti neobisnuite, dar de aceasta data "studiul" este prezentat Sfântului Sinod care îl si voteaza în sedinta sa din 11 martie 1937. Nu am cautat numele înaltilor prelati, care au votat textul Mitropolitului Nicolae, e destul ca votul a pecetluit cu autoritatea bisericeasca mistificarea cea mai crasa a istoriei si obiectivelor francmasoneriei, din câte au pritocit adversarii masoneriei. Chiar din primul pasaj, mitropolitul denumeste Francmasoneria o "societate secreta", care "pretinde a avea un scop filosofic si umanitarist". Mai departe, e demascata existenta "gradelor invizibile", deasupra celor 33 grade de initiere masonica, care "conduc din umbra toata vasta organizatie a Francmasoneriei, în mod unitar, pe tot globul pamântesc". În vârful piramidei, dupa autorul studiului, sta Patriarhul sau "împaratul neîncoronat al lumii". E reprodus si juramântul prestat de candidatul mason: "Jur înaintea Marelui Arhitect al Pamântului ca nu voi descoperi nimic, nici prin semne, gesturi sau altceva ce poate descoperi si indica, ceva ce nu trebuie descoperit. În caz de încalcare a juramântului, primesc sa mi se taie beregata, sa mi se scoata ochii, sa mi se gaureasca pieptul, sa mi se smulga inima, sa mi se scoata maruntaiele din trup, sa se arda, sa se prefaca în cenusa si sa se arunce în fundul marii sau sa se împrastie în cele patru vânturi pe fata pamântului.

Mitropolitul Ardealului trage clopotul de alarma împotriva evreilor, care au "un rol preponderent, chiar dominant în Francmasonerie. Toate gradele înalte si invizibile au fost create si sunt ocupate de ei. Dar cel mai aprig atac este îndreptat împotriva "pagânismului francmasoneriei". Iata o mostra din studiul amintit: "Masoneria nu este numai o simpla reuniune filantropica sau scoala filosofica, ci alcatuieste un sistem mistagogic, care reaminteste de vechile religii sau culte misteriaco-pagâne, din care îsi trage obârsia, alcatuind o urmare si o reînviere a lor ... Raportul acesta al masoneriei cu religiile misteriace se vede de altfel si din cele ce au loc si se savârsesc în timpul initierilor. Caci, dupa cum în cele ce au loc în misterele idolatre vechi, se relua drama luptelor si a mortii zeului misteriac, si prin reluarea aceasta mimica a dramei acesteia, cel ce se initia murea împreuna cu patronul religiei misteriace - care întotdeauna era o persoana mitica, simbolizând soarele sau natura, care murea iarna si reînvia primavara, tot asa si în initierea celui de al treilea grad al Francmasoneriei. Într-adevar, treapta aceasta a initierii alcatuieste o expunere dramatica a mortii protectorului masoneriei, Hiram, si un fel de reluare dramatica a mortii acestuia în care, cel ce urmeaza a fi initiat sufera dimpreuna cu el, fiind ranit în aceleasi organe si în aceleasi locuri ale corpului ca si Hiram...Astfel Francmasoneria, în chip clar, este o religie misteriaca cu totul diferita, separata si straina de religia crestina... Masoneria are slujbe religioase proprii, ca ceremonia învierii în chip de lup, sau botezul masonic, ceremonia recunoasterii casatoriei sau casatoria francmasona, parastasul francmasonic, inaugurarea templului francmasonic etc.

Francmasoneria se prezinta asadar, ca o cvasi-religie cu zeul ei propriu: Hiram. În realitate, ea nu admite o fiinta personala la conducerea lumii, precum nu admite un principiu personal în oameni. Ea preconizeaza un panteism naturalist: Hiram simbolizeaza forta universala, care îsi ia temporal masti individuale, prezentându-se sub forma de persoane trecatoare...

Astfel Francmasoneria lupta cu îndârjire sa elimine din omenire conceptia opusa ei, crestinismul si institutia care-l sustine, Biserica...

Când vorbesc metaforic, francmasonii se prezinta ca zidarii, care au sa rezideasca, sub conducerea lui Hiram, Templul lui Solomon din Ierusalim. Aceasta înseamna, fara metafore, restabilirea dominatiei lui Israil asupra lumii întregi. Numai din tendinta Francmasoneriei, dupa republica laica, internationala si extrem de democratica se explica de ce toate revolutiile, de la cea din 1789 încoace, toate loviturile date crestinismului, principiului monarhic si national, principiului autoritatii, sunt opera francmasonilor. Din aceste motive, toate statele, care recunosc valoarea principiului national si a factorului crestin au desfiintat Francmasoneria. Asa a facut si Italia, prin Mussolini în 1925, si Germania, prin Hitler. În Ungaria a fost desfiintata, dupa prabusirea comunismului lui Bela Kuhn, dovedindu-se ca acest comunism a fost creatia lojilor...".

Mitropolitul Nicolae al Ardealului concluzioneaza:"Francmasoneria este o organizatie mondiala, secreta, în care evreii au un însemnat rol, având un rit cvasi-religios, luptând împotriva conceptiei religios-morale a crestinismului, împotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala laica. Ea este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osândeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta.




1.14 Hotarârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române asupra masoneriei, 1937




Sfântul Sinod si-a însusit concluziile referatului si a hotarât: "Biserica osândeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta si în special pentru urmatoarele motive:

1) Francmasoneria învata pe adeptii ei sa renunte la orice credinta si adevar revelat de Dumnezeu, îndemnându-l sa admita numai ceea ce descopera cu ratiunea lor. Ea propaga astfel necredinta si lupta împotriva crestinismului, ale carui învataturi sunt revelate de Dumnezeu, vânând pe cât mai multi intelectuali, sa si-i faca membri si obisnuindu-i pe acestia sa renunte la credinta crestina, Francmasoneria îi rupe de la Biserica, si având în vedere influenta însemnata, ce o au intelectualii asupra poporului, e de asteptat ca necredinta sa se întinda asupra unor cercuri tot mai largi. În fata propagandei anticrestine a acestei organizatii, Biserica trebuie sa raspunda cu o contra-propaganda.

2) Francmasoneria propaga o conceptie despre lume panteist-naturalista, reprobând ideea unui Dumnezeu personal, deosebit de lume si ideea omului ca persoana deosebita, destinata nemuririi.

3) Din rationalismul si naturalismul sau, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laica, un învatamânt laic, reprobând orice principiu moral"heteronom" si orice educatie, ce rezulta din credinta religioasa si din destinatia omului la o viata spirituala eterna. Materialismul si oportunismul cel mai cras în toate actiunile omului, este concluzia necesara din premisele Francmasoneriei.

4) În lojile francmasone se aduna la un loc evreii si crestinii, iar Francmasoneria sustine, ca numai cei ce se aduna în lojile ei cunosc adevarul si se înalta deasupra celorlalti oameni. Aceasta însemneaza, caci crestinismul nu da nici un avantaj în ce priveste cunoasterea adevarului si dobândirea mântuirii membrilor sai. Biserica (...) nu poate privi impasibila, cum tocmai dusmanii de moarte ai lui Hristos sa fie considerati, într-o situatie, superiori crestinilor din punct de vedere al cunoasterii adevarurilor, celor mai înalte si al mântuirii.

5) Francmasoneria practica un cult asemanator celui al misterelor precrestine. Chiar daca unii adepti ai ei nu dau nici o însemnatate acestui cult, se vor gasi multe spirite mai naive asupra carora acest cult sa exercite o oarecare forta cvasi-religioasa. În orice caz, prin acest cult, francmasoneria vrea sa substituie oricare alta religie, deci si crestinismul.

În afara de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare si motive de ordin social, când întreprinde actiunea sa contra Francmasoneriei.

6) Francmasoneria este un ferment de continua si subversiva subminare a ordinei sociale, prin aceea ca îsi face din functionarii statului, din ofiteri, unelte subordonate ale altei autoritati pamântesti, decât aceleia care reprezinta ordinea stabilita vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori nestiuti, înca nici de ei, având sa lupte pentru idei si scopuri politice, ce nu le cunosc. E o lupta nesincera, pe la spate, niciodata nu exista o siguranta în viata statului si ordinea stabilita. E o lupta, ce ia în sprijinul ei minciuna si întunericul. Împotriva juramântului crestinesc, pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un juramânt pagânesc.

7) Francmasoneria lupta împotriva legii naturale, voita de Dumnezeu, conform careia omenirea e compusa din natiuni. Biserica Ortodoxa, care a cultivat întotdeauna specificul spiritual al natiunilor si le-a ajutat sa-si dobândeasca libertatea si sa-si mentina fiinta primejduita de asupritori, nu admite aceasta lupta, pentru exterminarea varietatii spirituale din sânul omenirii.

Masurile cele mai eficace, ce are sa le ia Biserica împotriva acestui dusman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale si al natiunii sunt urmatoarele:

- o actiune persistenta publicistica si orala de demascare a scopurilor activitatii nefaste a acestei organizatii.

- îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, sa le paraseasca. În caz contrar, Fratia Ortodoxa Româna, extinsa pe toata tara va fi îndemnata sa izoleze, pe cei ce prefera sa ramâna în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântarii, în caz ca pâna atunci nu se caiesc. De asemenea le va refuza prezenta, ca membri în corporatiile bisericesti.

- preotimea va învata poporul ce scopuri urmareste acela, care e francmason si-l va sfatui sa se fereasca si sa nu dea votul candidatilor ce apartin lojilor.

- Sfântul Sinod acompaniat de toate Corporatiunile bisericesti si Asociatiile religioase se va stradui sa convinga Guvernul si Corpurile legiuitoare, sa aduca o lege pentru desfiintarea acestei organizatii oculte. În caz ca Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji sa fie adusa o astfel de lege din initiativa parlamentara".

Masuri bisericesti au fost tardive deoarece, încunostiintati de ce se pregateste, fruntasii masoneriei, în frunte cu Marele Maestru, Jean Pangal s-au "autodesfîintat". Comentariul oficial al actului de desfiintare suna patriotic si gongoric: "o delegatie din partea lojii masoneriei nationale, în frunte cu dl. Pangal si însotit de câtiva fruntasi, ingineri si ofiteri superiori, s-au prezentat la Sf. Patriarhie, ca sa anunte oficial pe înaltul ierarh, de actul de autodesfiintare, pe care l-au hotarât. Motivele aratate si care au dus la aceasta hotarâre sunt: îndreptându-se nenumarate atacuri împotriva acestei loji nationale, ca ar fi antimonarhica, antinationala si anticrestina, si vrând sa arate ca întelege sa fie în serviciul Tarii si Dinastiei, si respectuosi fata de Biserica stramoseasca, membrii acestei loji au hotarât desfiintarea."

Pe lânga Î.P.S. Patriarh, a luat parte la acest act mitropolitul greco-catolic Alexandru Niculescu al Blajului si arhiepiscopul romano-catolic Alexandru Cesar al Bucurestilor, semnând toti trei telegrama adresata M.S. Regelui, caruia i se aducea la cunostinta aceasta hotarâre a lojii masonice...

Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ar fi spus atunci: Francmasoneria a murit, Dumnezeu s-o ierte. Culmea e ca patriarhul care prezida Sfântul Sinod în 1937 era el însusi mason. Care n-a stiut însa sa reziste presiunilor regale. Carol al II-lea decisese sa domneasca ca suveran absolut, desfiintase partidele politice, nu avea nevoie de o Francmasonerie oficiala activa. Asa ca a obtinut sprijinul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române pentru a împinge Masoneria Româna în adormire" (România masonica, Tesu Solomovici, Ed. Tesu, 2005, pag. 237-240).




1.15 Prima încercare de introducere a calendarului gregorian în România 1916.


Pentru a prezenta evenimentele premergatoare introducerii calendarului gregorian în România, trebuie sa analizam situatia politica a României din anul 1916.

Întreaga Europa era ravasita de actiunile celui dintâi razboi mondial. În anul 1916, la 17 august are loc semnarea, la Bucuresti, a Tratatului dintre România si Tripla Întelegere, cât si a unei conventii militare, privind modalitatile intrarii României în razboi. La 29 august România declara razboi Turciei. Consecintele intrarii României în razboi nu vor fi bineplacute, caci la 24 noiembrie 1916, armata germano-austro-ungara forteaza Oltul la Stoenesti. Putin mai târziu, 28 noiembrie - 3 decembrie are loc confruntarea armatei române la Neajlov si Arges, deschizând armatelor inamice calea spre Bucuresti. La 6 decembrie armata germano-austro-ungara ocupa Bucurestiul.

Ocuparea României de fortele germano-austro-ungare a avut un teribil ecou mai întâi pe plan social, politic, economic, dar si pe plan spiritual (bisericesc). Biserica Austro - Ungariei era subordonata Patriarhiei Romei, conformându-se cu plecaciune hotarârilor papale, emise prin asa-zisele Bule papale. Ungurii primisera schimbarea calendarului în anul 1587, iar germanii, la origine încrestinati de soli ai Romei, primisera schimbarea calendarului în 1700.

Profitând de situatia social-politica a României în 1916, guvernul german, aservit Patriarhiei Romei, propune României sarbatorirea Nasterii Domnului (Craciunul) si a zilei Sf. Vasile (Anul Nou) odata cu biserica catolica.

La conducerea Bisericii Române, în acea vreme se afla Î.P.S. Mitropolit Conon, care sub presiunea fortelor germano-austro-ungare este gata sa accepte. Nu lipseste însa si protestul Bisericii Ortodoxe Române fata de hotarârea ordonantei germane, reprezentat prin figura proeminenta a ilustrului arhimandrit al Mitropoliei Primate a României, Galaction Cordun. Arhimandritul Galaction Cordun, un om cu o educatie aleasa, absolvent al Academiei teologice din Sankt Petersburg si secretar al Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, adreseaza Î.P.S. Mitropolit Conon un memoriu la data de 29 decembrie 1916, reprezentând protestul personal al Sfintiei Sale, la adresa interventiei guvernului german de a introduce în Biserica Ortodoxa Româna calendarul gregorian.




1.16 Memoriu Arhimandritului Galaction Cordun catre Î.P.S. Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române, Conon, 9 decembrie 1916




"Înalt Prea Sfintite Presedinte al Sfântului Sinod al Bisericii Române



Chestiunea ce preocupa astazi toate straturile societatii românesti din teritoriile ocupate de streini, e fara îndoiala aceea, a introducerii Calendarului Gregorian ce ni s-a impus de catre comandamentul si guvernamântul german, a-1 pune si în uzul Bisericii noastre, chiar dupa trecerea Anului Nou si Bobotezei noastre ortodoxe. Din punct de vedere al dreptului traditional si a practicei observate în Biserica noastra de Rasarit, înca din cele mai departate timpuri, aceasta inovatiune, care nu reprezinta în sine o dogma inalterabila, ci numai un calcul cu 11 sau 13 zile diferenta, între un calendar si celalalt, ar constitui totusi o mare lovitura morala pentru poporul nostru ortodox si în acelasi timp, ar fi si un succes enorm pentru Biserica Papala, a carei mâna se poate întrevedea si aci, care, prin autoritatea germana, se straduieste acum sa ne forteze ca sa primim calendarul ei; si mai ales în asa circumstante, când misiunea armatelor ocupante si preocuparile lor, sunt îndreptate cu totul în alta parte, decât în aceea de cum serbeaza Românii: Pastele, Craciunul si Anul Nou si, când în însasi faptul ocuparii teritoriului nostru, ele nu pot vedea o ramânere si mai departe aci dupa încheierea pacii, ca în consecinta sa anticipeze în masuri bune de pe acum, spre a-si putea ulterior facilita, bunul mers al administratiei teritoriului nostru. Am spus ca introducerea calendarului gregorian si în uzul Bisericii noastre n-ar constitui o abatere dogmatica, întrucât stiut lucru este tuturor, ca pâna la despartirea bisericilor, crestinii se tineau de mai multe ere, aveau numaratoare diferite si începeau Anul Nou unii de la întâi Ianuarie, cum e la noi, altii de la întâi Septembrie al nostru bisericesc, multi la întâi de Martie si asa mai încolo. Astfel s-a întâmplat si cu calendarul Papei Grigorie al XlII-lea, care gasi de cuviinta, sa-l puna în uz în anul 1582, în locul celui iulian, care avea o traditie ce se pogora din anul 46 înainte de Christos, si care pâna atunci era în întrebuintare, în toate partile lumii. Calendarul nou fu primit cel dintâi de Statele Romano-Catolice, în 1582 si 1583; de Poloni în 1583; de Unguri în 1587; Olandezii, Danezii si Germanii protestanti îl primira abia în 1700 nu fara oarecare opozitie. Englezii îl primira si mai târziu în 1752, iar Suedezii în 1753. Bisericile Ortodoxe însa, nu-l primira în nici un chip. Deosebirea sau diferenta între cel nou si cel iulian este ca gregorianul, merge înaintea celui Iulian, cu 10 zile : dela 5 Octomvrie a acestuia, socotindu-se si ziua, ce se mai adaoga, pâna la 1700. De la 1700 pâna la ziua ce s-adaoga a anului 1800, cu 11 zile. De la 1800 pâna în ziua ce s-adauga a anului 1900, cu 12 zile s. a. m. d.

Din cauza însa, ca 400 de ani gregorieni sunt mai mici cu trei zile decât 400 ani dupa calendarul iulian, Grigorie al XIII-lea, spre a împlini aceasta lipsa, a dispus, ca din câte patru ani seculari ce urmeaza, cum de exemplu: 1600, 1700, 1800, 1900, 2000, 2100, 2200 etc, numai anii divizibili prin 400 sa fie bisecti; iar ceilalti ani, care în calendarul iulian sunt bisecti, desi nu sunt divizibili prin 400, sa ramâna ani obisnuiti. Din care cauza, dupa calendarul gregorian, fiecare an secular nedivizibil cu 400 (cum de exemplu 1800 si 1900, 2100 sau 2200) apuca c-o zi mai 'nainte; iar cel divizibil prin 400, ramâne tot în ziua anului ce a trecut. Cum vedem dar, noul calendar, ar putea fi respins numai din doua consideratiuni capitale: întâiu, aceea a traditiei Bisericilor Ortodoxe, alaturi de care a avut cinstea de a sta si Biserica noastra nationala, chiar dela începutul încrestinarii românilor, si apoi în al doilea rând, pentruca el a fost opera tot a Bisericii Catolice, prin Papa Grigorie XIII-lea, carele în timpul turburarilor bisericesti din Apus si a despartirii Luteranilor de Catolicii Papali, a cautat sa-si impuna, calendarul sau în uzul trecerii timpului, desi celui existent nu i se gasise nici o lipsa si nici nu are chiar. Afara de acestea, e si atentiunea deosebita, ce trebue sa dam faptului, ca taranul român, chiar daca e analfabet, totusi el îsi are calendarul sarbatorilor sale însirate pe raboj. Nu-l vei putea induce niciodata în eroare ca poate de exemplu sa cada Craciunul, în cutare sau cutare zi, si nu când stie el, dupa socoteala lui calendaristica primitiva.

Pentru introducerea acestui calendar, sau mai bine pentru usuratatea introducerii lui, ne trebuieste cel putin 80°/0 inteligenti în popor, cu o ratiune a lucrurilor serioase mai desvoltata, ca sa se poata face si acest pas înspre progres (daca poate fi numit astfel), fara a se simti vreo împotrivire cât de mica. Desi deasupra tuturor motivelor de reprobare stau consideratiuni capitale, ca: traditii, apucaturi stramosesti, etc., peste care nu se poate trece asa usor de un popor, ce-si venereaza trecutul neamului si cenusa înaintasilor, si mai ales când asezamântul mostenit dela ei nu împedica întru nimic înflorirea progresiva a tarii dorita si de ei si de noi, a neamului si a nazuintelor noastre, în orice câmp de activitate, alaturi de alte popoare civilizate, care înainteaza pe calea progresului, fara a îndrazni sa schimbe vreo iota din tezaurul sfânt al traditiilor lasate, prin testament de strabunii lor. Pastrarea cu scumpatate a totului, ce ne-au lasat înaintasii, ne poate da siguranta izbânzii în oricare împrejurare grea, si chiar în cea de fata pentru viitor. Un popor se poate învinge numai prin slabiciunea sau lipsa respectului catre traditiile lasate de fauritorii neamului lui. În sprijinul afirmatiunii mele de mai sus, ca armatele germane în teritoriul ocupat numai de chestiunea calendarului, nu se pot - cred - ocupa pentru un moment, sta si faptul, ca românii din Imperiul Austro-Ungar, desi zac de sute de ani sub efigia acestei împaratii, totusi pastreaza pâna astazi traditionalele lor obiceiuri religioase, rânduiesc slujbele bisericesti dupa calendarul vechiu iulian, fara de a fi împiedicati întru nimic în îndeplinirea vechilor lor rânduieli stramosesti, atât din partea autoritatilor superioare guvernamentale, cât si celor eclesiastice de rit catolic. În mâna ce cauta sa dirijeze acest aranjament, dati-mi voie sa întrevad sub masca bisericii catolice ascunzându-se cu cea mai mare precautiune, umbre de renegati tot dintre ai nostri plecati din cauza nesatifacerii ambitiunilor lor prea exagerate, care servind în aceasta chestiune cauza bisericii dusmane, doresc sa-si poata câstiga acolo un titlu nenorocit de glorie si o recompensa poate si mai mare de cât 30 de arginti, pretul vânzarii rânduielilor Bisericii Domnului. De aceea eu, ca un smerit slujitor al Sf. Biserici de Rasarit, fiu sufletesc al Î. P. S. Voastre, constient de rolul ce trebuie sa am în împrejurari de asa natura si la asa vremuri va fac cunoscut, ca printre alti clerici devotati, care va vor sprijini, fac cerc si eu în jurul Î. P. S. Voastre, declarându-va ca în atitudinea energica ce va trebui sa luati întru apararea drepturilor noastre traditionale, voiu fi gata a va apara chiar si cu pretul vietei mele, jertfind si ultima picatura de sânge pentru respectul asezamintelor noastre bisericesti si a predaniilor mostenite din strabuni. Faceti dar Î. P. S. Stapâne, marele gest. Pune-ti cârja arhipastoreasca înainte si aparati cu tot curajul tezaurul Sfânt, ce vi s-a încredintat. Sunteti într-o vârsta si într-o situatiune, când nu mai puteti astepta nimic de la lume ; si în demnitatea ce ocupati, trebuie sa va fie o placere a va uni cu Domnul în lupta pastrarii asezamintelor Lui. Iesind cu râvna la lupta pe fata, veti reîmprospata si Î. P.S. Voastra prin exemplul dat, pe marii nostri mitropoliti si marii patrioti din trecut, care, au fost gata si au si murit multi dintr-însii, aparând cu cârja drepturile traditionale si predaniile bisericesti si nationale. Veti fi un martir al neamului. Si, cât am vrea sa fiti, mai ales acum, când nu trebuie sa disperam cu toate sacrificiile purtate în unitatea noastra nationala de mâine. În credinta ca veti dovedi si cu fapta ceea ce propovaduiti de mult cu cuvântul, sunt al Î. P. S. Voastre, supus fiu sufletesc.



Aceasta adresa, eu, arhimadritul Galaction Cordun o înmânez Î. P. S. Voastre, Mitropolitul Conon, ca un protest, dupa primirea ordonantei germane de a se sarbatori Craciunul si Anul nou 1910-917 odata cu Biserica catolica."



1.17 Arestarea Arhimandritului Galaction Cordun


În urma acestui protest adus la cunostinta guvernului român, dar si a guvernului german, arhimandritul G. Cordun este arestat si închis ca ostatic pe data de 31 ianuarie 1917. La cererea sa primeste aprobarea guvernului de a fi internat, cu domiciliu fortat, în manastirea Saveni - Ialomita. În aceasta situatie arhimandritului G. Cordun, din partea Politiei Centrale din Bucuresti, la data de 27 iulie 1917, i se aduc la cunostinta urmatoarele:



"POLITIA CENTRALA BUCURESTI 27 iulie 1917

No 10591



Din cuprinsul actelor de ostatici al Politiei Centrale care s'a depus aci spre cercetare, se poate vedea ca Arhimandritul Cordun, internat acum la Saveni, a fost gasit vinovat de o activitate pagubitoare intereselor germane în contrazicere violenta si cu misiunea sa apostolica, ceea ce face imposibila reintegrarea sa în demnitatea ce o ocupa pâna acum ; prin urmare i se aplica numai dispozitiunea pentru pensionare. Cererea sa, pentru achitarea salariului ramâne respinsa. Însa în vederea lipsei de mijloace a petitionarului, i se acorda o subventie lunara de lei 30, din fondul general de ajutor

Cu privire la cererea sa de transportare la Bucuresti, se mentine dispozitia Politiei Centrale din 3 Iulie 1917.

(ss) Comandant

(Indescifrabil)











Adresa Arhimandritul Galaction Cordun

catre Înalta Comandatura Imperiala Germana

din Bucuresti



Prin aceasta am onoare de a va înstiinta, ca am luat cunostinta de raspunsul din adresa cu No. 10.591 de la 27 Iulie 1917, din care aflu cu îndoita surprindere ca eu, printr-o activitate daunatoare intereselor germane, m'as fi facut vinovat si îndatoririlor mele de cleric si ca, asa stând lucru, ma puneti în stare de retragere, iar ca pensiune, fata de complecta mea lipsa de mijloace, binevoiti a-mi acorda suma de lei treizeci, adica 30.

Acum, în ce priveste atitudinea mea, ce am avut-o ca cleric, în timpul, când tara mea a fost libera si stapâna pe destinele ei, am convingerea fata de Dumnezeu, unicul meu Judecator, ca pastor de suflete, precum si fata de constiinta mea, ca mi-am facut strictamente datoria de slujitor al altarului si ca nu m'am abatut cu nimic si nici o clipa macar dela obligatiunile impuse demnitatii mele bisericesti, ce ocupam, si cu voia lui Dumnezeu voiu mai ocupa înca în Biserica Nationala a tarei mele.

Sunt dator catre mine însumi, ca demnitar bisericesc, sa nu primesc fara o respectoasa, dar hotarâta întâmpinare, învinuirea cea mai grea, ce se poate aduce unui membru al Bisericii Crestine de treapta întâia, constient de rolul sau fata de Dumnezeu si popor, anume ca s'ar fi îndepartat o clipa macar, dela apostolatul sfânt si slujba caruia s'a consacrat si în care se afla.

Asa fiind, nu pot întelege pentru, ce mi se curma functiunea mea dela Sfânta Mitropolie din Bucuresti si cum de am putut fi - fie chiar si numai pentru timpul trecator al ocupatiunei - pus în pozitiune de retragere, la vârsta mea, cu educatiunea si pregatirea mea bisericeasca, cu trecutul meu ireprosabil, ca cleric, om si cetatean român, cu studiile si titlurile mele, în baza carora si mai înainte de vreme decât de obicei, am fost ridicat la demnitatea ce ocup astazi în ierarhia Bisericei Române.

Nu mai putin nu pot sa nu-mi exprim mirarea ca fata de lipsa mea de mijloace pe care o recunoaste si stabileste atât de clar si însasi onorata Comandatura prin adresa citata mai sus, mi se acorda drept pensiune si sprijin de existenta mie, Arhimandrit al Mitropoliei Primate a României, si în aceste vremuri de groaznica scumpete, suma de lei treizeci, adica 30. Ma opresc un moment la constatarea atât de adevarata a onoratei Comandaturi a lipsei mele de mijloace.

Oare, daca eu m'as fi abatut de la îndatoririle mele de arhimandrit si daca, dupa cum ziceti în adresa de mai sus, as fi desfasurat o activitate de agitatiune politica si razboinica, care era dauna­toare sau nu intereselor germane, ar fi fost foarte lucrativa si pentru mine, ca pentru atâti alti în aceasta tara, atât de nenorocita unde s'au vândut atâtea constiinti, m'as gasi si eu astazi cu rangul meu bisericesc, cu situatiunea si trecerea mea în lume, în asa hal de lipsa, încât acest lucru sa fie notoriu ?

Una contrazice pe cealalta. N'am agitat contra intereselor germane si ma gasesc astazi aici în complecta mizerie, luptând din greu cu cele mai mari dificultati si nevoi.

Socotesc deci, ca în ce priveste aprecierea rolului, ce l'am avut ca cleric în ultimul timp în Biserica Româna, nu poate fi la mijloc, decât o grava eroare de informatiune; iar, în ce priveste suma, ce se fixeaza ca pensiune, suma incompatibila cu toata educatiunea mea, pregatirea mea clericala si drepturile mele, nu poate fi decât efectul unei erori de transcriere, caci nu ma duc cu gândul asa departe, sa crez, ca dupa o închisoare omorâtoare de sapte luni, sa se urmareasca a se face din persoana mea si un obiect de derâdere.

În încheiere, multumesc cu recunostinta onoratei Comandaturi Imperiale pentru gestul sau marinimos, careia îi adresez si de data asta rugamintea respectuoasa, de a binevoi sa încuviinteze internarea mea la Manastirea Cernica, la 8 km. distanta de Bucuresti, sau Caldarusani 36 km. departare, unde am dreptul legal de a ma adapostii la vremuri grele, consfintit de toate legiuirile Bisericii noastre Nationale, sub acoperamântul carora, pe lânga, ca s'ar usura si Comandatura Imperiala, de a-mi servi ajutorul hotarît, chiar daca ar fi cu mult mai mare, decât mi s'a comunicat mie din eroare prin adresa, apoi aci mi s'ar da posibilitatea - ceea ce v'ar atrage adânca mea recunostinta - de a-mi îndeplini îndatoririle mele spirituale, la care ma obliga misiunea mea, catre Arhipastorul Suprem, Stapânul tuturor, Împaratul Hristos Domnul, iar în ce priveste controlul si supravegherea mea, ramân la marinimia si întelepciunea Guvernului Imperial.

În caz însa, când tratativele pentru schimbul ostaticilor cu cei din Moldova se vor relua si sfârsi cu bine, va fac rugamintea respectoasa a ma înscrie si pe mine în numarul celor ce pleaca acolo, întrucât conditiunile de viata, ce mi se ofera de Dvs. aci, sunt în contrazicere violenta cu cerintele rangului si drepturilor mele câstigate.



Arhimandritul Galaction Cordun 29 Iulie 1917"







2.1 Congresul Pan-Ortodox de la Constantinopol din 1923


În anul1919 în timpul aflării sale necanonice în scaunul arhiepiscopal de la Athena, „zidarul slobod” franc-masonul Meletie Mataxakis prezintă Sinodului din Elada chestiunea schimbării calendarului. Biserica din Elada acceptă propunerea cu condiţia înfiinţării unei comisii speciale, care să fie în măsură a studia această problemă. Comisia înfiinţată trimite Sinodului din Elada următorul text definitivat: ”Schimbarea calendarului iulian, dacă aceasta nu contravine principiilor dogmatice şi canonice ale Bisericii, poate fi realizată cu condiţia acordului tuturor celorlalte Biserici autocefale şi implicit a Patriarhiei de Constantinopol, căreia i se cuvine libertatea oricărei iniţiative în acest domeniu, cu condiţia de a nu trece la calendarul gregorian, ci să fie elaborat un nou calendar mai exact din punct de vedere ştiinţific, purificat şi de alte neajunsuri proprii celor două calendare - iulian şi gregorian”.
Propunerea comisiei se arată a fi exprimată cu abilitate, fără însă a aduce argumente plauzibile, în vederea necesităţii schimbării calendarului. Totuşi, comisia punctează necesitatea păstrării principiilor dogmatice şi canonice, cât şi a caracterul sobornicesc (acordul tuturor Bisericilor) în vederea realizării acestui proiect astronomic. După cele dintâi etape aceste condiţii vor fi uitate.
La 20 mai 1919 are loc o nouă întrunire a Sinodului din Elada, în cadrul căreia se acceptă în unanimitate părerea Arhiepiscopului Meletie, aceea că: ”Statul este liber să accepte calendarul gregorian, ca fiind cel european, iar până la crearea unui nou calendar, rămâne valabil în uzul Bisericii calendarul iulian”.
Sinodul din Elada face cunoscut guvernului grec opinia Arhiepiscopului Meletie, cât şi hotărârile comisiei privitoare la reforma calendaristică. Puţin timp mai târziu, contra deciziei sale, Arhiepiscopul Meletie manifestă simpatie deosebită la adresa schimbării calendarului, considerând-o ca fiind necesară.
După instalarea nelegală a Arhiepiscopului Meletie Metaxakis pe scaunul patriarhal al Constantinopolului, acesta continuă să acţioneze metodic în acest sens. În circulara din 3 februarie 1923 adresată Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Serbia, Cipru, Grecia şi România, noul Patriarh Meletie accentuează chestiunea schimbării calendarului bisericesc. Motivul schimbării calendarului susţinut de Meletie îl constituia necesitatea folosirii unui calendar comun celorlalte ţări din Europa şi America. Nu a lipsit nemulţumirea din partea reprezentanţilor Bisericii.
Este evident faptul că principiile care au condus la schimbarea calendarului bisericesc nu erau de ordin teologic, liturgic, canonic sau tradiţional, ci se puteau regăsi în gândirea semi-laică al cultului ecumenist în vederea unirii politico-religioase a tuturor creştinilor.
În circulara sa Patriarhul Meletie îşi exprimă dorinţa ca reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe participante la acel Sinod să-şi dea consimţământul în vederea înfiinţării unei noi comisii pentru a dezbate chestiunea schimbării calendarului, cât şi a celorlalte chestiuni urgente.
Cele mai vechi patriarhii ale lumii ortodoxe precum Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul se opun dezideratului lui Meletie publicat prin circulara mai sus amintită. Deci, încă de la început, 3 februarie 1923, cele trei patriarhii nu au acceptat schimbarea calendarului. Cu toate acestea la 10 mai 1923 noua comisie sub oblăduirea Patriarhului Meletie Metaxakis îşi începe lucrările de dezbatere privitoare la schimbarea calendarului. La dezbateri iau parte nouă membri.

Patriarhia Constantinopolului este reprezentată de către Patriarhul Meletie Metaxakis, Mitropolitul Calinic şi profesorul de teologie Antoniadis.
Biserica Ciprului este reprezentată de către Mitropolitul Vasile de la Niceea (viitor patriarh ecumenic 1925-1929)
Biserica Sârbă este reprezentată de către Mitropolitul Gavriil din Cernogorie (viitor patriarh al Serbiei) şi profesorul doctor Milancovici.
Biserica din Elada este reprezentată de Mitroplitul Iacov.
Biserica Română este reprezentată de Arhimandritul Iulie Scriban.

Cu excepţia acestor nouă membri la primele dezbateri participă şi Arhiepiscopul Anastasie Gribanovschi al Chişinăului şi Hotinului, membru al Sinodului Bisericii Ruse din afara Rusiei, care părăseşte adunarea celor nouă membri, din motiv că nu deţinea instrucţiuni precise din partea ierarhilor ruşi, în vederea schimbării calendarului. La dezbaterile congresului refuză să participe reprezentaţii celor trei patriarhii: Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, cât şi din partea Patriarhiei Moscovei, a Arhiepiscopiei Sinaiului şi a Bisericii Ortodoxe Bulgară. Deci la dezbateri nu au participat mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe.
Un renumit teolog şi dogmatist, profesorul S Troiţki afirma că membrii Congresului de la Constantinopol din 1923 în calitate de reprezentanţi ai unor Biserici, nici măcar nu aveau dreptul să facă cunoscut punctul de vedere al Bisericilor pe care le reprezenta, din motiv că chestiunea schimbării calendarului trebuia analizată iniţial, de către Sinodul fiecărei Biserici participante. În acest caz delegaţii nu au făcut decât să-şi prezinte punctul de vedere personal, iar nu punctul de vedere al Bisericilor pe care le reprezentau. În aceste condiţii Congresul de la Constantinopol are caracterul unei reuniuni restrânse, iar nu soborniceşti, care îşi arogă dreptul de a cerceta unele chestiuni care priveau Biserica în acel moment. Deşi la început Congresul a fost convocat ca o „Comisie a Bisericilor Ortodoxe” sau „Comisia Pan-Ortodoxă”, la cea de-a treia reuniune, 28 mai 1923 i se schimbă titulatura în „Congres Pan-Ortodox”.

În memorandumul de la 14 iulie 1929 adresat Sinodului arhieresc al Bisericii din Elada, Mitropolitul Irineu de Kesandri afirma: ”Ce drept avea acest venetic (Meletie Metaxakis) să întrunească fără consimţământul Scaunului Ecumenic un congres pan-ortodox? Şi conform cărei legi sau pravile, întâistătătorul unei Biserici locale a putut să anuleze hotărârea tuturor Patriarhilor Răsăriteni asupra chestiunii calendarului şi pascaliei (vezi cap.3, sub-punctul 3.3). Este permis oare în treburile civile ca o instanţă judecătorească inferioară să anuleze decizia celei superioare?”






2.2 Necanonicitatea Conferintei (Congres) dela Constantinopol, 1923


Din punct de vedere legislativ-bisericesc Congresul de la Constantinopol este necanonic, dacă avem în vedere componenţa, împuternicirile şi funcţiile lui. Hotărârile elaborate la acest congres au fost luate în mod injust în numele întregii Bisericii, de aceea nu pot avea nici o însemnătate pentru Bisericile locale.
Rezoluţiile congresului se află într-un dezacord pronunţat cu canoanele Bisericii Ortodoxe. La cea de-a doua şedinţă Patriarhul Meletie prezenta spre dezbatere următoarele chestiuni şi canoane bisericeşti:
1.Chestiunea mutării marilor sărbători în cinstea unor sfinţi în duminica următoare cu scopul de a micşora numărul zilelor nelucrătoare.
2.Impedimentele privitoare la oficierea unor căsătorii.
3.Chestiuni privitoare la căsătoria unor feţe bisericeşti
•Cinul episcopal şi căsătoria.
•A doua căsătorie a diaconilor şi a preoţilor văduvi.
•Este oare necesar ca taina preoţiei să urmeze după cea a căsătoriei?
4.Chestiunea slujbelor religioase.
5.Posturile.
6.Necesitatea de a convoca în fiecare an sinoade pan-ortodoxe.


Toate aceste chestiuni şi implicit schimbarea calendarului sunt puse în discuţie în funcţie de următoarele tendinţe inovatoare:
•înlocuirea calendarului iulian bisericesc privitor la sărbătorile schimbătoare şi neschimbătoare, cu admiterea posibilităţii ca Paştele să devină o sărbătoare cu dată fixă şi într-o anumită duminică (ceea ce era imposibil din punct de vedere canonic);
•acordul de a adopta orice sistem calendaristic mai perfecţionat din punct de vedere ştiinţific, admiţând chiar schimbarea rânduielii săptămânii de 7 zile;
•admiterea episcopatului căsătorit şi a căsătoriilor repetate pentru clerici;
•căsătoria clericilor după hirotonie;
•scurtarea slujbelor şi a posturilor.


Principala chestiune discutată în congres a fost acceptarea aşa-zisului calendar „iulian-revizuit”, de fapt acest calendar revizuit coincidea cu cel gregorian, până în anul 2800, când urma să apară o diferenţă de o zi între anii bisecţi. Acest calendar oferea posibilitatea, să fie celebrate toate sărbătorile odată cu heterodocşii şi, în acelaşi timp, creştinii ortodocşi tradiţionalişti erau asiguraţi, că nu va fi adoptat calendarul romano-catolic.
Pentru a domoli reacţia ortodocşilor, Patriarhul Meletie, în cadrul celei de-a patra şedinţă, dă citire telegramei Patriarhului Damian al Ierusalimului, care cuprindea următoarele: „O schimbare în calendarul bisericesc ar fi nefolositoare şi nu va fi acceptată de patriarhia noastră, întrucât ne va plasa într-o poziţie nefavorabilă în relaţie cu locurile sfinte de pelerinaj şi cu latinii”. La aceasta Meletie răspunde că temerile Patriarhului Ierusalimului sunt nejustificate deoarece peste un oarecare număr de ani va apărea o diferenţă între data celebrării Paştelui la ortodocşi şi la catolici.
Primele cinci rezoluţii ale Congresului sunt în contradicţie cu tradiţia şi canoanele Bisericii Ortodoxe Universale. Abolirea Pascaliei iuliane a constituit o abatere de la canonul 7 apostolic şi de la hotărârile Sinodului 1 Ecumenic. Conform acestor canoane sărbătoarea Paştelui este interzisă a se celebra în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc. După Pascalia gregoriană uneori Paştele poate cădea în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc sau alteori chiar şi mai înainte.
Hotărârile Sf. Părinţi de la Sinodul din Antiohia excomunică pe cei care încalcă pravilele referitoare la sărbătoarea Paştelui. Acelaşi spirit îl găsim şi în Enciclicele Patriarhilor Răsăriteni din 1583, 1756 sau 1848. De teama acestor sancţiuni şi fiind conştiente de responsabilitatea canonică, nici una dintre Bisericile locale dintre cele care acceptase noul calendar pentru celebrarea ciclului de sărbători de peste an, nu a îndrăznit să introducă pascalia gregoriană, cu excepţia Bisericii din Finlanda şi Biserica Română care în 1926 şi 1929 a sărbătorit Paştele în aceeaşi zi cu catolicii. Bisericile de stil nou au început să practice simultan două calendare, cel gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă şi cel iulian pentru sărbătorile cu dată schimbătoare. Nici o Biserică nu a adoptat rezoluţiile 3, 4, şi 5 care erau în totală contradicţie cu Tradiţia Bisericii şi canoanele Sf. Părinţi.
Arhiepiscopul Chrisostom, el însuşi un iniţiator al reformei preciza că Patriarhii Răsăriteni refuzând să participe la Congres au respins toate deciziile lui printr-un singur act - absenţa lor. Iar masonul Zervudakis în monografia sa despre Meletie Metaxakis afirma că: ”Meletie a stârnit mari disensiuni când a hotărât să introducă la Constantinopol unele tradiţii americane, cât şi ideile sale novatoare referitoare la calendar, pascalie, căsătoria clericilor etc.”.
La 1 iunie 1923 un grup de lideri religioşi şi avocaţi s-au reunit la Constantinopol la un miting, ce s-a transformat într-un atac asupra Patriarhiei cu scopul de a-l răsturna pe Meletie şi a-l izgoni din oraş. Cu toate acestea Sinodul de la Constantinopol, a difuzat la 25 iunie o nouă circulară adresată tuturor Bisericilor locale, în speranţa obţinerii unei aprobări generale din partea lor, cu privire la rezoluţiile asupra reformei calendaristice şi a celorlalte discutate. Încercările masonului Meletie a întâlnit o opoziţie serioasă, din partea Patriarhului Fotie al Alexandriei, care în epistola sa din 25 iunie 1923, către Patriarhul Grigorie al Antiohiei, caracteriza reforma calendarului, ca fiind „fără rost, necanonică şi dăunătoare”, iar despre rezoluţiile acestui congres zicea că: „duhnesc a erezie şi schismă”.
Patriarhul Meletie este gata a recurge la înşelătorie pentru a-şi atinge scopurile sale ne-ortodoxe. În scrisoarea din 10 iulie 1923 el încredinţează pe Arhiepiscopul Serafim al Finlandei, că noul calendar a fost acceptat pentru uzul bisericesc, în comun acord cu opinia generală a Bisericilor Ortodoxe.
Patriarhul Tihon a fost înşelat în aceeaşi manieră. Sub falsa impresie, că reforma calendaristică a fost acceptată de întreaga Biserică Ortodoxă, Patriarhul Tihon publică un edict, prin care introduce noul calendar în jurisdicţia Bisericii Ruse. Când s-a descoperit adevărul, rezoluţia patriarhului a fost anulată. Mitropolitul Antonie al Kievului, în numele arhiereilor ruşi de peste hotare, a declarat, că reforma calendarului nu poate fi acceptată de Biserica Rusă, fiindcă se află în contradicţie cu sfintele canoane şi vechea tradiţie a practicii Bisericii, consfinţită de către Sinoadele Ecumenice.
Patriarhul Dimitrie al Serbiei îl informează pe Meletie că el va fi de acord cu rezoluţiile congresului referitoare la schimbarea calendarului, numai dacă vor fi acceptate simultan de către toate Bisericile Ortodoxe, iar Arhiepiscopul Chiril al Cretei sugerează să fie amânată acceptarea rezoluţiilor până la un acord comun al tuturor Bisericilor, cu scopul de a evita schisma în Biserica Ortodoxă.
Numai mitropolitul Miron Cristea de la Bucureşti în scrisoarea din 17 decembrie 1923 anunţă că Biserica Ortodoxă Română acceptă rezoluţiile congresului care vor fi puse în vigoare în cursul anului 1924.
Amestecul brutal al autorităţilor civile în adoptarea noului calendar pentru uzul bisericesc în Grecia, România şi Finlanda este confirmat de valul de violenţă îndreptat la adresa celor care au rămas fideli credinţei Sf. Părinţi.
Conform rezoluţiei a 6-a a Congresului Pan-Ortodox, Patriarhia Constantinopolului intenţiona să întrunească un nou Sinod în anul 1925.
După cum mărturisea Mitropolitul Chrisostom din Florida, primul ierarh al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia, reprezentanţii Bisericii Sârbe şi Polone îi considerau pe întâistătătorii Bisericilor locale care au adoptat noul calendar, ca fiind „schismatici” şi evitau comuniunea liturgică cu ei. În ciuda reacţiilor negative la adresa rezoluţiilor Congresului din 1923 care priveau schimbarea calendarului, cât şi în ciuda rezoluţiilor anti-canonice, aşa-numitul calendar „iulian-revizuit” a fost treptat acceptat de către corpul guvernant al multor Biserici locale. În 1924 succesorul lui Meletie, Grigorie al 4-lea a introdus calendarul gregorian în jurisdicţia Patriarhiei din Constamtinopol. Biserica Greacă va accepta noul calendar la 1 martie 1924, Biserica Română la 1 octombrie 1924, drept recompensă primeşte statut de patriarhie.

Adoptarea chiar şi în parte a rezoluţiilor anti-canonice ale Congresului de la Constantinopol a distrus unitatea liturgică de secole a Bisericii Ortodoxe şi a introdus diviziunea în rândul Bisericilor locale. Congresul anti-ortodox de la Constantinopol din anul 1923 reprezintă prima ruptură în lanţul unit al Ortodoxiei. Scopul lui a fost acela de a introduce calul troian al ecumenismului în curtea Bisericii Ortodoxe. (Episcopul Fotie de Triadiţa, Un pas fatal pe calea apostaziei, 1994)





2.3 Biserica Româna si calendarul gregorian. Anul 1924


Conferinţa de la Constantinopol din anul 1923, care a decis schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian, operă masonică în mod evident, a avut drept scop dezbinarea şi slăbirea puterii Bisericii Ortodoxe. Conform strategiei masonice, prin care toţi arhiereii trebuiau să aibă o licenţă teologică obţinută în străinătate, viitorii arhierei, şefi spirituali ai Bisericii Ortodoxe, au fost instruiţi în aplicarea planurilor masonice la adresa Ortodoxiei. Mitropolitul Cristea, viitor Mitropolit primat şi ulterior, Patriarh al României fusese trimis să studieze teologia la Academia Protestantă din Budapesta, unde era instruit nu în apărarea tezaurului Ortodoxiei, ci în scopul dizolvării ei, prin aplicarea hotărârilor masonice internaţionale.
Pimen Georgescu, viitor Mitropolit al Moldovei, fusese trimis să studieze teologia la Paris, în mijlocul lumii catolice, care precum toţi ceilalţi care au avut aceeaşi soartă, a fost instruit în distrugerea a ceea ce poporul român a păstrat cu multă sfinţenie, Ortodoxia.
Prin colaborarea anti-ortodoxă a acestor şefi spirituali ai Bisericii, se desfăşoară la Constantinopol o conferinţă pan-ortodoxă, în cadrul căreia se decide înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian. Singurul episcop român care se opune este Visarion Puiu care, după acţiunea de protest, este forţat să urmeze calea exilului. În această situaţie de exilare Mitropolitul Visarion Puiu moare la Paris, denigrat de cei din ţară.
Introducerea în 1919 a calendarului iulian în viaţa socială, dar nu şi în Biserică, nu a adus nici o nemulţumire a maselor populare. Indignarea s-a manifestat din plin atunci când calendarul gregorian a fost introdus şi în uzul Bisericii.
În România în anul 1919, când în viaţa civilă s-a introdus calendarul gregorian-catolic, în Biserica nu s-a schimbat nimic. În 1920 Mitropolitul Primat al Bucureşti-ului şi Preşedintele Sf. Sinod Î.P.S. Miron Cristea (viitor patriarh şi înalt regent) a prezentat sinodului un raport intitulat „Chestiunea unui nou Sinod Ecumenic al Bisericilor Ortodoxe Răsăritene”. Î. P. S. Miron propunea 9 capitole ce urmau a fi dezbătute la acest Sinod. Printre aceste chestiuni la punctul al doilea figura schimbarea calendarului, lucru care nici nu s-a discutat. Era adevărat ceea ce afirma într-un raport al său Î.P.S. Miron:
„Noi ierarhii şi teologii români nu avem, după canoane, altă cădere în privinţa aceasta, decât să alegem chestiunile bisericeşti, care vor trebui revizuite, să le studiem din vreme cu toată răspunderea şi cu toată evlavia creştinească, ca nu cumva socotindu-ne înţelepţi să facem naufragiu în cele ale credinţei, ca apoi, după ce le vom pregăti astfel, să le supunem spre hotărârea soborului general al tuturor Bisericilor Ortodoxe surori. De la calea acesta nu ne putem abate, întâi, pentru că suntem datori, după porunca Sf. Scripturi să păstrăm unitatea duhului în legătura păcii, al doilea, pentru că o singură Biserică Ortodoxă nu e bine să schimbe uşor şi cu de la sine putere, fie şi numai pentru hotarele ei, moştenirea ortodoxă pe care o are în de comun sau în indiviziune cu celelalte Biserici surori, ci trebuie să facă toţi paşii posibili pentru a revizui cele de lipsă în comun acord cu întreaga Biserică Ortodoxă.”
Sinodul nostru a renunţat la adevăr, din porunca Mitropolitului Primat Miron Cristea. Taina acestui refugiu este mare şi până în ziua de azi. A rămas doar o urmă. Sinodul român a introdus calendarul gregorian-catolic, după intrigile Patriarhului Constantinopolului Meletie, care, îndată după aceea, a fost alungat de popor din scaunul patriarhal, pentru o faptă murdară şi ruşinoasă. Aşadar, Meletie a fost alungat, dar hotărârea luată în România a rămas. La început, Sinodul nostru a declarat că decalează cu 13 zile numai sărbătorile cu dată fixă, iar Pascalia rămâne cea veche. Aşa a fost în 1925. Dar, pentru anul 1926, Sinodul desemnează pentru Sf. Paşti altă zi, decât cea după Pascalia veche. Se întâmplă un mare scandal şi o mare ruşine, ca Sf. zi de Paşti, temelia creştinismului, în aceeaşi ţară şi Biserică să se serbeze de două ori. În 1927-1928 Sinodul lasă să se sărbătorească Sf. Paşti după Pascalia veche. Noul calendar produce mari încurcături în Pascalie, astfel că în 1929 Sf. Paşti se serbează odată cu catolicii, la 31 martie s.n. (18 martie s.v.- mai înainte de a începe scara pascală) . Faţă de această situaţie preoţimea şi teologii din Bucureşti au luat atitudine prin gazete şi reviste.
În octombrie 1928 la Bucureşti s-a ţinut un congres de preoţi din toată ţara, în care s-a cerut Patriarhului şi Sinodului să schimbe hotărârea despre Sf. Paşti, dar glasul poporului nu a fost ascultat. Când Sinodul s-a adunat, Î.P.S. Gurie al Basarabiei, Episcopul Vicar al Hotinului, Iustinian al Ismailului şi Dionisie, Vicarul Chişinăului, au spus hotărât că în Basarabia Sf. Paşti nu se pot sărbători decât pe 22 Aprilie s.v. - 5 Mai s.n (după vechea Pascalie-). Sinodul român, totuşi, a hotărât să se serbeze la 18 Martie s.v. - 31 Martie s.n., însă pentru Basarabia s-a lăsat cuvânt că, dacă nu se va putea serba odată cu catolicii, la 18 Martie s.v. - 31 Martie s.n., să se serbeze la 22 Aprilie s.v. - 5 Mai s.n., adică cu toţi preagoslavnicii din toate ţările, chiar şi din Japonia, unde se serbează tot după Pascalia veche şi calendarul Iulian. Preoţimea basarabeană, la congresul din decembrie 1928 de la Chişinău, a hotărât în cel mai clar mod că ea va sărbători Sf. Paşti cu poporul la 5 mai s.n.-22 aprilie s.v. După aceasta Î.P.S. Mitropolit Gurie a dat ordin să se serbeze Paştele la 5 mai s.n.-22 aprilie s.v.. De fapt nici Polonia, Grecia, şi nici Patriarhul de Constantinopol nu au serbat Paştele odată cu catolicii. Doar Sinodul român a hotărât să se serbeze atunci la 31 martie intrând prin aceasta în schismă, încălcând hotărârile întâiului Sinod Ecumenic, can. 7 apostolesc şi can. 1 din Antiohia de la anii 340 d.H. Teologii români, profesori universitari şi vestiţi scriitori ai vremii din ţara noastră, precum Nae Ionecu, Nichifor Crainic (fost secretar general al Ministerelor Cultelor), Mircea Vulcănescu, Ghe. Racoveanu, O. Goga şi alţii au dezbătut hotărârea Sinodului din toate punctele de vedere, găsind că este „rătăcirea cea mai de pe urmă”, declarând că, din ziua de 24 ianuarie 1929 Biserica Ortodoxă Română nu mai are Sinod.
Trebuie să menţionăm că Biserica Ortodoxă Română, chiar sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza a avut cinstea să ţină piept încercărilor papiste de introducere a calendarului catolic, zis nou. Atunci, domnitorul, sub influenţa papei, a propus prin guvern ierarhilor Bisericii să se pronunţe asupra introducerii calendarului gregorian. Deşi convocată de două ori, adunarea a respins de fiecare dată introducerea calendarului nou. Printre ierarhii de atunci erau: Mitropolitul primat Nifon, Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, care a opus cea mai mare rezistenţă, Episcopul Melchisedec al Huşilor, arhimandritul Iosif Naniescu, ulterior Mitropolit al Moldovei şi alţii. Onoare şi laudă acelor ierarhi!
De ce oare a trebuit ca România să fie una şi singura ţară din toată lumea ortodoxă care să hotărască prin Sinodul ei să serbeze Sf. Paşti nu odată cu toţi ortodocşi? Ce interes urmărea oare prin acest lucru? Cine şi când ne răspunde la aceste întrebări? Dacă se răspunde clar şi satisfăcător, credem că poporul va fi gata la un nou Sobor Ecumenic şi se va supune lui, dacă va fi în conformitate cu celelalte 7 soboare Ecumenice anterioare.





2.4 Portretul Preafericitului Miron Cristea realizat de contemporanul si intimul sau prieten -
omul de litere, Octavian Goga

31 martie 1931

„De mai multă vreme mi-a trimis Patriarhul vorbă să-l văd. M-am hotărât să-l vizitez azi. Iată o figură care va rezista foarte puţin în faţa posterităţii… Primul Patriarh al României. Titlu grandilocvent, fără consistenţă, se va pipernici în măsura în care cineva se va apropia pe viitor să proiecteze o lumină de cercetare crudă asupra rosturilor Prea fericirii Sale. N-am fost dintre aceia care au crezut în rolul reformator al Bisericii, ce se atribuise de către unii odinioară lui Miron Cristea. Am văzut în Biserică o instituţie de mare înrâurire în modelarea sufletului unui popor. În Ardeal, pe vremea ungurilor, ne retranşam după zidurile ei şi vedeam supremul criteriu de naţionalitate în opera lui Şaguna. Din nenorocire, clerul superior nu a fost la înălţimea situaţiei de acolo, în ultimul sfert de veac. Prea laicizaţi, dezbrăcaţi de cele duhovniceşti, aceşti episcopi nu au mai avut nimic din acel fluid miraculos, care întreţine necontenit fiorul mistic al credinţei. Printre ei, Miron Cristea apărea mai investit cu oarecare atribuţii reprezentative, dar atâta tot. Îi lipsea, mai întâi un crez religios bine determinat. Viaţa lui prin toate manifestările ei trăda la tot pasul nu numai absenţa completă a unei însetoşări după Dumnezeu, dar şi o necontestată notă de frivolitate, profund dezagreabilă. Îi lipsea o orientare culturală serioasă, care să-i dea posibilitatea ca, în atitudini intelectuale, să poată umplea golurile morale. Singurele calităţi de duzină era un fizic de oarecare distincţie şi netăgăduite aptitudini de retor provincial. În război a fost la diapazon cu toţi semenii lui din Ardeal. Nici un accent de demnitate sau de sacrificiu, dimpotrivă, misiune revoltătoare şi degradantă în faţa duşmanului. Când, în primele zile de după încheierea păcii a fost luat în braţe de Brătieni, cu gând profan de combinaţii utilitariste şi Parlamentul l-a ridicat la rangul de Mitropolit Primat, s-a legat mari nădejdi de acest călugăr chipos, cu profil bizantin, de după care străluceau neastâmpăraţi ochi pofticioşi ca două mărgele de sticlă colorată în albastru. Din prima zi nu am văzut în el inovatorul. Mărturisesc, însă, a coborât mult mai prejos decât modestul muşuroi pe care i-l acordau prevederile mele. Biserica Vechiului Regat care avea la conducerea ei instalată, dacă nu tradiţia unei culturalităţi de largi proporţii, măcar acea patriarhală frică a lui Dumnezeu, a vechilor ecleziarhi pravoslavnici, Biserica aceasta dornică de o personalitate covârşitoare, a pierdut continuitatea cu spiritul religios de odinioară. Sub încăperile modeste din dealul Mitropoliei, noul Mitropolit Primat n-a adus nimic din setea chinuitoare a unui zbucium sufletesc. Nu a venit nici ca un spirit legiuitor, care într-o vreme foarte primitoare pentru mişcarea de noua organizare ar fi creat un cadru nou, pentru un aşezământ sclerotizat în interior şi încremenit în forme rituale, dezbrăcat de orice taină. În legea cultelor, cuvântul lui nu a adus nici o formulă salvatoare. Preocuparea manifestată la început cu o jignitoare stăruinţă a fost un cras materialism. Acel accent penibil pe care foamea milenară a Ardealului l-a răsădit aproape în toţi fiii lui, împinşi pe arenă în prima perioadă de după unire. Dacă mai adăugăm la acestea şi un nepotism puţin alegător, de care s-a călăuzit în alegerea oamenilor din jurul lui, atunci ne găsim în faţa unui funcţionar de duzină, grăbit pe calea norocului ca atâţia alţii. Prăvălirea catastrofală în ochii lumii i-a fost în ziua, când destinul neîndurat al ţării l-a ridicat la rangul de Regent. A fost, poate, în viaţa mea unul dintre cele mai zbuciumate momente, când acest trist eveniment s-a consumat . Îmi aduc aminte de zvârcolirea sufletească în care am fost aruncat atunci. Nu ştiam ce-i mai zdrobitor pentru mine: tragedia sau ridicolul situaţiei. Ce trebuie să fac oare: să râd sau să plâng, în clipa când, acest biet om se va muta în palatul regal, să fie acolo unul dintre supremii diriguitori ai ţării şi să împartă cu ceilalţi doi aureola regalităţii? Am simţit din primul moment că, lăsat de capul lui, prăbuşirea-i va fi inevitabilă trăgând după sine în neant şi soarta ţării şi prestigiul Bisericii. M-am hotărât să iau asupra mea rolul ingrat de a-l sfătui, dorind ca în marile probleme de Stat să-şi poată fixa o conduită conformă intereselor superioare şi să-l ferească astfel de a fi văzut în lumina sa reală, spulberând o iluzie spre nenorocul tuturor. M-am năzuit de la început să mă dezbrac de cel mai elementar egoism şi i-am dat acelaşi sfat şi lui I. Lupaş, vechi prieten al lui, care de două decenii îi confecţiona cuvântările şi articolele, pe care le debita în faţa publicităţii. Ciudat lucru însă, acest aliat al norocului improvizat, nu numai că a fost lipsit de înţelepciunea unei reale auto-preţuiri, dar sub presiunea saltului vertiginos, sărmanul popă, a pierdut cu totul busola oricărui echilibru de gândire . Noua slujbă i-a dat aere de grandoare şi o suficienţă ţărănească. O senzaţie de beatitudine brutală a început să strige din toate aptitudinile lui. O conversaţie cu dânsul în astfel de împrejurări echivala pentru mine cu o zguduire de nervi insuportabilă. Toate bunele mele intenţii, întreg bagajul de sfaturi şi sugestii pe care i-l serveam, cădeau neputincioase în faţa acestei meschine conformaţii celebre de ţârcovnic boierit, care mă bătea pe umăr: „noi doi suntem oamenii superiori!... X…nu înţelege că eu nu pot fi un călugăr bleg, cu ochii la icoane ca atâţia alţii, că slujba de Regent îmi impune să fiu mondial (săracul!...voia să zică monden!)”. Fiecare întâlnire mă convingea tot mai mult că nu e nimic de făcut cu acest mazarin rural şi că nici măcar aparenţele nu vor putea să fie salvate. Două vorbe dacă schimba cu orice străin, chipul veritabil ieşea la iveală de după sutana de mătase. Nenorocirea era că la tot pasul dorinţa lui de bonomie se confunda cu trivialitatea, nelipsind pe ici pe acolo nici ireproductibile excese de limbaj. În acelaşi timp cronica scandaloasă îi punea în socoteală o întreagă serie de aventuri galante, care, pe urma atâtor asceţi ce s-au perindat la Mitropolia Ungro-Vlahiei, cădea tulburătoare în conştiinţa publică. Un simţ de orientare în marile probleme de Stat îi lipsea cu desăvârşire. Din momentul intrării în Regenţă, a încetat să-şi mai exercite funcţiile patriarhale, fără să ia asupră-şi, în acelaşi timp, îndrumarea treburilor Statului. Biserica a pierdut astfel pe conducătorul ei, iar în schimb Statul nu a câştigat nimic. O clară vedere a situaţiei politice nu a avut niciodată. Nu se călăuzea, decât după un oportunism ieftin, care l-a condamnat din primul moment la rolul degradant de a fi necontenit exploatat de către Maniu, care pe lângă întărirea lui, l-a împins şi la acte nesăbuite împotriva Bisericii Ortodoxe, cum a fost chestiunea calendarului şi desfiinţarea Ministerului de Culte. O ruşinoasă duplicitate l-a povăţuit permanent în raporturile cu mine şi cu vechii lui prieteni de la Sibiu. Convorbirile noastre vor rămâne în minte ca momente de ridicol, menite să ilustreze dureroasă eclipsă a autorităţii noastre de Stat de pe vremea Regenţei. De câte ori mă duceam să-l văd, cu multă amărăciune în suflet, ca să-i arăt procesul de decompoziţie a vieţii de Stat sub cârmuirea lui Maniu, care sărăcea şi anarhiza ţara, la toate loviturile pe care i le arătam, el ridica braţele în sus şi răspundea cu acelaşi refren cinic şi perfid:
„- Dar, să-ţi spun eu !...”
Îmi povestea repede o lovitură şi mai gravă dată intereselor de Stat pentru ca să termine cu aceeaşi clamoare fără consecinţă: „Hoţii şi tâlharii”! Îl priveam în albul ochilor şi-l fulgeram adesea cu scârba mea liniştită:
„- Bine, dar atunci ?... Tu ce rost ai în calitate de regent?...” El îmi răspundea senin aproape râzând:
„- Dar eu nu sunt decât 33 de procente!... ” Cu această formulă de nepăsare puţin deghizată, Sanctitatea Sa a înghiţit totul. Ce e mai rău, a şi iscălit totul. Ce e şi mai rău, că de atâtea ori a făgăduit o rezistenţă şi nu s-a ţinut niciodată de cuvânt. Îmi aduc aminte, între altele, de protestările lui în chestiunea legii administrative. L-am văzut atunci în mai multe mai multe rânduri. I-am arătat primejdia concepţiei lui Maniu menită să sfărâme unitatea ţării. Argumentele mele l-au convins pe toată linia. Ofta cu noi din baierele inimii şi vocifera zgomotos:
„- Mai bine îmi tai mâna, decât s-o iscălesc!...”
Rezultatul se ştie. Toată vremea, pe de-a-ntregul aceeaşi purtare. Consecvent cu această abdicare de la prerogativele înaltei funcţiuni, Regentul primea contra valoare, însemnate beneficii de Patriarh. Întrebându-l deunăzi cât a costat palatul pe care l-a zidit din banii încasaţi pe vremea Regenţii, mi-a răspuns neted - 25 de milioane. Ce va mai fi fost în acest timp bănet de procopseală a Sf. Duh, cum s-ar zice, nu-mi pot da seama. Ştiu însă o exclamaţie piramidală, a Înalt Preasfinţiei Sale, care este prea caracteristică în simplitatea ei de epopee, pentru a nu o reţine aici drept mărturie pe seama viitorimii. Nimerisem într-o zi la dânsul tocmai după ce-l părăsise vechii prieteni din Ardeal, Episcopul Ivan şi fostul ministru Lupaş. M-a primit cu o răbufnire de demnitate ultragiată:
„- Dragă, ăştia tot proşti au rămas! Închipuieşte-ţi ce mi-au făcut şi ce mi-au cerut. Unul ca să dau bani pentru catedrala de la Cluj, celălalt ca să fac o danie Astrei de la Sibiu. Eu le-am răspuns:
Voi sunteţi doi provinciali, care habar nu aveţi pe ce lume trăiţi. Eu nu pot arunca banii pe fereastră. Trebuie să trimit o depunere la o bancă din Elveţia să am puşi la o parte. Ce ştiu eu, ce se întâmplă mâine?” L-am privit din creştet până jos la poalele anteriului şi vă asigur că, Prea-Norocirea Sa n-avea nimic din turmentările mistice ale lui Francisc de Assisi. Când se va scrie odată istoria analitică a acestei perioade se vor da la o parte toate minciunile cuvioase pentru a se putea descifra cauzele dărăpănării actuale, atunci se va zugrăvi cu severitatea cuvenită în galeria oamenilor de răspunderi şi profilul Patriarhului. Întrucât mă priveşte, convingându-mă repede de starea tragică în care ajunsese ţara, am înţeles că Regenţa trebuie înlăturată şi mi-am luat partea din necesara operă de dărâmare.
Sunt încă vii în memoria mea desele vizite nocturne de la Patriarhie, când din informaţii pipăite la faţa locului îmi drămuiam planul schimbărilor apropiate. I-am reţinut figura speriată din noaptea premergătoare a sosirii lui Carol, când i-am spus potolit cu multă convingere:
- Să ştii că vine. Reintegrarea lui în Biserică s-a făcut fără nici o protestare. Deodată cu proclamarea noului rege, el a redevenit umilul supus, care nu păstra decât pretenţia de a i se servi pensie 150.000 lei pe lună, declarându-se perfect satisfăcut. De atunci până astăzi, când îl văd nu avem multe de discutat. Instalat în palatul aranjat cu o completă lipsă de gust, cu mobilier modern de la o casă din Arad, el e complet lipsit de criticism în faţa stărilor schimbate. Şi în vizita de azi ca şi de alteori n-am făcut decât să-i cer câteva numiri de preoţi, dând astfel ascultare solicitărilor oprite în pragul meu. Sunt convins că pentru viitor, Miron Cristea nu rezervă nici o specială surpriză. N-aş îndrăzni să-i asigur o stabilitate pe scaun de Patriarh pentru zilele de mai târziu, când lumea va vedea mai limpede în jurul lui. Ideea cu banca din Elveţia, te pomeneşti… că n-a fost lipsită de oarecare intuiţie a realităţilor. (Octavian Goga, Poezii, Proză, Ed.a 2-a, Bucureşti, edit. Doina, 2001, pag.107-112).






3.1 Statul si intensificarea luptei împotriva Bisericii în sec. al-19-lea


După săvârşirea marilor reprezentanţi ai Bisericii, a ierarhilor precum Veniamin, Iosif sau Chesarie în Moldova, ori Grigorie sau Calinic în Ţara Românească, Biserica a suferit o etapă de decădere spirituală. Iubirea pentru dezvoltarea culturală a monahismului şi a clerului românesc, interesul sporit în dezvoltarea tiparului, cât şi tipărirea de noi cărţi, spiritul administrativ şi al iubirii de cei necăjiţi şi neajutoraţi, la care se adăugă spiritul patriotic, toate acestea începeau a se face mai puţin simţite odată cu deschiderea unui nou veac, cel de-al 19-lea secol al erei creştine. Deşi încă din 1843 se vorbea despre instituirea unei şcoli în cadrul mănăstirii Neamţ cu sprijinul guvernului, totuşi va mai dura încă zece ani până ce proiectul va fi realizat. Apare totuşi o neclaritate! Pentru care motiv călugării din mănăstirea Neamţ nu au acceptat ca sediul acelei şcoli să fi chiar în mănăstirea lor. Ştiau, probabil, că ceea ce avea să li se predea la această şcoală de către instruiţii profesori teologi nu s-ar fi putut asemăna cu înduhovnicitele momente de educare spirituală a monahilor, săvârşite odinioară de vreun Paisie, Iachint, Macarie, Varlaam, Antim, Calinic etc. Mai mult se simţea, cum un suflu al teologiei din Apus bătea la porţile Ortodoxiei Răsăritului. Aştepta probabil predicatori ca Ioan Rosa sau călugări dominicani din partea Papei, prin care să poată insufla fiilor Ortodoxiei Răsăritene duhul ereziilor din Apus. Odată cu instituirea unităţilor de învăţământ teologic s-a urmărit ceea ce M. Kogălniceanu şi G. Cuza promiseseră cu multă vreme mai înainte – reforma radicală în Biserică, ceea ce nu a fost posibil în vremea, când la hotarele Ortodoxiei veghea un sfânt, precum Sf. Calinic de la Cernica, despre care zicea N. Iorga : „Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale multora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea nici pentru a le mai combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent Apusean, care stăpânea Statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără de arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de sub ochiul priveghetor al lui Dumnezeu” (Istoria eparhiei Râmnicului, pag.156-166).
Secolul al 19-lea pe plan spiritual reprezintă începutul decăderii Bisericii. De acum înainte se vor încălca legile cele vechi de atâtea veacuri, pe care cei de până acum le-au păstrat cu sfinţenie, se vor introduce inovaţii înnăscute din sentimentul mândriei şi al necredinţei, se vor încălca cu multă îndrăzneală rânduielile canonice insuflate de Duhul Sfânt. Toate acestea se datorează faptului că Biserica nu mai era ocârmuită de oamenii înduhovniciţi, plini de Duh Sfânt, ci de oameni politici sau chiar eretici. Decăderea se face mult mai simţită odată cu înfiinţarea seminarului teologic la Neamţ sau Iaşi, despre care zicea istoricul N. Iorga: ”Alte şcoli decât mănăstirile, alte cetiri, decât ale vechilor volume de asceză, alt mediu, decât al fraţilor de obşte, altă tradiţie, decât aceea prin care printr-un lung şir de ierarhi se urca până la Alexandru cel Bun al Moldovei şi până la Alexandru, fiu al lui Basarab al Ţării Româneşti, în forme prescrise de un Stat, încălcător în puterea altor doctrine de cârmuire, decât ale voievozilor, dădură o altă generaţie de arhierei Bisericii româneşti. Dacă ar fi trăit seminarul din Neamţ, în chiliile însufleţite de Paisie, cu profesori purtând rase de călugări, el ar fi pregătit clerici potrivit cu datina. Seminarul ieşean însă nu. El avusese încă din 1821 profesori ardeleni, ca Bob, nepot de Vlădică unit, fost el însuşi unit, ca Vasile Pop, doctor în filozofie, autor de scriere latină asupra (împotriva) obiceiurilor populare româneşti…ca Mamfi şi Costea crescuţi în acelaşi spirit naţional şi laic… În acest amestec al patriotismului de acasă, al ideilor de origine romană, de simpatie pentru Apusul francez, pentru limbă, pentru civilizaţia lui liberală, pe de o parte şi cu ortodoxismul strict, pe de alta, care se răzima pe nestrămutate canoane, se formă un alt rând de conducători şi reprezentanţi de căpetenie a Bisericii noastre.” (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 243, 246).
Este vremea când nu se mai poate vorbi despre reprezentanţii Bisericii ca fiind apărători şi păstrători ai minunatului tezaur ortodox moştenit de la antecesorii lor, cât şi a tot ceea ce implică Ortodoxia. Principala cauză pentru care se dă lupta nu mai este aceeaşi pentru care militau Sf. Atanasie, Sf. Nicolae, Sf. Spiridon, Sf. Vasile cel Mare etc. vegherea cu stricteţe asupra dogmelor şi a canoanelor bisericeşti. De data aceasta marii ierarhi ai Bisericii se lasă conduşi de un curent „politic”străin de Ortodoxia Sf. Părinţi: „Iar cât despre politica care au urmat-o în organizarea bisericească a Românilor, aiurea se cuvine a o înfăţişa şi a o judeca din punct de vedere naţional, permanent şi ireductibil, căci de un punct de vedere canonic ortodox nu se poate vorbi la nişte episcopi, care de la început până la sfârşit au mers după indicaţiile Statului” (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 250).
Imixtiunea nejustificată a Statului în Biserică cât şi tendinţa tiraniei necanonice a oamenilor politici de a ştirbi legile şi orânduiala bisericească strămoşească a atras după sine calomnia susţinută de Biserica Rusă la adresa Bisericii Române. Biserica Românească care a trăit de atâtea veacuri prin păstrarea valorilor spirituale strămoşeşti a fost învinuită grosolan pentru novismele introduse prin influenţa Apusului, fiind denumită de Rusia drept „ţară prigonitoare de Ortodoxie care-şi pregăteşte trecerea la catolicism” (N. Dobrescu în Convorbiri literare, 1907). În acest sens, principele Carol însărcinează pe episcopul Melchisedec pentru a merge în Rusia în vederea dezminţirii calomniei aduse la adresa Bisericii româneşti. Probabil calomnia a fost o proorocie care avea să debuteze mai târziu începând cu anul 1924 şi continuând prin relaţiile de ordin ecumenist dintre Ortodoxia românească şi catolicismul din Apus. Mare era nemulţumirea unor episcopi, precum Melchisedec la adresa oamenilor politici implicaţi în activitatea spirituală a Bisericii şi care ignorau rolul şi puterea sfintelor canoane. Despre episcopul Melchisedec zicea N. Iorga: ”Deprins din Rusia să asculte de voia stăpânului ţării şi cunoscând din studiul istoriei bisericeşti a Moldovei, desele amestecuri ale Domnilor în rosturi religioase, care după canoane nu-i puteau privi, el nu protestă împotriva tiraniei necanonice a lui Vodă-Cuza.” (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 252).
Revoluţia din 1848 avea să deschidă drumuri noi atât culturale cât şi spirituale. Deşi ţara noastră număra oameni politici cu o cultură aleasă, energici în vederea propăşirii româneşti sau număra figuri bisericeşti proeminente, pline de credinţă şi înrădăcinate în adevărul ortodoxiei, precum cea a mitropolitului Veniamin, în aceste condiţii „Biserica românească ar fi putut lua un nou avânt şi ar fi putut scrie un bogat capitol în istoria timpurilor noi. Ceea ce a împiedicat-o de la aceasta a fost amestecul Statului, care de la Chiselev până în zilele de azi, a luat-o în stăpânire, uneori încetul cu încetul, alteori prin lovituri mari neaşteptate, smulgându-i pe rând moşiile, averea cealaltă, drepturile, autonomia sprijinită pe canoane, cultura proprie, şcolile speciale, autoritatea şi prestigiul, urmând prin aceasta , când exemplul Rusiei cu Biserica robită, când al Apusului cu Biserica cu totul izgonită afară din viaţa oficială, după ce i s-au luat mai toate mijloacele, care-i pot îngădui să se ţină de sine” (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 259).
Soarta Bisericii intrase pe mâna unor „filosofi fără religie având ură asupra călugărimii precum Pavel Chiselev, care voia să transforme mănăstirile de rugăciuni şi cultură în adăposturi pentru lepădături şi naufragiaţii societăţii”. Aceşti filosofi fără religie precum îi numea Iorga au fost iniţiatorii unui program numit Regulamentul Organic, care prevedea o serie de legi îndreptate împotriva rânduielilor bisericeşti şi a vieţii monahale: ”Regulamentul poartă pecetea anti-clericalismului francez şi a stăpânirii Bisericii de către Stat ca în Rusia. Viaţa canonică deosebită pe care o duseseră până atunci Biserica e înlăturată fără cruţare şi fără pietate, fără simţ istoric şi fără înţelegere a drepturilor ce derivă din prescripţii cu caracter nestrămutat şi dintr-o practică de atâtea veacuri. Episcopii şi mitropoliţii se aleg de adunările obşteşti extraordinare, cuprinzând un număr covârşitor de laici şi clerului nu-i mai revine decât sarcina de a-i sfinţi după datină” (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 264). În aceste condiţii Biserica avea să piardă chiar şi pe ultimii oameni de seamă înzestraţi cu duhul Ortodoxiei canonice, precum mitropolitul Veniamin, care la 18 ianuarie 1842 îşi dădea demisia motivând „a fi împovărat de ani, dar mai ales incapabil de a lua asupră-şi răspunderea unei schimbări care lovea în canoane”. Pe când acesta se retrăgea spre mănăstirea Slatina, unde a şi murit, împăcat cu gândul că a întrebuinţat toate mijloacele de care dispunea spre întărirea şi apărarea Ortodoxiei, în acelaşi timp un alt episcop străin de origine şi de ortodoxie, pe calea simoniei râvnea a dobândi moştenirea sa duhovnicească.
Divanul ad-hoc din Moldova sub conducerea lui Kogălniceanu şi având ca reprezentanţi ai Bisericii pe Melchisedec şi Scriban, clerici şi şefi ai Partidului Naţional, cer autocefalia Bisericii, ca fiind fiică şi membră a sfintei soborniceşti şi apostoleşti Bisericii a Răsăritului, încercând prin aceasta o conformare la cerinţele Bisericii din Răsărit. În acest sens se cerea înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, pentru necesităţile duhovniceşti canonice şi disciplinare, caracterul românesc al episcopatului, reforma monahismului pe baze canonice, crearea unor seminarii şi pentru monahi, alegerea episcopului de către Adunarea Obştească a ţării, după rânduiala sfintelor canoane, salarizarea de către Stat a slujitorilor Bisericii, fond clerical pentru toate averile bisericeşti, care vor alcătui o singură casă, administrată de Departamentul averilor bisericeşti, buget, făcut de către Sinod şi ministru şi controlat de către adunare, erudiţie teologică, mai ales în cazul episcopilor, plată şi pentru parohiile catolice. Despre aceste cerinţe afirma N. Iorga că reprezintă „un început de stratificare, de laicizare, de descălugărie a Bisericii, pe care numai clerici foarte îndrăzneţi o puteau iscăli”. Pe baza acestor principii activitatea bisericească era tratată ca şi oarecare serviciu al Statului, lucru care a înlesnit procesul de secularizare al averilor mănăstireşti, cât şi suprimarea pe nedrept a câtorva feţe bisericeşti, deposedarea din funcţie şi trimiterea lor în surghiun, precum este cazul mitropolitului Sofronie în anul 1859.
Se urmăreşte o nouă orientare a Bisericii prin iniţiativa personală a lui Kogălniceanu, care prin Legea seminarelor din 1860 îmbogăţea programul seminarului din Iaşi, încerca instituirea unei Facultăţi de teologie, pentru ca mai târziu, în 1864 să treacă seminarele sub organizarea generală a învăţământului, rupând legăturile lor fireşti cu episcopatul şi dându-le o orientare laică, cu profesori luaţi numai pentru ştiinţă şi dintre laici (N. Iorga, Istoria învăţământului, ultimul capitol).
Lupta împotriva descentralizării Bisericii se înteţeşte mai ales în vremea domniei lui Cuza-Vodă, care încearcă să introducă un absolutism moderat, prin crearea episcopiei celei noi a Dunării de Jos pe cale pur laică, fără a cere vreun tomos patriarhal, ori prin oarecare hotărâre sinodală, prin secularizare averilor mănăstireşti sau prin tentativa de a da Bisericii o nouă orânduială, pe aceeaşi cale de voturi şi decrete. O nouă orânduială se prefigura prin legea redactată de profesorul Laurian care prevedea autonomia Bisericii româneşti, numirea episcopului de către Domn şi judecarea celor duhovniceşti de către Sinod. În acest sens avea să se instituie un Sinod General care avea misiunea de a hirotoni arhiereii, de a stabili parohiile, de a cerceta cărţile bisericeşti, de a hotărî vârsta pentru călugărie, de a supraveghea episcopii, de a-i judeca şi de a sta la dispoziţia guvernului, atunci când li se cerea sfatul.
Se constituie două grupări conducătoare ale Bisericii, una păstrând linia canonicităţii bisericeşti, cealaltă luptând pentru introducerea inovaţiilor guvernului. Din cea dintâi făceau parte episcopi ca Nifon sau Calinic de Râmnic, care „indiferenţi pentru astfel de vălmăşaguri ale lumii făceau parte din vechiul episcopat canonic” (N. Iorga Istoria Bisericii româneşti, vol. 2, pag.295). Din cealaltă partidă mai puţin canonică făcea parte reprezentanţi ai Bisericii precum Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei la 18 mai 1865 „pentru că fusese loial faţă de guvern, ţinuse predici călugărilor, anunţase concursuri pentru locurile de protopop… ” (N. Dobrescu în Convorbiri literare, 1907, pag. 115). În aceste condiţii pe scena Bisericii se dădea lupta între reprezentanţii celor două părţi. „ Furtuna se înteţi atunci împotriva episcopilor necanonici, Scribanii şi Iosif Bobulescu era în fruntea luptătorilor; cu averea şi cu numele său, cu autoritatea cinstei şi a bătrâneţilor sale, contele Scarlat Rosetti, care făcu să apară foaia Eclesia, susţinea cauza canonicităţii; un Nicolae Roznovanu din Iaşi putea să viseze de domnie; opoziţia care se îndrepta tot mai mult împotriva Domnului însuşi, era foarte bucuroasă de a căpăta o chestie nouă . Patriarhia de Constantinopol avea prilej să-şi răzbune pentru secularizare şi pentru planul Domnului de a da ţării calendarul apusean, care fu respins însă de o conferinţă a calendarului românesc” (N. Dobrescu în Convorbiri literare, 1907, pag. 136-137).





3.2 Biserica româneasca sub principele Carol



Odată cu instalarea noului principe, Carol, mulţi dintre oamenii politici sau bisericeşti sperau la o situaţie mai înfloritoare a Statului şi a Bisericii, decât cea din perioada precedentă. Dar lucrurile nu au atins rezultatul scontat, fiindcă „noul principe Carol, impuse o împăcare ce nu se putea face decât păstrând pe necanonici, dar aducând pe patriarh să-i recunoască. În nădejdea unor avantaje, ca şi din plăcerea de a fi măgulit, acesta se arătă destul de prevenitor la scrierile arhiereilor care-şi cereau umil iertare” (N. Dobrescu în Convorbiri literare, 1907, pag. 134).
După ce România dobândeşte independenţa în 1877 şi după ce în 1881 suveranul ţării se proclamă rege, s-au făcut demersuri hotărâtoare pentru dobândirea autocefaliei Bisericii, ceea ce s-a şi reuşit în 1885, prin persoana ministrului cultelor, Dimitrie Sturza. Mai târziu Biserica avea să treacă printr-o nouă lege de organizare instituită de ministrul Take Ionescu, la adresa căreia Iorga făcea afirmaţia: ”Această organizaţie suferea însă de mai multe rele esenţiale. Felul de alegere al episcopilor îi supuneau fluctuaţiilor şi intereselor politice, uneori chiar intereselor personale. Episcopii nu mai puteau proveni din mănăstiri dintre care cele mai multe devenise închisori, spitale sau aziluri, uneori şi şcoli sau ruine. Celelalte erau lăsate în seama unor egumeni ignoranţi, care se impuneau alegerii episcopului pentru un motiv sau altul. Acolo nu mai era nici cărturărie, nici gospodărie, nici râvnă pentru Biserică şi simţ al chemării” (N. Iorga Istoria Bisericii româneşti, vol. 2, pag.299).
Prin continua instruire a clerului din partea Statului, cât şi prin prezenţa unor momente de decădere morală, în urma cărora se stingeau două cariere episcopale, cea a talentatului Atanasie Mironescu şi cea a asprului călugăr de la Roman, Gherasim Safirin, Biserica românească se vede lipsită de acea forţă spirituală, care anterior reprezenta centrul de susţinere al credinţei ortodoxe. Pe fondul retragerii silite a mitropolitului Atanasie, în jurul procesului plin de calomnii la adresa Bisericii a episcopului Ghenadie Safirin, pe scena Bisericii se afirmau figuri clericale noi, încrezătoare, cu o cultură solidă, gata pregătite pentru a „salva”cauza Bisericii. Aceştia erau unii dintre aceia care mai târziu aveau să instituie o altă reformă pentru Biserica românească, despre care istoricul Iorga afirma: ”Încercările de reformă, ca acelea îndrăzneţe şi susţinute cu talent, care făcură pentru câtva timp populară figura tânărului arhimandrit Iuliu Scriban…aveau dezavantajul că erau dezorganizate, recomandând uneori formule catolice şi întrebuinţau aceleaşi mijloace ca autorii de articole şi de broşuri cu caracter polemic contra persoanelor, oricare ar fi fost, de altfel, valoarea lor adevărată”. În această atmosferă veni în 1910 reforma bisericească inspirată ministrului Haret de sfătuitorii săi mireni, care trecuseră prin şcoli de preoţie. Ea era puternic influenţată şi anume direct de spiritul protestant. Menţinându-se toate drepturile, pe care şi le arogase Statul, se scădea încă şi mai mult autoritatea episcopilor, care rămâneau să fie aleşi de acum înainte de camerele reunite, creştinii şi heterodocşii fiind primiţi la vot cu ceilalţi, şi se dădea, pe lângă Sinod, atribuţii întinse unui Consistoriu bisericesc, din care făceau parte preoţi şi diaconi, care hotărau cărţi de slujbă, programe, judecăţi, administraţie, finanţe. De altfel, Consistoriu Superior nu a câştigat niciodată autoritatea care i se credea posibilă, puterea a rămas de fapt…tot în mâna episcopilor. Iar aceştia erau personalităţi fără nici un relief, asemenea cu acela pe care, pentru viaţa lui incontestabil curată, şi nu pentru meritele lui de cărturar aproape sterp, sau pentru mari calităţi de inteligenţă la acest fost profesor de rasă, la acela care se cobora din boieri moldoveni, l-a ales Parlamentul reunit: Conon Arămescu Donici, fost episcop de Huşi. Atitudinea naţionalistă a acestui bătrân prelat în timpul neutralităţii noastre, când el rostea făţiş care ne este datoria faţă de ai noştri cei robiţi, era să se schimbe în timpul războiului din slăbiciune de caracter, datorită poate şi vârstei, în cedare faţă de îndemnurile care-l chemau de partea ocupaţilor germani. Şi el va târî cu dânsul în această prăpastie şi pe câţiva dintre oamenii care inspirase până atunci cele mai înalte speranţe…În cursul acestor lupte episcopatul nu avu nici un rol, dacă se exceptează buna ţinută naţională a mitropolitului ieşean, Pimen Georgescu, pe care împrejurările îl legară strâns de durerile şi aşteptările celor refugiaţi în jurul steagului învins, dar nu necinstit, în Moldova. Bună a fost şi atitudinea părintelui Gurie Grosu din Basarabia, devenit vicar al Mitropoliei Moldovene. Episcopii ardeleni fură siliţi a mărturisi, fie şi făţarnic, aderenţă faţă de puternicii din Budapesta şi guvernul, cum am arătat mai sus, pusese în fruntea episcopatului transilvan al ortodocşilor pe Vasile Mangra, care plăti, renegându-şi tot trecutul naţional (N. Iorga Istoria Bisericii româneşti, vol 2, pag. 301-303).
Despre criza spirituală pe care o traversa Biserica românească, organul de presă al Mitropoliei din Sibiu avea să anunţe : „Tulburarea continuă în organismul bisericesc prin reforme şi para-reforme, care sunt înveninate uneori de un spirit de partid politic inevitabil, precum şi demisionări de mitropoliţi, disciplinări de episcopi, chiar juste fiind, nu sunt nici într-un caz menite a produce în organismul Bisericii acea pace netulburată, care este indispensabilă pentru reculegerea şi întărirea lui (Telegraful român, nr.36 din1909, Sibiu).
Pe fondul acestei crize spirituale, odată cu retragerea şi decesul Î.P.S. Conon, scaunul mitropolitan din Bucureşti devenise vacant. În aceste împrejurări a fost ales episcopul de Caransebeş, Miron Cristea, unul dintre solii aflaţi în capitala României, care susţineau unirea ţinuturilor de peste munţi cu vechiul regat. Împrejurările au adăugat la prestigiul acestui şef al Bisericii şi pe acel de regent ce i-a revenit prin statutul constituţional. Odată cu crearea Patriarhatului românesc, sub oblăduirea directă a patriarhului Miron Cristea, influenţat de opera liberalului Al. Lepădatu, Biserica românească va cunoaşte o nouă reformă, care „nu a dat rezultatele dorite de toată lumea; alegerile s-au făcut după normele politicianismului nărăvit, prefecţi punându-şi candidaturile, fără a avea nici o tragere de inimă pentru Biserică…Şi totuşi hotărârea luată prea uşor şi fără cunoştinţa psihologiei populare, complexă, conservatoare şi mistică, de a primi calendarul apusean, a provocat o sciziune care durează încă” (N. Iorga Istoria Bisericii româneşti, vol. 2, pag. 305,307).






4.1 Scânteia revoltei poporului apărător al vechilor tradiţii


Introducerea calendarului gregorian în uzul Bisericii Ortodoxe reprezintă scânteia care a determinat revolta multor credincioşi ortodocşi în frunte cu monahii. În Moldova, primul pas spre înfăptuirea acestor demersuri a fost făcut la mănăstirea Neamţ, o veche lavră atestată din prima jumătate a secolului al XIV-lea.
Cel dintâi egumen al sihăstriei Neamţului, din anul 1320 a fost cuviosul Gherman, un pios sihastru cu o formaţie duhovnicească deprinsă în Sfântul Munte Athos. Iniţial, construieşte o mică Bisericuţă din lemn cu hramul Sf. Ioan Teologul, strângând în jurul său un număr de 40 de monahi, toţi iubitori de Hristos, petrecând în post, rugăciuni şi nădejde de mântuire. Mai târziu, schitul a luat denumirea de „Sihăstria Sf. Ioan Teologul” şi a fost restaurat de Bogdan I, Întemeietorul Moldovei, devenind astfel cea dintâi mănăstire voievodală muşatină.
Cuviosul Gherman ieroschimonahul era un iscusit dascăl al rugăciunii lui Iisus, un înflăcărat apărător al tezaurului spiritual, pe care Dumnezeu l-a predat omenirii prin întruparea Fiului şi conlucrarea Sfântului Duh, care vorbea prin Sfinţii Apostoli. Acel tezaur se numea ortodoxie, adică dreapta credinţă, care ne-a răsărit nouă nu din piatră seacă, nici din mărăcini, ci din pământul bun al inimii celor care au cutezat să mărturisească adevărul, cu preţul sacrificiului suprem.
După moartea cuviosului Gherman este ales stareţ cel mai iubit dintre ucenicii săi, ieroschimonahul Ciprian, care petrecuse împreună cu dascălul său multă vreme în Sfântul Munte Athos.
Din prima jumătate a secolului al XIV-lea până în prima jumătate a secolului al XX-lea s-au succedat numeroşi stareţi ai marei lavre a Neamţului, toţi trăind într-un cuget – acela de a propovădui şi apăra dreapta credinţă dumnezeiască, murind cu nădejdea răsplătirilor veşnice în ceruri.
La începutul secolului al XX-lea lucrurile au luat o întorsătură neplăcută. După Congresul de la Constantinopol (1923), unde s-a hotărât introducerea calendarului gregorian în uzul Bisericii, Patriarhul mason Miron Cristea, fost cleric greco-catolic, cu o formaţie duhovnicească catolică, instruit la Academia teologică din Budapesta, susţinut de o serie de clerici „lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”, porunceşte în anul 1924 introducerea acestui calendar şi în uzul Bisericii româneşti. Deşi pe plan social calendarul fusese introdus în 1919, în Biserică se introduce abia în 1924. Astfel data de 1 octombrie - (Acoperământul Maicii Domnului) devine 14 octombrie (Sf. Cuvioasă Paracheva).
În această vreme de tulburări, mănăstirea Neamţ nu se mai bucura de oblăduirea unor păstori precum acei din veacurile trecute. În 1924 stareţ al mănăstirii Neamţ era Arhiereul Nicodim Munteanu, căruia nu greşim dacă îi atribuim cuvintele Evangheliei „vai, vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu îi lăsaţi.” (Matei 23,13). Cu adevărat închidea Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor prin propovăduirea unor idei preconcepute, anticanonice, de ordin masonic, iar nu bisericesc. Erau acele propovăduiri privitoare la schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian, prin care clericii aderenţi la aceasta erau caterisiţi, iar mirenii anatematisiţi prin hotărârea canonului I al Sinodului din Antiohia.
Menţionăm că nu susţinem ideea conform căreia calendarul ar reprezenta o dogmă în sine, dar prin schimbarea calendarului au fost anulate hotărârile canonice stabilite la cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice, privitoare la data Paştelui care era neschimbabilă sau privitoare la perioada postului Sfinţilor Apostoli. Stareţul mănăstirii Neamţ, arhiereul Nicodim Munteanu, se conformează ordinului patriarhal şi face cunoscut întregii obşti introducerea calendarului gregorian în rânduiala bisericească a mănăstirii. Acest lucru determină protestul monahilor vieţuitori în obşte, în frunte cu părintele duhovnicesc, arhimandritul Mina Prodan. Deviza duhovnicului mănăstirii, după mărturia unuia dintre ucenici, ierodiaconul David Bidaşcu, era aceasta: „murim şi nu primim schimbarea”. Însă, constrâns de împrejurări, este detaşat disciplinar ca preot duhovnic la Spitalul Militar din Bucureşti unde, în timpul celui de-al doilea război mondial, refuză să primească vizita unuia dintre foştii săi ucenici, N.M. refuzând orice discuţie pe tema evenimentelor din 1924, schimbarea calendarului.
Oare de ce? Îl apăsa conştiinţa sau compromisurile sociale nu îi dădeau voie să vorbească?
Dacă în 1924 sfătuia ucenicii „care puteţi alergaţi la munţi” după cum ne relatează acelaşi ucenic, ierodiaconul David Bidaşcu. În perioada de mai târziu, îl vedem pe acelaşi mare părinte duhovnicesc cu sprânceana plecată, neputând explica, cine sau ce l-a determinat să accepte minciuna.
În 1924, datorită noilor schimbări mulţi monahi părăsesc mănăstirea. Stareţul, arhiereul N. Munteanu face apel la jandarmerie, întorcând în mănăstire, prin abuz de forţă, o parte dintre monahii nemulţumiţi. Care nu vroiau să se întoarcă erau arestaţi şi torturaţi cumplit.
Ieromonahul Glicherie, ierodiaconul David şi schimonahul Damaschin rămân în obşte fără a primi calendarul gregorian, săvârşindu-şi pravila de rugăciune după rânduiala calendarului iulian. Însuşi ieromonahul Glicherie avea să mărturisească mai târziu „când îmi venea rândul să slujesc de săptămână la Sfântul Altar porunceam cântăreţilor să schimbe zăloagele (semnele) de la Minei (cartea de canoane a sfinţilor unei luni) cu 13 zile în urmă, ceea ce îmi pricinuia mari nemulţumiri din partea stareţului”. Nesupunerea ieromonahului Glicherie îl determină pe stareţul arhiereu să-l repartizeze la schitul Procov, aflat tot sub jurisdicţia mănăstirii Neamţ. Dar aceasta nu a durat mult timp, ci numai doi ani.
În anul 1926, când Patriarhul Miron Cristea, susţinut de Guvernul Român al cărui prim-ministru era greco-catolicul Iuliu Maniu, a hotărât schimbarea datei Paştelui (în 1925 Paştele s-a sărbătorit tot după Pascalia iuliană), din nou o mulţime de monahi evadează din lavra mănăstirii Neamţ.
După o perioadă de cruntă persecuţie din partea jandarmilor, monahii fugari sunt repuşi în libertate. Profitând de acest moment de acalmie, unii dintre ei, sprijiniţi de populaţie au început să ridice Biserici, precum cea de la Brusturi (Neamţ), Rădăşeni (Suceava) , Zăneşti (Neamţ), Balş (Iaşi) etc. încât până în 1936 s-au construit aproximativ 40 de Biserici.
Mulţimea poporului, convins de netemeinicia noului calendar, se alătură în număr mare credincioşilor păstrători ai vechiului calendar, ceea ce a determinat riposta clericilor Bisericii Oficiale (de stil nou) care aproape rămăsese fără enoriaşi.
Adepţii vechiului calendar au fot atât de crunt persecutaţi încât, după mărturia unui martor ocular, la Brusturi, au fost strânşi în faţa Bisericii şi bătuţi cu bastoanele de către jandarmerie, în timp ce vaietele erau înăbuşite de zgomote de muzică. Creştinii erau bătuţi cu muzică!






4.2 Figuri proeminente păstrătoare ale vechilor tradiţii: ieromonahul Glicherie,
ierodiaconul David, schimonahul Damaschin


Din anul 1926 ieromonahul Glicherie împreună cu ierodiaconul David şi shimonahul Damaschin, toţi vieţuitori în mănăstirea Neamţ, mai înainte de 1924 şi detaşaţi la schitul Procov, după 1924 rătăcesc prin pustietăţile păduroase ale munţilor ori prin închisori. Anul 1936 are o semnificaţie deosebită în viaţa pastorală a celor mai sus amintiţi. În acest an credincioşii din Buhalniţa (Neamţ) finalizează lucrările de construcţie a unei Bisericuţe în care aveau să se desfăşoare slujbele după calendarul iulian. În lipsa unui arhiereu dreptcredincios, este chemat ieromonahul Glicherie pentru a săvârşi serviciul religios de sfinţire a acestui sfânt locaş. După Sfântul Simeon Tesaloniceanu, în vreme de prigoană şi în lipsa arhiereului, preotul evlavios are binecuvântare şi putere a săvârşi serviciul dumnezeiesc de sfinţire a Bisericii (Sf. Simeon Tesaloniceanu, întrebarea 127).
Mulţimea credincioşilor este atacată de jandarmerie care declanşase focuri de avertisment. În cadrul acestui atac ieromonahul Glicherie este identificat, arestat şi transportat la sediul legiunii de jandarmi din Piatra Neamţ, iar de aici la Ministerul de Interne din Bucureşti.
O zi mai târziu ziarul „Universul” din 16 septembrie 1936 avea să anunţe: „Episcopul stilist Glicherie, supranumit „Faima Moldovei” a fost adus în capitală. A fost arestat cu ocazia tulburărilor de acum două zile de la Piatra Neamţ. Şeful stiliştilor a fost adus în capitală sub o puternică escortă de jandarmi. El va fi ţinut la dispoziţia autorităţilor până la terminarea anchetei de la Piatra Neamţ”.
Învinuit de provocarea acelui eveniment, ieromonahul Glicherie este condamnat la 3 ani de închisoare, cu muncă silnică. După eliberarea din închisoare se întoarce în mijlocul credincioşilor de la Brusturi (Neamţ), dar pentru că autorităţile îi căutau din nou „nod în papură” credincioşii hotărăsc să îi construiască o chilie într-o sihăstrie de pădure, numită Ghizinoaia, unde petrece în vremea celui de-al doilea război mondial împreună cu ierodiaconul David.
Prin actul Ministerului Cultelor nr. 38955 din 3 august 1945 se aproba funcţionarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi recunoscută sub denumirea de Cult Creştin Tradiţionalist, aceasta pentru că delegaţii însărcinaţi nu aveau destule cunoştinţe juridice pentru a putea susţine şi motiva rezolvarea unei probleme de ordin religios, cum era chestiunea privitoare la Biserica Ortodoxă de Stil Vechi. Din acest motiv nu s-a putut obţine adevărata identitate juridică a acestei Bisericii, prin care se putea mai uşor înlătura eventualele confuzii. Calitatea de persoană juridică a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi s-a obţinut prin sentinţa civilă nr. 202 din 10 iunie 1947 a Tribunalului judeţean Neamţ, cu menţiunea expresă a respectării credinţei strămoşeşti neschimbată, având la bază Sf. Tradiţie şi Canoanele Sf. Părinţi. Calitatea de conducător a revenit ieromonahului Glicherie, care ulterior va deveni Mitropolit.
În urma războiului cele 40 de Biserici dărâmate în 1936 sunt reconstruite, cei doi clerici, împreună cu schimonahul Damaschin hotărăsc să construiască un schit unde să se poată retrage. Deoarece localitatea Slătioara se află la poalele pădurilor, mulţimea credincioşilor a ales ca în acest loc pentru a ridica o Bisericuţă şi câteva chilii având ca întemeietor pe ieromonahul Glicherie.
Construcţia Bisericii schitului începe în 1947 cu mari dificultăţi din partea autorităţilor Statului. În urma recunoaşterii juridice a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, într-o perioadă de numai câţiva ani, un număr foarte mare de credincioşi au aderat la vechiul calendar, alăturându-se grupării conduse de ieromonahul Glicherie Tănase. Acest lucru a stârnit nemulţumiri din partea preoţilor slujitori după noul calendar, ai Bisericii Ortodoxe Române (de stil nou).
Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române adresează plângeri către Ministerul Cultelor şi către Guvern invocând motive false, nejustificate, la adresa credincioşilor de stil vechi. Scopul Statului comunist-ateu era distrugerea şi înlăturarea oricărei activităţi de ordin religios. În acest scop, în anul 1952 Guvernul elaborează şi aprobă un decret de lege prin care toţi monahii şi monahiile sub 50 de ani trebuiau să părăsească mănăstirile şi nimeni nu putea să intre în monahism până la această vârstă. Începutul acestui an coincide cu o nouă perioadă de persecuţie a Bisericii.
În noaptea de 14 spre 15 februarie 1952 organele de Securitate din oraşele Suceava, Neamţ şi Bacău au organizat o acţiune simultană de arestare a reprezentanţilor şi a persoanelor mai influente din conducerea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. Sediul cultului din Tg. Neamţ a fost devastat. Arhiva şi însemnele legale de persoană juridică a fost confiscate şi ridicate, fără a se întocmi vreun act legal. Unul dintre martorii oculari ne relatează : „Pe la orele 24.00 au intrat în curtea mănăstirii şapte autocamioane cu ofiţeri şi militari ai trupelor de securitate. Toţi monahii se aflau la slujba Utreniei. În momentul în care autocamioanele au intrat în curte, incinta mănăstirii era deja încercuită de patrule de jandarmi. Funia de la clopot, singurul semnal de alarmă, a fost tăiată. Sub influenţa ameninţării, toată obştea mănăstirii a fost adunată în arhondaric. De pe un tabel erau apelate numele a 11 persoane care au fost arestate, printre care figurau ieromonahul Glicherie şi monahii Dionisie Hugeanu, Nifon Marinache, David Bidaşcu, Meftodie Marinache, Alexandru Antoniu etc. Motivul arestării îl constituia învinuirea de sabotaj şi instigare a poporului să nu achite cotele impuse de Stat, de fapt motivul real era desfăşurarea de activităţi religioase, ceea ce era contra principiilor Statului Comunist.
Aceştia sunt aruncaţi în închisoare pentru o perioadă de doi ani fără a li se fi intentat proces şi fără a fi judecaţi, ci numai pe baza ordonanţei de guvern nr. 371 din Mai 1952, conform căreia, sunt internaţi în coloniile de muncă de la Canal, Poarta Albă şi Capul Midia, timp de 24 de luni pentru activitate „antidemocratică”. În lipsa stareţului Glicherie Tănase conducerea mănăstirii este preluată de către monahi,. La 14 februarie 1954 toţi cei arestaţi, în frunte cu şeful lor spiritual, ieromonahul Glicherie, sunt eliberaţi. Se reîntorc la Slătioara.






4.3 Despre hirotonia întru arhiereu a Arhimandritului Galaction Cordun


Cel care avea să devină mai târziu fondatorul Mitropoliei Ortodoxe de Stil Vechi din România, Mitropolitul Galaction Cordun, lupta cu vitregiile sorţii, căutând să afle o scăpare din „cea mai satanică lucrare înfăptuită, prin cei care purtau emblema de şefi spirituali ai poporului” după cum el însuşi avea să mărturisească mai târziu.
În anul1916, arhimandritul Galaction Codun ocupa funcţia de secretar al Patriarhiei Române din Bucureşti. Datorită convingerilor sale religioase este arestat şi închis în Mănăstirea Săveni – Ialomiţa. În urma războiului este eliberat şi repus în treapta de arhimandrit al Patriarhiei Române din Bucureşti.
Pentru nobilele sale calităţi de om al Bisericii, slujitor al lui Dumnezeu pus în slujba poporului, dar şi pentru meritele sale deosebite în plan cultural, autor a 64 de lucrări (traduceri, cuvântări, tratate sau opere originale), arhimanditul Galaction Cordun este ridicat în martie 1935 la treapta de arhiereu al Patriarhiei Române din Bucureşti.
În cele urmează vom reda deciziile care au stat la baza alegerii şi hirotonirii ca arhiereu a P.S. Galaction Cordun.



„Alegerea şi hirotonirea ca arhiereu a P. S. Arhiereu Galaction Cordun

Prin alegerea P. S. Nifon Criveanu ca episcop al Huşilor, P. S. Episcop Vartolomeu al Râmnicului a fost lipsit de ajutorul arhiereului său vicar. Pe temeiul că eparhia Râmnicului Noul Severin este una dintre cele mai mari şi mai întinse eparhii, P. S. Sa a cerut şi a obţinut să i se dea un nou arhiereu vicar în persoana P. C. Arhimandrit Galaction Cordun, preot şi mare eclesiarh la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
Spre a satisface cererea de multe ori repetată a P. S. Episcop al Râmnicului, fiind şi toate cerinţele legale îndeplinite, Sf. Sinod în şedinţa de la 23 Martie 1935 a purces la alegerea unui arhiereu vicar. În acest scop o comisie specială prevăzută în art. 3 din regulamentul pentru alegerea arhiereilor vicari, a propus Sf. Sinod următoarele persoane, dintre care să se aleagă, prin vot secret, viitorul arhiereu vicar cerut de P. S. Episcop Vartolomeu: P. C. Arhimandrit Galaction Cordun, P. C. Pr. N. Gheorghiu de la Biserica Dobroteasa din Bucureşti, P. C. Arhimandrit Dr. Filaret Jocu de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi P. C. Arhimandrit Chesarie Păunescu, director şi profesor al Seminarului monahal din Cernica.
Procedându-se la votare, se constată, că sunt prezenţi cincisprezece P. S. Membri votanţi şi au întrunit: P. C. Arhimandrit Galaction Cordun, şase voturi, Pr. N. Gheorghiu, două voturi, P. Cm Arhimandrit Dr. Filaret Jocu, cinci voturi şi P. C. Arhim. Chesarie Păunescu, două voturi, dar fiindcă nici unul dintre cei propuşi nu a întrunit majoritatea legală, şi orele fiind înaintate, s-a suspendat votarea amânându-se pentru o dată ulterioară.
În şedinţa din 26 Martie după propunerea P. S. Episcop Lucian al Romanului s-a repetat votarea cu treisprezece P. S. Membri alegători. La deschiderea scrutinului s-a constatat că P. C. Arhim. Galaction Cordun a întrunit opt voturi, P. C. Arhim. Chesarie Păunescu un vot, iar patru au fost albe. Funcţie de rezultatul votului, Î. P. S. Patriarh a declarat ales ca arhiereu vicar pe P. C. Arhim. Galaction Cordun. Apoi a dispus examinarea canonică, care a avut loc în ziua de 27 Martie şi găsindu-se că îndeplineşte condiţiunile canonice cerute pentru a fi hirotonisit arhiereu, s-a dispus îndeplinirea celorlalte cerinţe legale în vederea hirotoniei.
Hirotonia ca arhiereu a noului vicar s-a săvârşit în Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti în ziua de 31 Martie 1935, de către P. S. Episcopi: Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin, Gherontie al Constanţei şi Policarp al episcopiei misionare, primind titlul de Craioveanul.
P. S. Arhiereu Galaction Cordun Craioveanul, este născut în com. Brehueşti-Hancea din jud. Botoşani. Şi-a făcut studiile teologice superioare la Academia Imperială Teologică din Petersburg, dobândind titlul de magistru. Înainte de război, cu câţiva ani, a fost numit preot la catedrala mitropolitană din Bucureşti, unde a slujit până la alegerea ca arhieu vicar. În ultimii trei ani a fost mare eclesiarh al acestei catedrale. În timpul războiului a fost internat de armatele de ocupaţie ostatic la Săveni-Ialomiţa şi apoi deportat în Bulgaria. După război, în special între anii 1923-1926, a funcţionat ca misionar cultural la C. F. R., dezvoltând o lucrare apreciabilă printre muncitorii şi funcţionarii Căilor Ferate. Cu acest prilej şi cu mijloace puse la îndemână de C. F. R., a tipărit 64 de lucrări; cărţi, cuvântări, tratate, traduceri şi originale. P. S. Arhiereu Galaction a intrat la o vârstă foarte tânără în călugărie.”

(text preluat din Revista Sf. Sinod, editată de B.O.R., anul LIII (1935), nr. 3-4 (Martie-Aprilie),
pag. 174-175, Bucureşti)

Deşi în 1916 se arată a fi un combatant aprig la adresa calendarului gregorian (vezi cap.3, sub-punctul 3.8) totuşi, considerând că este singurul care împărtăşeşte acest punct de vedere şi nefiind sprijinit de nimeni, după 1924 se resemnează în faţa sorţii lăsând totul în mâna lui Dumnezeu, continuând a sluji în Biserica Mitropolitană din Bucureşti după calendarul gregorian.
El însuşi avea să mărturisească mai târziu arătând cauza pentru care acceptase fărădelegea: „Când am fost eliberat din Mănăstirea Săveni şi mi s-a încredinţat din nou înalta treaptă de preot slujitor, arhimandrit în Biserica Mitropolitană din Bucureşti, slujind cea dintâi Sfântă Liturghie, după o absenţă apăsătoare, stând în faţa Sfintei Mesei rugam pe Dumnezeu ca să nu lase ca fărădelegea să biruiască dreptatea, nici toiagul păcătosului asupra dreptului. Dar om fiind şi eu, am plecat grumazii în faţa Dumnezeirii zicând: „Facă-se voia Ta ”.
Iată ce simţăminte nutrea chiar şi atunci când fusese ridicat la treapta arhieriei, aşteptând vremea prielnică ca Dumnezeu să-i împlinească rugăciunea: „Să nu laşi Doamne toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor”.
Amărăciunea acestei „lucrări satanice” avea să o soarbă din plin vreme de treizei şi unu de ani, din 1924 până în 1955, când Dumnezeu a împlinit prin el cuvintele Proorocului David care zice: „Cere de la Mine şi voi da ţie neamurile moştenirea ta şi seminţia ta marginile pământului” (Ps. 2,7).






4.4 Reîntoarcerea arhiereului Galaction Cordun la vechiul calendar


În primăvara anului 1955 arhiereul Galaction Cordun se afla în rezervă, pensionar, fiind şi internat la Spitalul Militar din Bucureşti din motive de sănătate. Tot în această vreme în Mănăstirea Slătioara ieromonahul Glicherie Tănase, găseşte la unul dintre monahii aflaţi sub oblăduirea sa, o broşură elaborată în anul 1916 de către arhimandritul Galaction Cordun, prin care îşi manifesta antipatia faţă de introducerea calendarului gregorian în Biserică.
Încă o dată ieromonahul Glicherie trăieşte simţământul înflăcărat al împlinirii unui vis dumnezeiesc, încă o dată simte pe Dumnezeu coborând pe pământ, după cum el însuşi a mărturisit mai târziu zicând: „Când am deschis acea broşură şi am citit antetul ei, «această adresă am înmânat-o Î.P.S. Mitropolit Conon, ca un protest, după primirea ordonanţei germane de a sărbători Crăciunul şi Anul Nou 1916-1917 odată cu Biserica Catolică» am simţit că renasc pentru a doua oară, nu din pântece de femeie, ci din dreapta cea creatoare a lui Dumnezeu, din Duh Sfânt. Ştiam că încă din 1935 P.S. Galaction Cordun era arhiereu.”
După o convorbire de câteva ore cu monahii mănăstirii, ieromonahul Glicherie însărcinează pe monahul Dionisie Hugeanu împreună cu alţi câţiva, pentru a merge la Bucureşti, în căutarea autorului acelei broşuri, arhiereul Galaction Cordun.
Mai întâi, monahii din Slătioara iau legătura cu rudele arhiereului, află câteva amănunte personale la adresa lui, cât şi faptul că în acel timp se afla internat în Spitalul Militar din Bucureşti. Deplasându-se spre spital obţin vizita la arhiereu într-o zi de vineri, după-amiază. Din mărturisirile ulterioare ale părintelui Dionisie aflăm: „când am intrat în salon, am văzut întins pe pat un om robust, înaintat în zile, a cărui privire parcă, ne lăsa fără grai. Ni se părea că citeşte totul din ochii noştri, mai ales că primele lui cuvinte au fost «De unde sunteţi»?”
Monahul Dionisie rămâne aproape încremenit în faţa celui care, parcă le ştia gândurile, reuşind să pronunţe câteva cuvinte: „Vă aparţine sau nu această broşură?” la care arhiereul, cu obrazul brăzdat de picătura unei lacrimi, o ia din mâna monahului, o sărută ca pe o icoană, o strânge la piept şi exclamă: „Da, este a mea! A mea este! Este a mea!
După treizeci şi unu de ani de luptă împotriva calendarului gregorian arhiereul Galaction Cordun află că Dumnezeu mai avea câţiva aleşi, care împărtăşeau aceleaşi simţăminte spirituale ca şi el. Monahii de la Slătioara îi prezintă amănunţit situaţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. În urma discuţiilor cu poporul a delegaţiei întoarse de la Bucureşti, arhiereul Galaction Cordun acceptă să devină şef spiritual al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, în fruntea credincioşilor din regiunea Moldovei.







4.5 Înfiinţarea Mitropoliei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România


După externarea din spital şi după restabilirea deplină a sănătăţii, arhiereul Galaction Cordun adresează telegrame Patriarhiei Moscovei şi celorlalte Patriarhii Ortodoxe, inclusiv Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române prin care face cunoscut tuturor că, începând cu acea dată este proclamat de adunarea poporului, şef spiritual al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, înfiinţând astfel Mitropolia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România cu sediul în Mănăstirea Slătioara, comuna Râşca, judeţul Suceava.
Reîntoarcea Arhiereului Galaction Cordun la vechiul calendar a avut un caracter canonic şi ecleziastic care implica: mărturisirea adevăratei credinţe şi anatematisirea (blestemarea) credinţei rătăcite, schismatice.
Spre întărirea afirmaţiilor făcute mai sus, vom adăuga şi declaraţia P.S. Galaction Cordun, prin care se certifică alegerea lui de către popor, drept conducător al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România din acele timpuri.



Click pe imagine pentru a vedea in marime reala




Precum altădată în Africa, tot astfel şi în cadrul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, din lipsa vreunui arhiereu dreptslăvitor, s-a acceptat drept validă hirotonia schismaticilor, cum a fost cazul arhiereului Galaction Cordun, care prin mărturisirea dreptei credinţe şi anatematisirea credinţei schismatice se întorcea la dreapta credinţă pe temeiul pogorământului bisericesc. Ţinând cont de criza prin care trecea Biserica noastră în acea vreme, cât şi de canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare, care printre altele zice “... dacă cei ce în vreo oarecare treaptă aflându-se (arhiereu preot, diacon etc n.ed.) s-au dus împreună cu cei nesupuşi (shismatici), când se vor pocăi (întoarce) să se primească în aceeaşi rânduială (treaptă) în care au fost” în aceste condiţii s-a acceptat drept validă hirotonia ca ar

hiereu a Mitropolitului Galactin Cordun care părăsea schisma şi se întorcea la dreapta credinţă. Acest principiu al iconomiei funcţionează numai în momentele de criză.
Cei care au primit schimbarea calendarului au făcut o ruptură în sânul Bisericii lui Hristos, pe care Sfintele Canoane o numesc schismă, iar canonul 33 din Laodikia, cât şi alte canoane rânduiesc: “nu se cuvine a ne ruga cu ereticii sau schismaticii”. În cazul în care noi, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, am sluji împreună cu schismaticii din Biserica Ortodoxă Română (de stil nou) sau cu alţi eretici, cădem sub anatematizarea altor sfinte Canoane, precum canonul 9 din Cartagina care zice: “ Dacă vreun episcop sau preot s-ar ruga sau s-ar împărtăşi cu un alt episcop sau preot despărţit de Biserică, caterisit sau anatematisit după rânduiala Sfintelor Canoane şi cei care se împărtăşesc cu ei se supun aceloraşi caterisiri sau anatematisiri”.






4.6 Primirea, discursul şi activitatea pastorală a Mitropolitului Galaction Cordun la Mănăstirea Slătioara


Din momentul în care a fost declarat şef al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, autorităţile Bisericii Ortodoxe Române, sprijinite de securitate, nu au întârziat să riposteze. Au încercat mai întâi să înduplece pe Mitropolitul Galaction Cordun prin diferite momeli. Mai întâi i-au promis imense venituri materiale, după care, pentru neacceptarea acestora din partea lui, a fost ameninţat cu moartea. Într-o scrisoare anonimă primită de Mitropolitul Galaction scria „Răsplata pentru înşelăciunea care ai arătat-o faţă de noi, odată cu trecerea ta la Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, va fi uciderea ta. Deci alege! Ori cu noi (Biserica Oficială), ori ucis.”
Aceste ameninţări la adresa Mitropolitului Galaction Cordun au determinat pe monahii din Mănăstirea Slătioara împreună cu un grup de credincioşi, delegaţi din partea mănăstirii, să-l ascundă pe Preasfinţitul Mitropolit Galaction Cordun într-o locuinţă din Bucureşti, străină de adresa personală la care era el cunoscut şi căutat.
Un rol important în acest sens l-a avut şi ieromonahul Evloghie, stareţ al mănăstirii Râmeţ din Ardeal. Ieromonahul Evloghie, un dârz apărător al tradiţiei strămoşeşti, era cunoscut de Mitropolitul Galaction Cordun în privinţa convingerile sale ortodoxe, pentru care suferise un an de „închisoare corecţională” după ce hotărăşte revenirea la vechiul calendar.
Odată deschisă calea către înfăptuirea unui vechi deziderat, Mitropolitul Galaction Cordun cheamă în Bucureşti pe ieromonahul Evloghie, prezentându-i situaţia de faţă şi aducându-i la cunoştinţă toate evenimentele legate de Mănăstirea Slătioara şi proclamarea sa, la chemarea poporului, ca Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.
Ieromonahul Evloghie se arată binevoitor faţă de situaţia momentului de faţă şi, pentru că drumurile către Mănăstirea Slătioara erau păzite de poliţie şi jandarmerie, Mitropolitul Galaction Cordun acceptă cererea ieromonahului Evloghie de a primi să fie găzduit în ascuns la Mănăstirea de la Râmeţ. Aici Mitropolitul Galaction Cordun rămâne aproape 40 de zile, timp în care drumurile spre Slătioara erau păzite pentru a împiedica venirea lui la Slătioara.
După această perioadă, reprezentanţi din partea mănăstirii Slătioara merg în Bucureşti să anunţe că autorităţile Statului au retras echipele de jandarmi şi poliţişti însărcinate cu paza drumului către Slătioara. Astfel se pregăteşte venirea Mitropolitului Galaction Cordun la Slătioara.
Dar, pentru că autorităţile Statului erau în căutarea Mitropolitului pentru arestarea lui, plecarea lui din Bucureşti a avut loc la miezul nopţii, cu trenul accelerat Bucureşti – Iaşi. Sosesc în gara de Nord cu două minute înainte de plecarea trenului-accelerat, Mitropolitul fiind însoţit la clasa I a trenului, doar de ieromonahul Evloghie. Ceilalţi monahi ai mănăstirii Slătioara, îmbrăcaţi civil, împreună cu ceilalţi enoriaşi delegaţi din partea mănăstirii, merg cu acelaşi tren accelerat la clasa a II-a.
Dumnezeu a binecuvântat plecarea lor din Bucureşti, cu atât mai mult cu cât monahii Silvestru, Macarie, Nifon şi alţii făceau rugăciuni către Maica Domnului şi toţi Sfinţii pentru a-i ajuta să ajungă cu bine la Slătioara.
După înţelegerea stabilită mai înainte de plecare, toţi trebuiau să coboare în Dolhasca, ceea ce s-a şi întâmplat. Însă luând măsuri de precauţie, nu au coborât pe partea peronului, ci de cealaltă parte. În Dolhasca au ajuns după 24 de ore, tot pe la miezul nopţii. Se retrag în jurul unui copac aflat pe marginea căii ferate, timp în care părintele Dionisie bate în portiera unui camion staţionat în zona gării. Şoferul, un om ales de Dumnezeu, la auzul zgomotului se trezeşte şi deschide portiera. După câteva minute, acceptă să transporte până la mănăstirea Slătioara pe monahii călători întorşi de la Bucureşti, în frunte cu Mitropolitul Galaction. Obosit de osteneala drumului Mitropolitul Galaction şi ieromonahul Evloghie merg în cabina maşinii, alături de şofer, iar ceilalţi monahi împreună cu membrii delegaţiei, merg în remorca maşinii, vremea fiind favorabilă, deoarece era sfârşitul lunii Mai. Spre ziuă ajung la Slătioara, însă Mitropolitul Galaction Cordun cere să i se acorde măcar o oră de odihnă.
Camionul în care se aflau călătorii în frunte cu Mitropolitul opreşte în faţa locuinţei credinciosului Gheorghe Ciocan, din preajma mănăstirii, la care Mitropolitul împreună cu ieromonahul Evloghie se odihnesc aproape o oră. În acest timp la Mănăstirea Slătioara ieromonahul Glicherie pregăteşte întâmpinarea Mitropolitului Galaction Cordun.
Mulţimea poporului s-a adunat la auzul zgomotului continuu a clopotelor, timp în care Mitropolitul se îndrepta de la locuinţa lui Gheorghe Ciocan către mănăstire.
Poporul l-a primit cu multă căldură sufletească, iar ieromonahul Glicherie, după cum el însuşi avea să mărturisească mai târziu, parcă intrase într-o stare de reverie. „Când l-am zărit pe Preasfinţitul Mitropolit Galaction îndreptându-se către poarta mănăstirii, am văzut în el mâna cea dreaptă a lui Dumnezeu, omul fără de care Biserica noastră nu ar fi putut să propăşească.”
În faţa mulţimii poporului adunat în Biserica Mănăstirii Slătioara, Mitropolitul Galaction Cordun aduce la cunoştinţă împrejurările datorită cărora a fost obligat să accepte în mod oficial schimbarea calendarului, mărturiseşte reîntoarcerea sa la strămoşeasca credinţă ortodoxă, dă anatemii calendarul gregorian şi pe toţi cei care au născocit această satanică schimbare şi făgăduieşte că pe viitor, va sluji până la moarte Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, ceea ce s-a şi adeverit.
A doua zi Preasfinţitul Mitropolit Galaction Cordun săvârşeşte cea dintâi Sfântă Liturghie în Mănăstirea Slătioara, în cadrul căreia hirotoneşte preot pe preacuviosul Macarie, după care, în cadrul altor Sfinte Liturghii sunt hirotoniţi şi alţi preacuvioşi cu viaţă aleasă şi trăiri ortodoxe. Câteva zile mai târziu se prezintă la Mănăstirea Slătioara, delegaţi din partea Securităţii care îi fac cunoscut Mitropolitului că i se interzice a mai locui în această mănăstire, la care Preasfinţitul Galaction Cordun răspunde „sunt român şi am dreptul a locui în oricare colţ al României.” Delegaţii securităţii se întorc fără rezultatul scontat. Mitropolitul Galaction Cordun rămâne în Mănăstirea Slătioara, cu toate că întreaga suită a Securităţii era pe urmele lui






4.7 Riposta Patriarhiei din Bucureşti


Imediat după venirea Mitropolitului Galaction Cordun la Slătioara, Sinodul Bisericii Ortodoxe Oficiale ia măsuri împotriva acestuia, numindu-l neascultător şi nesupus faţă de autoritatea Bisericii Ortodoxe Române (de stil nou). Răspunsul Mitropolitului Galaction era ferm: “Nu mă voi supune unor francmasoni îmbracaţi în redingotă neagră, care vânează câştigul fără muncă, ci mă voi supune canoanelor Sfinţilor Părinţi însuflaţi de Duhul Sfânt”.
Cu toate acestea, Patriarhul Iustinian, cu întreaga lui suită clericală, nu stă cu mâinile în sân, ci ia măsuri împotriva Mitropolitului Galaction Cordun.
Astfel se recurge la caterisirea Mitropolitului Galaction Cordun care, la data de 5 aprilie 1955, prin scrisoarea notificată de Tribunalul Capitalei Republicii Populare Române adresată Patriarhiei Române, fusese proclamat “Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii dreptslăvitoare de Stil Vechi din Republica Populară Română”.
Caterisirea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Galaction Cordun de către Patriarh, la data de 14 aprilie 1955 nu este validă din motiv că, cei caterisiţi de către Sfintele Canoane (precum am arătat în cap. 4.4.), este cazul Patriarhului Iustinian şi a întregului sobor supus lui, nu au puterea de a caterisi pe un alt arhiepiscop şi mitropolit, cu atât mai mult că motivul caterisirii este unul neîntemeiat, acela al reîntoarcerii la calea adevărului.
În primul rând, analizând situaţia, în anul 1955 Mitropolitul Galaction făcea parte din structura Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, o altă structură ecleziastică separată de cea a Bisericii Ortodoxe Române. În cadrul structurii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Patriarhul Iustinian nu avea nici îndreptăţirea şi nici puterea de a lua vreo decizie, cu atât mai mult nu avea puterea de a caterisi pe vreun cleric din această structură.
În al doilea rând, pentru caterisirea unui cleric trebuie cercetate amănunţit motivele care conduc la aceasta. Motivul pentru care Patriarhul Iustinian a declarat caterisirea Mitropolitului Galaction era unul necanonic, care privea reîntoarcerea sa la dreapta credinţă, propovăduită de sfinţii Apostoli şi întărită prin canoanele celor 7 Sfinte Sinoade Ecumenice. Imixtiunea Patriarhului Iustinian în cadrul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi nu era posibilă din punct de vedere canonic şi al rânduielilor bisericeşti.
Deci, caterisirea din 14 aprilie 1955 asupra Arhiepiscopului şi Mitropolitului Galaction Cordun este necanonică şi nelucrătoare, în sprijinul acestei afirmaţii prezentăm tâlcuirea canonului al 15-lea de la întâiul şi al doilea Sinod din Constantinopol, la anul 861, care printre altele zice:
“... iar cei care se despart de împărtăşirea cu mai marii şezători ai lor din motive de erezie (sau schismă n.ed.) propovăduită de aceştia, şi care (schismă) sau erezie sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de Sfinţii Părinţi, aceştia, care se despart, nu numai că nu se osândesc, dar şi de cinste se învrednicesc pentru că au păzit Biserica de schismă, erezie sau învăţături greşite ale acelor minciuno-episcopi. Aceştia se pot despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea Sinodului, căci nu greşesc”.
În ceea ce priveşte caterisirea unui cleric, înşişi dumnezeieştii Apostoli poruncesc a se caterisi sau afurisi cei care încalcă rânduiala Sfintelor Canoane, însă acest lucru presupune ca cel învinuit să stea de faţă la judecată, să se dovedească că a încălcat rânduiala Sfintelor Canoane şi, abia după acesata, să fie lipsit de Darul lucrător al preoţiei. Şi în cazul mirenilor, abia după judecata soborului sau a episcopului şi după ce este dovedită învinuirea, să li se aplice afurisenia sau anatematisirea.(vezi Tâlcuirea canonului 3 al Sf. Apostoli). Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi sau să afurisească ori să anatematisească pe mireni, când aceştia încalcă Sfintele Canoane. În cazul Mitropolitului Galaction Cordun, prin întoarcerea lui la dreapta credinţă, nu poate fi vorba despre oarecare abatere canonică. Singura vină adusă asupra lui a fost nesupunerea faţă de Patriarhul României, care prin acceptarea calendarului gregorian se afla de mult timp în schismă, în opoziţie faţă de adevărata Biserică, cât şi sub caterisirea canonică, prin încălcarea Sfintelor Canoane şi anatematisirea lui (deja aplicată) de soborul marilor Patriarhi ai lumii (vezi cap.4.4.)







4.8 A doua arestare a mitropolitului Galaction Cordun


Prin întoarcerea arhiereului Galaction Cordun (1955) de la credinţa compromisă prin schimbarea calendarului, către credinţa dreaptă a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, înşelăciunea păcatului a fost dată pe faţă şi mărturisită întregului popor. Astfel, suita clericală a Bisericii Ortodoxe Române (de stil nou) înregistra prin aceasta cea dintâi lovitură care izbea în conştiinţa întunecoasă a celor ce au îndrăznit să accepte schimbarea calendarului, prin aceasta acceptând de fapt modificarea structurii pascale păzită cu mare sfinţenie de-a lungul timpului, ceea ce a dus la schimbarea datei Paştelui (1926 şi 1929), cât şi tuturor sărbătorilor bisericeşti cu dată fixă.
Odată cu întoarcerea arhierelui Galaction Cordun la dreapta credinţă, mulţime mare de popor i-a urmat pilda, încât Bisericile oficiale în care se slujea după calendarul gregorian, rămăseseră aproape goale. În această situaţie, Biseria Ortodoxă Română (de stil nou) fuzionează cu Securitatea şi cu Ministerul Cultelor din Bucureşti, întinzând diferite capcane la adresa Bisericii de Stil Vechi.
Trei luni mai târziu după venirea Mitropolitului Galaction Cordun la Slătioara, Ministerul Cultelor din Bucureşti trimite pe adresa Mănăstirii Slătioara un anunţ, prin care se face cunoscută hotărârea ministerială de recunoaştere şi aprobare a Cultului Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Cu această ocazie, reprezentaţii Bisericii noastre, în frunte cu Mitropolitul Galaction Cordun şi stareţul, ieromonahul Glicherie Tănase, erau obligaţi să se prezinte la Bucureşti pentru dezbaterea problemelor privitoare la elaborarea Statutului de Organizare şi Funcţionare a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, promiţându-li-se că li se va înmâna pe această cale şi autorizaţia de funcţionare a cultului.
Mitropolitul Galaction prevede în toate acestea, cea dintâi capcană aruncată Bisericii de Stil Vechi, lucru pentru care refuză a lua contact cu autorităţile ministeriale. După puţin timp este trimis la Bucureşti, ca reprezentant al Mitropoliei Slătioara, ieromonahul Dionisie Hugeanu, care, ajuns în gara Bucureştiului, este arestat, închis în temniţa securităţii şi supus unui regim de teroare.
Două zile după arestarea ieromonahului Dionisie, se prezintă la Mănăstirea Slătioara protoiereul,Ioan Ţiu din Bucureşti, care înscenează inversul situaţiei de la Bucureşti. Cei de la Slătioara nu aveau cunoştinţă de arestarea liderului lor, ieromonahul Dionisie, pentru aceasta protoiereul Ţiu s-a recomandat, ca fiind un trimis din partea liderului arestat, ieromonahul Dionisie. Etalează în faţa arhiereului Galaction Cordun o serie de manuscrisuri, prin care vrea să convingă că este însărcinat de către părintele Dionisie pentru a veni la Slătioara, cu scopul de a face cunoscut faptul, că la Bucureşti s-au clarificat lucrurile în favoarea Bisericii noastre. În această situaţie, Mitropolitul Galaction Cordun însoţit de stareţul Glicherie Tănase şi de un alt reprezentant clerical al Mitropoliei, trebuiau să-l însoţească la Bucureşti, la Ministerul Cultelor.
Totul era o înscenare necurată. La auzul acestora, arhiereul Galaction Cordun cere o dovadă a lucrurilor, un înscris din partea liderului mănăstirii, un semn prin care acel protoiereu ar putea dovedi, măcar întrevederea care pretindea că ar fi avut loc între ei. Protoiereul neputând face dovada lucrurilor, îngenunchează în faţa Mitropolitului Galaction, lăcrimează şi rosteşte: “Vă implor Înalt Preasfinţite, vă implor, credeţi-mă!”
Deşi recunoştea în aceasta o cursă, în care avea să cadă câteva ore mai târziu, mitropolitul lasă totul pe seama lui Dumnezeu: “Facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe Pământ”, poruncind a i se pregăti bagajul pentru plecarea la Bucureşti. Faţa protoiereului Ioan Ţiu se înseninează, se ridică în picioare şi mulţumeşte mitropolitului, după care se pierde în mulţimea poporului, aflată în curtea mănăstirii, îndreptându-se către maşina cu care venise, aşteptând tacticos momentul plecării.
În aceste condiţii sunt desemnate zece persoane din partea comitetului parohial, care să participe alături de reprezentanţii Bisericii noastre la discutiile, care urmau a avea loc peste două zile în sala de şedinte a Ministerului Cultelor din Bucureşti.
La ora 16, Mitropolitul Galaction însoţit de stareţul mănăstirii, ieromonahul Glicherie Tănase şi ierodiaconul Agatanghel Butnariu, coboară scările chiliilor trecând liniştiţi prin mijlocul poporului agitat şi îndreptându-se către maşina, în care protoiereul Ţiu îi aştepta nerăbdător. Poporul îi reţinu câteva clipe, pentru a se învrednici de binecuvântarea arhiepiscopală a mitropolitului care, oprindu-se în mijlocul mulţimii, numai prin câteva cuvinte avea să prezinte o caracteristică definitorie a creştinilor binecredincioşi. Îl prinde de mână pe ierodiaconul Agatanghel şi-i zice: “Priveşte Agatanghel, spiritualitate în simplitate şi simplitate în spiritualitate” voind să mărturisească prin aceasta, că credinţa cea curată o poţi găsi numai în simplitatea şi nevinovaţia inimii unui popor, iar această inocenţă nu o poţi dobândi, decât dacă porneşti în căutarea lui Dumnezeu, dacă voieşti a bate la porţile tărâmului spiritualităţii, a dreptei credinţe.
Călătoria de la Slătioara spre Bucureşti a fost îngrozitoare, căci, din când în când, şoferul autoturismului simula când pană de curent, când pană de benzină, când pană de motor, toate acestea făcând parte din scena piesei infernale pe care tocmai o jucau în acel timp.
A doua zi, la ora 9, ajung în Ploieşti unde într-o intersecţie sunt opriţi de un poliţist, probabil agent de circulaţie. Protoiereul Ioan Ţiu încearcă să convingă pe însoţitorii lui, Mitropolitul Galaction şi ceilalţi clerici, că nu trebuie să-şi facă probleme în privinţa poliţistului. Printr-o mişcare rapidă deschide portiera maşinii, coboară şi dialoghează cu poliţistul, locotenent-major, vreme de 10 minute, după care revine la maşină şi, deschizând portiera exclamă: “Părinţilor, din nou probleme! Şoferul nu deţine buletin, acesta fiind spre schimbare la Bucureşti şi pentru aceasta domnul locotenent-major trebuie să meargă împreună cu noi până la primul post de control al Poliţiei”. Urcă amândoi în bancheta din faţă ţinându-se în braţe unul pe altul.
Maşina demarează cu o viteză surprinzătoare, traversează rapid câteva străzi ale oraşului, după care se îndreaptă spre o clădire înaltă, impunătoare, necunoscută nici mitropolitului şi nici celor doi însoţitori ai lui.
Ajunşi în apropierea acelei clădirii, şoferul reduce din viteza maşinii şi două porţi largi se deschid mecanic, de parcă erau porţile infernului. Acesta era actul final al scenariului piesei al cărei protagonist era remarcabilul protoiereu. Îşi jucase bine rolul cu tact şi întelepciune satanică.
După intrarea maşinii se închid porţile. Locotenentul-major coboară cu un zâmbet mulţumitor şi cu o prefăcută amabilitate, se adresează celor trei călători de pe bancheta din spate zicând: “Domnilor părinţi, ne aflăm în curtea Securităţii din Ploieşti şi din acest moment sunteţi arestaţi. Nimeni nu are voie să mai vorbească. Veţi coborî pe rând, câte unul, veţi fi supuşi unui interogatoriu în urma căruia va trebui să daţi o declaraţie”.
Din nou Mitropolitul Galaction se resemnează în faţa Creatorului său, rugându-se în taină. Acum, ierodiaconul Agantaghel vedea înfăptuite cuvintele mulţimii adunate în curtea Mănăstirii Slătioara, care aclama: “Nu plecaţi Preasfinţite, că vă vor aresta!”
Cel dintâi este luat Mitropolitul Galaction. În mod politicos este invitat în clădirea Securităţii unde, după câteva ore de discuţii, i se cere să prezinte motivul şi împrejurările, care l-au determinat să accepte titlul de Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, la care Mitropolitul răspunde: ”motivul întoarcerii mele la credinţa dreptslăvitoare a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi îl reprezintă schimbarea necanonică a calendarului şi a pascaliei, iar împrejurările vă sunt deja cunoscute”.
Anchetatorul securităţii prezintă Mitropolitului un act emis de Patriarhia Română prin care auroritaţile Bisericii Ortodoxe Române (de stil nou) rugau autorităţile Securităţii din Ploieşti, ca prin constrângere sau alte mijloace de teroare, să determine pe Mitropolitul Galaction, a caterisi pe toţi clericii hirotoniţi de el în Mănăstirea Slătioara. Anchetatorul Securităţii se dovedeşte a fi respectos faţă de înaltul prelat al Bisericii. Răspunsul mitropolitului s-a concretizat în câteva cuvinte: “Dacă va trebui vreodată să caterisesc, voi caterisi pe toţi cei hirotoniţi de mâinile mele, din clipa în care am fost ridicat la treapta arhieriei”, în rândul acestora numărându-se mulţi clerici ai Bisericii Ortodoxe Române (de stil nou) care astăzi au devenit înalţi prelaţi ai Bisericii.
Stareţul Mănăstirii Slătioara, ieromonahul Glicherie, este interogat într-o altă sală a securităţii, fiind învinuit de complot la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi nesupunere faţă de aceasta. În acelaşi timp, într-o altă sală ierodiaconul Agatanghel este şi el interogat cerându-i-se să spună totul despre Mitropolitul Galaction, stareţul, ieromonahul Glicherie şi activitatea Bisericii dreptslăvitoare de Stil Vechi cu sediul la Mănăstirea Slătioara. Ierodiaconul Agatanghel refuză a da astfel de informaţii pretextând că se află în necunoştinţă de cauză, fiind doar un simplu slujitor, aflându-se împreună cu mitropolitul şi stareţul, doar în calitate de însoţitor.
Ancheta celor trei clerici a început în jurul orei 10 continuând pâna spre seară. După percheziţionarea bagajelor acuzaţilor, ierodiaconul Agatanghel este eliberat poruncindu-i-se să se întoarcă la Slătioara. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Galaction Cordun este închis şi pus sub pază permanentă în Mănăstirea Căldăruşani, iar stareţul, ieromonahul Glicherie este exilat la Răchitoasa, în Bărăgan, fiind supus unui regim insuportabil de muncă silnică. Toate s-au petrecut doar în câteva ore, iar la Mănăstirea Slătioara încă nu se aflase despre aceasta.
În Mănăstirea Căldăruşani, Mitropolitul Galaction era supus unui regim de tortură de nedescris, nu din partea autorităţilor securităţii, ci din partea reprezentanţilor Bisericii (de stil nou) cerându-i-se în repetate rânduri să caterisească pe cei hirotoniţi de el la Mănăstirea Slătioara. Răspunsul mitropolitului era unul şi acelaşi: “Dacă îi caterisesc pe ei, vă voi caterisi şi pe voi, pe care eu v-am hirotonit”
Cei care odinioară erau fiii lui duhovniceşti ajunseseră în acest timp cei mai înverşunaţi adversari, lovind în el cu cruzime de fiară. Şi, dacă rânduiala legii bisericeşti blestema cu neputrezirea mâna celui care îndrăzneşte a lovi pe născătorii lui, mamă sau tată, cu atât mai mult s-a “îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină” cei care au îndrăznit a-şi ridica braţele spre a izbi în acel, care odinioară le era părinte duhovnicesc şi sfinţitor prin mâinile căruia primise Darul hirotoniei. Dar judecata este a lui Dumnezeu.






4.9 Domiciliul obligatoriu al Mitropolitului Galaction Cordun la M-rea Căldăruşani
şi hirotoniile de arhierei din cadrul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România


După arestarea Mitropolitului Galaction Cordun şi întemniţarea lui în Mănăstirea Căldăruşani, conducerea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România a revenit clericilor şi monahilor vieţuitori în mănăstirea Slătioara. Aceştia continuau opera spirituală a superiorilor lor, neacceptând nici rangurile ispititoare, care li se ofereau din partea statului în schimbul acceptării calendarului gregorian, nici îngrozindu-se de torturile, care li se pregăteau din partea agenţilor de securitate.
Totuşi, în aceste condiţii, securitatea reuşeste să infiltreze în rândul vieţuitorilor din Slătioara un individ cu dublu rol, pe nume Mircea Ispir.
Mircea Ispir, prim mijloace înscenate de Securitate, devenise în 1956 preşedintele Organizaţiei Cultului Tradiţional al Credincioşilor de Stil Vechi din România. Prin promisiuni reuşeste să cucerească inimile unor credincioşi, care vedeau în el un om capabil să ne sprijine la nevoie, fără ca aceştia să aibă cunoştinţă de activitatea diplomatică în plan politic a sus numitului.
Aşa cum se va dovedi mai târziu, Mircea Ispir era un simpatizant al ideilor politice susţinute de partidul Titel Petrescu. În acea situaţie, Mircea Ispir devine intrumentul fidel al securităţii căruia, la cererea autorităţilor securităţii, Ministerul Cultelor îi încredinţează funcţia de Preşendinte al Cultului Tradiţional al credincioşilor de Stil Vechi din România. Reprezentanţii cultului de stil vechi, cât şi mulţimea poporului s-au văzut puşi în faţa faptului împlinit. Nu le rămânea decât să accepte hotărârea ministerială. Rolul acestui om politic în cadrul mişcării spirituale de rezistenţă de la Slătioara era acela de a convinge reprezentanţii acestui cult să accepte calendarul gregorian, cât şi de a face cunoscut organelor securităţii toate evenimentele, care se desfăşurau în cadrul Mănăstirii Slătioara.
Mircea Ispir, un abil politician înzestrat cu simţul răspunderii, avea grijă ca mulţimea poporului să nu-i cunoască imaginea politică, cât şi scopul alăturării lui la mişcarea de rezistenţă. În calitatea de Preşedinte al Cultului Tradiţional de Stil Vechi din România, deseori el era cel care oprea cordoanele de jandarmi pregătiţi spre a tortura pe cei din Mănăstirea Slătioara.
Din relatările părintelui Agatanghel Butnariu aflăm că, în timp ce se săvârşea serviciul de sfinţire a Bisericii din localitatea Balş, autorităţile jandarmeriei şi-au făcut prezenţa într-un mod surprinzător. Doar în câteva momente echipele de jandarmi erau gata să împrăştie mulţimea credincioşilor aflaţi acolo. În această situaţie a fost destul ca Mircea Ispir să scoată o legitimaţie din buzunarul de la pieptul hainei sale, la vederea căreia superiorul jandarmilor ia poziţie de drepţi şi porunceşte inferiorilor retragerea.
Iată, cum ştia abilul securist să capete încrederea poporului. Totuşi scopul lui era unul de ordin politic. Nu-l încânta atât de mult că lucra pentru securitate, cât îl întărea ideea că prin acest serviciu ar putea acapara foarte mulţi simpatizanţi ai organizaţiei politice susţinute de el, partidul Titel Petrescu.
În realizarea acestui scop este gata să facă unele compromisuri la adresa securităţii, care se transformau în avantaje ale Bisericii noastre. Iniţial fusese trimis către Mănăstirea Slătioara ca informator al securitătii, ulterior, prin lucrarea lui Dumnezeu, Mircea Ispir pare a deveni un instrument fidel, care lucrează pentru întărirea Bisericii.
După arestarea de la Ploieşti, a Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun nimeni nu mai avea cunoştinţă de situaţia personală a sa.
Pavel Mogârzan, ulterior devenit preot, află din discuţia cu Nicolae, unul dintre nepoţii Preasfinţitului Galaction Cordun, că acesta se află arestat în Mănăstirea Căldărăşani. Credinciosul Pavel Mogârzan era unul dintre absolvenţii studiilor seminaristice de la Mănăstirea Slatina, promoţia anului 1947. Pentru convingerile sale religioase este arestat în anul 1952, deşi se afla în timpul satisfacerii stadiului militar. În închisoarea din Galaţi cunoaşte pe câţiva monahi de la Mănăstirea Slătioara, precum părintele Clement sau Mihalache ( viitorul Mitropolit Silvestru) cu care leagă o prietenie adevarată. După ieşirea din închisoare în1955, Pavel Mogârzan devine unul dintre membrii combatanţi ai mişcării de rezistenţă cu sediul la Mănăstirea Slătioara.
Vestea despre domiciliul obligatoriu în Mănăstirea Căldăruşani a Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun ajunge foarte repede la urechea credincioşilor de stil vechi. După o îndelungată discuţie privind viitorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, membrii comitetului, Ghe. Moşneagu, N. Nechifor, Iacobaş şi mulţi altii, împreună cu clerul şi monahii Mănăstirii Slătioara având în frunte pe Mircea Ispir, hotărăsc scoaterea Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun din Mănăstirea Căldăruşani, din motive de sănătate şi aducerea lui în Bucureşti. Astfel, reprezentanţii Cultului Tradiţional de Stil Vechi din România obţin din partea autorităţilor Statului permisiunea ca Preasfinţitul Mitropolit Galaction Cordun să locuiască în Bucureşti cu domiciliu obligatoriu.
În acest an 1956, văzând că nu reuşeşte să ia legătura cu vreun episcop din afara României, fiind în permanenţă supravegheat, cât şi în urma încercărilor nereuşite de a convinge vreun episcop din Sinodul Patriarhiei să adere la mişcarea de rezistenţă, Presfinţitul Mitropolit Galaction Cordun ia decizia de a hirotoni singur un episcop, lucru care era în deplină concordanţă cu hotărârile canonice ale Sf. Apostoli, care în tâlcuirea celui dintâi canon, hotărăsc ca în caz de persecuţie religioasă, un singur episcop să aibă putere a hirotoni pe un alt episcop, precum a fost cazul lui Sidirie episcopul Palebiskei, care, după cum mărturiseşte Sinesie, a fost hirotonit numai de un episcop de Filon, fiincă nu puteau a se aduna mai mulţi episcopi din pricina persecuţiilor religioase.
Astfel, părăsind domiciliul obligatoriu din motive de sănătate, Presfinţitul Mitropolit Galaction Cordun este adus noaptea în secret la Mănăstirea Copăceni, din preajma Bucureştiului, unde săvârşeşte hirotonii, mai întâi de preoţi, iar mai târziu şi de episcopi. Stareţ al acestei mănăstiri era arhimandritul Evloghie, după ce acesta vine aici de la Râmet.
Astfel, în 1956, la Mănăstirea Copăceni, Preasfinţitul Galaction Cordun hirotoneşte întru arhiereu pe arhimandritul Evloghie Oţa, decedat în 1979, iar tot în acelaşi an, împreună cu acesta, hirotonesc întru arhiereu pe arhimandritul Metodie Marinache, decedat în 1977. Hirotoniile erau programate de Presfinţitul Mitropolit Galaction Cordun, iar serviciile pregătitoare, cât şi masa festivă care avea loc după slujba hirotoniilor se desfăşurau la locuinţa personală a Preşedintelui Cultului, Mircea Ispir, din Bucureşti.
Ultima hirotonie întru arhiereu programată la iniţiativa Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun a fost cea în persoana ieromonahului Glicherie, stareţul Mănăstirii Slătioara, exilat la Răchitoasa, în Bărăgan. De data aceasta situaţia era mult mai complicată, căci cel care urma să fie hirotonit era exilat la o distanţă foarte mare de Bucureşti. Din porunca Presfinţitului Mitropolit Galaction, Mircea Ispir încredinţează părintelui ierodiacon Agatanghel, ucenicul stareţului Glicherie, misiunea de a-l răpi din exilul de la Răchitoasa, pentru a-l aduce în Bucureşti. Părintele ierodiacon Agantanghel merge la Răchitoasa, vorbeşte stareţului Glicherie despre toate evenimentele ce au avut loc, cât şi de hotărârea Presfinţitului Mitropolit Galaction de a-l hirotoni arhiereu. Părintele Glicherie era acum la vârsta de 65 ani, slăbit de condiţiile inumane ale exilului, de osteneala vieţii călugăreşti şi pentru aceasta consideră că Dumnezeu trebuie să săvârşească o minune pentru ca, împreună cu ucenicul, să poată ajunge în câteva ore la Bucureşti. Dar Dumnezeu a şi săvârşit minunea. Părintele Agantanghel găseşte o maşină-tir care în remorcă transporta o altă masină defectă. Şoferul tirului acceptă a-i transporta până la Bucureşti. Părintele Glicherie este ascuns în cabina maşinii defecte aflată în remorca maşinii-tir, cu care se efectua transportul. Ajunşi în Bucureşti, cei doi clerici angajează un taxi pentru a-i duce la adresa la care figura locuinţa personală a lui Ispir. La orele 22.30, părintele Glicherie însoţit de ierodiaconul Agatanghel ajung la locuinţa lui Ispir. Aici erau aşteptaţi de Preasfinţitul Mitropolit Galaction Cordun, de Preasfinţiţii Arhierei Evloghie şi Metodie. După întâlnire, merg împreună la Biserica din localitatea Moara Domnească din preajma Bucureştiului, unde are loc hirotonia întru arhiereu a părintelui Glicherie Tănase. Tot în cadrul acestei Sfinte Liturghii, ierodiaconul Agatanghel este hirotonit preot de către noul episcop, Preasfinţitul Glicherie. Hirotonia are loc după miezul nopţii, iar masa festivă s-a ţinut în locuinţa personală a lui Mircea Ispir, din Bucureşti.
Hirotonia întru arhiereu a părintelui Glicherie are loc tot în acelaşi an 1956, după care autorităţile civile află despre activitatea religioasă a Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun şi hotărăsc din nou să fie închis în Mănăstirea Căldăruşani.
Preasfinţitul Episcop Glicherie, însoţit de părintele ieromonah Agatanghel, se întorc la Slătioara, unde sunt întâmpinaţi de popor cu mare bucurie. Era un moment de mulţumire sufletească, o împlinire a unui vis al poporului nutrit de atâta vreme, acela de restabilire şi reorganizare a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România prin activitatea duhovnicească şi misionară a Preasfinţitului Episcop Glicherie, care puţin mai târziu, avea să devină succesor al Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun.
Aceeaşi mulţumire sufletească domnea şi în inima Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun, care, după ce fusese întemniţat a doua oara în Mănăstirea Căldăruşani, mulţumea lui Dumnezeu zicând: “Slavă Ţie Iisuse Hristoase care ai întărit Biserica Ta cea dreptslăvitoare şi pe care nici portile iadului nu o vor putea birui”. Torturile asupra Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun s-au înmulţit mai ales după ce s-a aflat că hirotonise şi arhierei pentru Biserica de Stil Vechi. Drept pedeapsă, a fost supus unui regim alimentar inuman, oferindu-i-se o dată pe zi puţină varză acră, un colţ de pâine uscată, uneori chiar şi mucegăită, iar dimineaţa şi seara partidă de tortură.






4.10 Trecerea la cele veşnice a mitropolitului Galaction Cordun


Regimul inuman din Mănăstirea Căldăruşani a agravat şi mai mult starea şubredă a sănătaţii Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun. Uneori era scos din mănăstire, cu ocazia vizitelor medicale, care erau programate în Bucureşti, tot timpul fiind supravegheat. În mănăstire era supravegheat de monahul Teofan, iar în afara mănăstirii, cu ocazia vizitelor medicale, era supravegheat de angajaţii securităţii.
Aşa s-a derulat viaţa monotonă a Preasfinţitului Mitropolit vreme de câţiva ani, timp în care monahii şi clerul de la Slătioara, în frunte cu Preasfinţitul Episcop Glicherie aflând condiţiile de viaţă precară a şefului lor spiritual, au hotărât să mai facă un pas.
Situaţia era foarte dificilă, însă Dumnezeu a înlesnit-o prin serviciul anumitor persoane. Un avocat de profesie, pe nume Albu, om politic cu un înalt prestigiu, prieten apropiat al Preşedintelui Cultului de Stil Vechi, Mircea Ispir, hotărăşte să-şi ispitească destinul. Avocatul Albu acceptă colaborarea cu Mircea Ispir şi credinciosul Pavel Mogârzan în vederea răpirii Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun din Mănăstirea Căldăruşani şi aducerea lui la Slătioara. Credinciosul Pavel Mogârzan cunoştea bine situaţia mitropolitului aflat în Mănăstirea Căldăruşani. Era însărcinat din partea Preasfinţitului Episcop Glicherie spre a-l vizita în fiecare săptămână, aducându-i bani şi alimente. Monahii din Mănăstirea Căldăruşani îl cunoşteau pe Pavel Mogarzan, ca fiind nepot al mitropolitului şi, după o vreme, Pavel deveniseră prieten al călugărilor de acolo.
În anul 1959, în Duminica Floriilor, în locuinţa personală a avocatului Albu se pun la cale etapele de răpire a Mitropolitului Galaction Cordun din mănăstirea Căldăruşani.
A doua zi, Pavel Mogârzan, cunoscut de monahii de la Căldăruşani sub denumirea de “Pavel din Moldova”, împreună cu avocatul Albu vizitează mănăstirea Căldăruşani rămânând acolo patru zile. Cei doi, avocatul Albu şi Pavel Mogârzan, posedau legitimaţii false de securişti. În aceste zile, ei vizitează pe Preasfinţitul Mitropolit Galaction Cordun întreţinând cu el discuţii îndelungate. Monahii din mănăstirea Căldăruşani erau surprinşi de prezenţa unor securişti în mijlocul lor, mai ales când au aflat că şi Pavel din Moldova este tot securist. După câteva zile, toţi s-au încredinţat că securiştii erau trimişi pentru a întări paza şi supravegherea mitropolitului. Monahul Teofan continua a-şi face ascultarea, şezând de strajă la uşa încăperii în care era închis mitropolitul. Spre miezul nopţii, când părintele Teofan obişnuia a-şi părăsi postul pentru a merge la slujba Utreniei, cei doi “securişti” intră în încăperea mitropolitului, apucă o valiză, o haină veche şi o pălărie şi, însoţiţi de mitropolitul-deţinut Galaction Cordun, ies din incinta mănăstirii fără a fi observaţi. Părintele Teofan, întors de la slujbă, nu a verificat dacă deţinutul se mai afla sau nu în încăpere, gândind să nu-l deranjeze. Dimineaţa, când un oarecare monah avea să aducă “deţinutului” micul dejun, abia atunci se vesteşte despre răpirea mitropolitului. Bănuiala a căzut asupra celor doi securişti. Uimirea a fost şi mai mare, când stareţul mănăstirii află de la Centrul Securităţii din Bucureşti, că ei nu aveau cunoştinţă de prezenţa celor doi “securişti” în mănăstirea Căldăruşani. În acest interval de timp, mitropolitul Galaction însoţit de avocatul Albu şi Pavel Mogârzan ajung în Bucureşti, unde se adăpostesc într-o locuinţă închiriată cu câteza zile mai devreme. De aici, Preasfinţitul Mitropolit Galaction a fost transportat la Mănăstirea Slătioara săvârşind aici slujba praznicului Învierii Domnului.
A treia zi după Paşte, Pavel Mogârzan este trimis din nou la Bucureşti pentru a ridica indemnizaţia Preasfinţitului Mitropolit Galaction Cordun. Ajuns în Bucureşti, este urmărit de securitate, arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare, conform articolului 2, alineatul 9, din motive de propagandă religioasă. Este supus unui regim de detenţie îngrozitor. De la 8 la 14 – interogatoriu. I se cerea să mărturisească totul despre activitatea şefilor lui spirituali. Noaptea i se dădea porţia de tortură. Patru călăi loveau în el cu bastoane şi funii ude, în aşa fel încât să nu-i rupă nici un os. După bătaie i se interzicea culcarea pe pat. Regimul acesta a durat vreme de câteva luni, când se zvoneşte în toate instituţiile Securităţii şi a Patriarhiei că Mitropolitul Galaction Cordun, aflat în Mănăstirea Slătioara, a trecut la cele veşnice. Cu acest prilej slăbesc şi cercetările asupra deţinutului Pavel Mogârzan. Este transferat la închisoare Marmezon şi de aici la Văcăreşti, unde întâlneşte pe avocatul Albu supus şi el aceluiaşi regim de detenţie.
Preasfinţitul Episcop Glicherie cu Preasfinţitul Episcop Evloghie şi Preasfinţitul Episcop Metodie dau curs unei circulare, atât în ţară, cât şi în străinătate prin care informează despre trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Galaction Cordun, cât şi data la care va avea loc înmormântarea. În ajunul zilei de înmormantare, la miezul nopţii, curtea mănăstirii era plină de gărzi ale jandarmeriei şi ale securităţii. Preasfinţitul Episcop Glicherie este obligat să poruncească monahilor ca, în decursul a câtorva ore, trupul neînsufleţit al al mitropolitului Galaction Cordun să fie înhumat. Constrânşi de împrejurări, monahii în frunte cu Preasfinţitul Episcop Glicherie s-au supus deciziei securităţii. Până la ziuă trupul celui dintâi mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, Galaction Cordun, fusese îngropat, săvârşindu-se inclusiv serviciul religios de înhumare. La data de 8 iulie 1959, Mitropolitul Galaction Cordun trece la cele veşnice lăsând în urma lui un renume clădit prin suferinţă, dragoste şi răbdare.
Puţin timp mai târziu, dosarul numitului Pavel Mogârzan este “rătăcit”, iar el pus în libertate. De asemenea şi avocatul Albu este pus în libertate. În anul 1969, presa anunţa decesul avocatului Albu care, în ultima parte a vieţii sale suferea de cancer la ficat.
În scaunul mitropolitan la Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România este ales Preasfinţitul Episcop Glicherie care desfăşoară o aleasă activitate duhovnicească, ferindu-şi turma de lupii cei răpitori.






5.1 Prezentarea sumara a activitatii Bisericii de Stil Vechi din România


Catre finalul regimului comunist Biserica Ortodoxa de Stil Vechi din România s-a bucurat de o libertate relativa, având statut de cult tolerat din partea autoritatilor civile, desi nu a fost recunoscuta de Stat ca Biserica cu caracter de sine statator cum a fost pâna în 1924.
Biserica a continuat sa se dezvolte initiind constructia unei manastiri în Bucuresti (1964), reconstructia manastirii Cucova (1967) si a altora. De asemenea, în anul 1968 a fost hirotonit întru arhiereu episcopul Silvestru Onofrei, trecând la cele vesnice în anul 1992 si care, dupa moartea Preasfintitului Mitropolit Glicherie, devine Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Câtiva ani mai târziu, în 1977, este hirotonit întru arhiereu arhimandritul Cosma, decedat în 2002.
În anul 1977 Biserica Ortodoxa de Stil Vechi din România intra în contact cu Biserica-sora din Grecia, iar în 1979, Episcopul Silvestru Onofrei semneaza declaratia de intrare în comuniunea euharistica, în timpul unei vizite în Grecia.
Tot cu ocazia acestei vizite a fost confirmata si validitatea hirotoniilor episcopale din ierarhia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. În 1980 are loc vizita de raspuns din partea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia printr-o delegatie condusa de Mitropolitul Kiprianos de Oropos si Fili si Mitropolitul Caliopios al Pantapolisului.
La 15 iunie 1985 Mitropolitul Glicherie Tanase trece la cele vesnice. Succesorul lui la scaunul mitropolitan este Î.P.S. Arhiespiscop si Mitropolit Silvestru Onofrei urmat fiind de actualul Î.P.S. Arhiepiscop si Mitropolit Vlasie Mogârzan.
Dupa evenimentele din decembrie 1989 Biserica Ortodoxa de Stil Vechi din România a cunoscut o perioada de libertate si dezvolatre, fiind recunoscuta ca persoana juridica la 19 februarie 1990, data când a început sa functioneze legal, cu autorizatia Ministerului Cultelor. Pentru numerosii credinciosi s-au construit aproximativ 80 de Biserici parohiale noi, precum si manastiri si schituri.
Comuniunea liturgica exista cu Biserica din Grecia condusa de Mitropolitul Kiprianos de Oropos si Fili, cu Biserica din Bulgaria condusa de Episcopul Fotie de Triadita si cu Biserica Ortodoxa Rusa din diaspora condusa de Mitropolitul Lavru. Pozitia eclesiologica este una moderata, fidela traditiei Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe si rezistentei fata de curentele inovatoare ale miscarii ecumeniste.
Actualmente, Biserica Ortodoxa de Stil Vechi din România este condusa de Î.P.S. Arhiepiscop si Mitropolit Vlasie Mogârzan, succesorul Mitropolitului Silvestru Onofrei, decedat în 1992.
De-a lungul vremii, datorita conditiilor de libertate si dezvoltare a Bisericii, în cadrul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România s-au înregistrat mai multe hirotinii arhieresti. Astazi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române înregistreaza un numar de 10 Episcopi, având în frunte pe Î.P.S. Arhiepiscop si Mitropolit Vlasie.
La data de 15/28 iunie 1999, Mitropolitul Glicherie a fost canonizat sub numele de Sfântul Ierarh Glicherie Marturisitorul, iar Biserica cladita prin râvna si devotamentul lui deosebit fata de adevarata credinta îl considera aparatorul si mijlocitorul tuturor românilor dreptcredinciosi la tronul Sfintei Treimi.







5.2 Canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie


Cu privire la actul canonizarii, istoria vietii bisericesti ne arata ca initiativa pentru asezarea eroilor credintei crestine în rândul sfintilor, a fost dintotdeauna o trasatura particulara a poporului credincios. Evlavia poporului a fost aceea care a identificat pe adevaratii sfinti.
În cazul canonizarii Mitropolitului Glicherie Tanase (1891-1985) fondatorul si conducatorul spiritual al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, lucrurile s-au petrecut într-o maniera aparte. Acest mare luptator pentru biruinta adevarului de credinta, a fost tot timpil considerat de popor ca un sfânt, datorita pildei vietii lui morale si duhovnicesti. Viata lui a fost închinata în întregime progresului spiritual al Bisericii si îngradirii ei fata de curentele novatoare, care s-au dovenit a fi cauza a nenumarate suferinte.
Pornind de la acest fapt la propunerea Î.P.S. Arhiepiscop si Mitropolit Vlasie, Întâistatatorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, Sf. Sinod în sedinta de 14/27iunie 1992 a aprobat dezhumarea ramasitelor pamântesti ale Mitropolitului Glicherie Tanase, în vederea observarii starii lor de conservare. Acest eveniment a avut loc la data de 15 iunie 1992, chiar în ziua când Mitropolitul Glicherie trecuse la cele vesnice, sub directa supraveghere a Î.P.S. Vlasie. S-a constatat ca osemintele au ramas nealterate si, în urma cercetarilor de rigoare, nu s-a observat nici un semn care sa dovedeasca faptul ca nestricaciunea s-ar datora altor cauze.
Având în vedere sfintenia vietii sale, recunoscuta de toti, cât si marturia graitoare a sfintelor moaste, Î.P.S. Vlasie a decis instituirea unei comisii de studiu si investigatie, pentru cercetarea si constatarea conditiilor care permit canonizarea.
Pentru ca raportul acestei comisii sa fie cât mai elocvent si sa reflecte cu exactitate veridicitatea faptelor savârsite de Mitropolitul Glicherie, cât si a persecutiei suferite de-a lungul vietii, din rândul comisiei au facut parte clerici, care l-au cunoscut personal pe Mitropolitul Glicherie, traitori ai tuturor evenimentelor, care i-au marcat viata.
Activitatea comisiei cu privire la cercetarea si organizarea canonizarii Mitropolitului Glicherie s-a desfasurat pe o perioada de trei ani, 15 iunie 1992 – 15 iunie1995.
Conditiile de fond care permiteau trecerea Mitropolitului Glicherie în rândul sfintilor, cât si venerarea lui prin slujba si cult, erau îndeplinite întocmai în cazul de fata. Ele faceau referire la ortodoxia neîndoielnica a credintei sale, proslavirea lui de catre Dumnezeu prin puterea de a suporta în numele credintei, orice suplicii, puterea de a-si închina viata celei mai desavârsite vieti morale si duhovnicesti. La toate acestea se adauga cea mai elocventa dovada – existenta nealterata a ramasitelor pamântesti, pe care poporul le venereaza ca pe Sfinte Moaste.
Raportul comisiei a fost studiat cu de-amanuntul si de catre celelalte Biserici-surori, Biserica Greaca de stil vechi, Biserica Bulgara de stil vechi, Biserica Rusa din diaspora, Biserica Sârba etc. În urma cercetarilor toate dintre Bisericile prezentate mai sus si-au exprimat acordul deplin în vederea savârsirii canonizarii Mitropolitului Glicherie.
Savârsirea actului de canonizare a Mitropolitului Glicherie, prin care acesta a fost trecut în rândul sfintilor a avut loc la M-rea Slatioara, în ziua de Duminica, 14/27 iunie1999, data de praznuire pentru noul sfânt, fiind chiar ziua când a trecut la cele vesnice, 15/28 iunie. La canonizare au luat parte reprezentanti ai Bisericilor Ortodoxe surori (de stil vechi) de peste hotare. Actul canonizarii a debutat cu o priveghere de toata noaptea, dupa care a urmat Sf. Liturghie arhiereasca la care au luat parte toti clericii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România cât si ceilalti reprezentanti de peste hotare. Moastele Sf. Glicherie au fost asezate în racla deschisa, iar dupa procesiunea cu sfintele moaste în jurul Bisericii, acestea au fost expuse în Biserica Mitropoliei Slatioara, spre închinarea si sfintirea credinciosilor. Astazi moastele Sf. Ierarh Glicherie Marturisitorul sunt venerate de multimea dreptcredinciosilor, care închinându-se si rugându-se cu credinta, nu sunt lipsiti de îndeplinirea cerintelor spirituale sau chiar materiale, precum s-a dovedit în numeroase rânduri. Desi mutat la cele vesnice, Sf. Ierarh Glicherie a fost si ramâne pentru totdeauna în mijlocul nostru, a celor ce-l veneram si-i cerem ajutorul, lucru dovedit prin minunile savârsite de Dumnezeu prin mijlocirea lui. Dintre aceste minuni ne propunem a prezenta doar câteva.







5.3 Din minunile Sf Ierarh Glicherie


O crestina pe nume, EUGENIA DOMINTE, din comuna Târpesti, jud. Neamt, a trait în aceste vremuri dominate de indiferenta si egocentrism, o întâmplare minunata, care parca apartine unor timpuri noi si sfinte. Iata istoria pe care ea însasi o relateaza :
Ť M-am nascut din parinti ortodocsi de stil vechi. Credinta lor am pastrat-o pâna când am devenit majora si a venit vremea sa ma marit. Viitorul meu sot era “pe nou”, iar tatal sau era un înversunat dusman al credintei noastre. Desi parintii mei au spus, ca nu vor veni la nunta, daca renunt la credinta adevarata, eu nu i-am luat în serios si m-am cununat la preotul Bisericii Oficiale (de stil nou). Pentru început am locuit împreuna cu socrii. Acum tineam credinta lor, mai ales ca socrul meu spunea: “Daca vad un stilist la usa mea îl tai cu toporul”! Însa în sufletul meu se dadea o lupta. Stiam ca mi-am tradat credinta si voiam sa o recapat. Treptat anii s-au scurs si i-am spus sotului meu: Stii, eu am fost la “biserica ta” la “preotii tai”, ce-ar fi sa vii si tu la noi. El a fost de acord. L- am dus la Slatioara si a fost surprins în mod placut. Dupa un timp i-am zis : Totusi, eu m-am si marturisit la preotii tai, n-ai vrea sa vezi, cum se spovedeste la noi ? Din nou a acceptat.
Atunci harul lui Dumnezeu a lucrat. A simtit ca ceva neciuntit si nealterat vadeste autenticitatea credintei noastre ortodoxe de stil vechi. În timp, cu ochii sufletesti deschisi de Dumnezeu, sotul meu a hotarât sa se dea pe vechi. La început tineam pe vechi în ascuns. La masa, când postul lor se termina, luam mâncare de frupt (de dulce) si o duceam în pod, iar noi mâncam nuci cu pâine. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, am început sa ne construim casa noastra. Dupa ce ne-am mutat în ea am redevenit crestini de Rasarit (de stil vechi). Si, deoarece la soacra mea munceam chiar si dupa miezul noptii, sâmbata, promisesem, ca atunci când voi fi la casa mea, sa închei orice treaba pâna la ora sase seara, fiindca de atunci începe ziua Duminicii.
Astfel, în una din sâmbete, pe când ne pregateam de Sf. Duminica, am vrut sa fac niste prajituri în ulei. Desi aveam aragaz, am facut focul într-o soba frumoasa, pentru care toata lumea ne lauda, vazând-o. Dar, pentru ca nu mai era mult pâna la ora sase, am grabit focul, punând mult brad uscat. Nici nu am stiut, când uleiul a început sa arda, din cauza focului puternic. Am încercat sa scot ceaunul din plita, dar se dilatase. Atunci am alergat afara dupa ajutor. Sotul meu si fratele lui, vazând ca flacara se înaltase pâna la tavan, au spus ca, daca vor arunca cu apa, focul se poate împrastia si mai tare. Astfel au hotarât sa scoata plita cu totul. Eu, de frica sa nu se aprinda casa, m-am gândit sa acoper focul cu un tol mare si ud. Am gasit un tol foarte aspru si scortos. Dar, încercând sa sting focul, am nimerit cu mâna tocmai în uleiul clocotit. Durerea a izbucnit din plin doar dupa câteva secunde. Pielea si carnea se jupisera pâna la tendoane. Îmi ramasesera doar o bucata de piele nearsa, pe care puteam sa-mi tin mâna sprijinita, pe timpul noptii. Iar degetele cu care odinioara tineam tigara (dupa ce m-am maritat începusem a fuma împreuna cu sotul), erau afectate cel mai tare. Cineva mi-a spus sa-mi ung mâna cu lut de la fântâna, ceea ce am si facut. Acum mâna mea era un amestec de carne, sânge si lut.
La spital nu m-am dus. Credeam ca sâmbata si duminica este închis. Noaptea nu am mai putut dormi din cauza usturimii. Astfel am început sa citesc acatiste catreSfântul Glicherie, spunând :Sfinte Glicherie, stiu ca poti, te rog, vindeca-mi mâna aceasta. În prima noapte am atipit putin si am visat ceva. Eram lânga racla Sfântului Glicherie, iar el statea drept, în picioare, lânga racla. L-am rugat sa-mi ajute si atunci el m-a încredintat ca îmi va tamadui rana de la mâna. Când m-am trezit, am crezut pentru o clipa ca ma vindecasem, dar totul era la fel, amestec de carne, sânge si lut.
Sotul meu s-a dus la farmacie si a adus un spray si alifii pentru mâna. Desi le foloseam, mâna mea se infecta si mai tare. A patra zi, marti, m-am dus eu însami la farmacie. M-am speriat, când farmacista mi-a zis : Ť Nu poti scapa, fara numai prin amputarea (taierea) mâinii ť. Rana se cangrenase. Desi noaptea citeam în continuare acatiste, îmi pierdusem speranta în ajutorul Sfântului. Cu toate acestea a venit si ziua a cincea, de când îl visasem pe Sfântul. Ma asezasem pe un scaun si voiam sa-mi schimb bandajul. Dar, când m-am uitat la mâna mea, am încremenit de uimire. Mâna mea devenise perfect sanatoasa. Atunci am înteles, ca Sfântul Glicherie nu ma uitase. Am aratat tuturor mâna mea sanatoasa si toti au fost uluiti (mirati), stiind ca o rana de gradul trei, cu greu se poate vindeca abia în câteva luni, lasând în urma ei semne adânci. La mine nu exista decât o pata mica la încheietura.
Ulterior, socrul meu, vazând dovada incontestabila adusa de Sfântul Glicherie, în sprijinul credintei ortodoxe de stil vechi, a devenit si el aparator al ADEVARULUI si este acum un crestin deosebit. Cât despre cele întâmplate, eu cred, ca Dumnezeu m-a pedepsit cu acea arsura pentru sâmbetele, în care lucram pâna dupa miezul noptii. Dar din marea Sa milostivire, tot El m-a vindecat prin rugaciunile Sfântului Glicherie, caruia îi voi multumi tot restul vietii mele.



Alta minune:


Eu, Ioan… din Iasi, str. Cetatuia… marturisesc minunea prin care Dumnezeu mi-a aratat dreapta credinta.
În urma cu 12 ani a venit pe lume primul meu copil, un baietel, care pentru pacatele mele suferea de stenoza aortica, boala care tulbura tot organismul. Voma foarte des indiferent cu ce era hranit, fâsâitul de la inima se auzea de la o distanta de doi metri. Când sotia îi facea baie devenea complet vânat, încât credeam ca peste câteva clipe îsi va da duhul. Am asteptat câtiva ani, crezând ca boala se va vindeca, dar nu a fost asa. Singura sansa mai ramasese operatia. Am cercetat marile spitale de specialitate din Bucuresti si Tg. Mures. Aveam nevoie de niste sume enorme pentru a putea face fata situatiei. Doctorii…ca doctorii, îti fac orice serviciu, dar… . Împreuna cu sotia am început sa strângem banut cu banut, si dupa o vreme i-am depus pe toti la o banca, care, din nefericire, putin timp mai târziu a dat faliment. Nenorocirea vietii noastre…! Când am aflat ca banca respectiva a dat faliment, parca întreg pamântul se desfacea sub picioarele mele. Voiam sa strig catre Dumnezeu sa faca dreptate, dar…nu îndrazneam, eram prea necredincios. De fapt, era printre putinele situatii când ma gândeam la Dumnezeu. De obicei, nu agream prea mult ideea despre Dumnezeu, El era în cer, eu pe pamânt. Dar totusi, Dumnezeu m-a cercetat si mi-a aratat puterea lui cea mare. În privinta copilului meu, nu mai ramasese decât o singura sansa-minunea!
Eram pe stilul nou si aveam încredere ca Dumnezeu poate vindeca si sufletul si trupul. Mi-am pus nadejdea în Dumnezeu, am luat copilul si am calatorit cu el pe la multe manastiri. Ne-am închinat la foarte multe sfinte moaste, am sarutat icoane facatoare de minuni, însa…nici o ameliorare.
Am întâlnit pe cineva care mi-a vorbit despre o anume Biserica „pe stil vechi” si despre un sfânt pe nume Glicherie. Nu auzisem niciodata despre sfântul acesta, dar suferinta copilului meu m-a determinat sa ajung si pe acolo. Am mers la Slatioara, resedinta Bisericii pe stil vechi, ne-am închinat la racla cu sfintele moaste ale sfântului Glicherie, simtind în inima mea un strop de deznadejde si necredinta. As fi voit ca Dumnezeu sa faca minunea în momentul în care am intrat pe poarta manastirii, dar eram prea necredincios. La Slatioara am stat de vorba cu un parinte, care m-a sfatuit ca ar fi bine sa fac mirungerea copilului si chiar si mie. Era o situatie când as fi facut orice numai sa-l pot vedea sanatos. Am facut mirungerea copilului si dupa ce l-am dus din nou la racla sfântului Glicherie…minune …copilul respira normal fara nici un zgomot! Lipsea doar dovada medicala. Dupa câteva zile l-am dus la doctor pentru control. La control, doctorul a ramas surprins, caci cunostea starea înrautatita a copilului meu. L-am vazut facând ochii mari spre mine zicând: „Ciudat, îl stiam forte bolnav pe copil, acum însa… . Ce-ati facut cu copilul? Unde l-ati tratat?”
Eu, pe un ton ironic îi raspund: „La Slatioara, d-le doctor, la racla cu sfintele moaste!” Doctorul surprins de raspunsul meu murmura printre dinti: „La Slatioara…?”
M-am întors acasa dorind din tot sufletul ca Dumnezeu sa descopere si sotiei mele adevarul. Se bucura nespus de mult pentru vindecarea copilului, însa nu putea crede ca Dumnezeu a facut minunea prin sfântul de la Slatioara. Mai mult avea unele retineri în privinta sfântului Glicherie, acestea pâna la proba contrarie. Am convins-o sa mergem împreuna la Slatioara si ea a acceptat bucuroasa. Calatoria pâna la Slatioara a fost foarte lesnicioasa si eu ma rugam lui Dumnezeu sa faca minunea si cu sotia mea. Ajunsi la Slatioara în fata noastra erau câteva persoane care se închinau la racla cu sfintele moaste, printre care am observat un barbat cu o privire foarte încruntata. Când i-a venit rândul sa se închine l-am vazut scrâsnind din dinti si zicând: „De ce m-ati adus aici. Nu vreau aici, fiindca ma arde Glicherie!” Cuprins de frica am înteles ca barbatul era îndracit. Si prin acesta Dumnezeu a lucrat si a doua minune…cea cu sotia mea. Când a vazut sotia mea aceasta scena, înspaimântata mi-a soptit la ureche: „Ai avut dreptate …e sfânt!” Si asa Dumnezeu a rezolvat neîntelegerea noastra religioasa. Mai târziu am facut mirungerea, dupa care ni s-a recomandat sa luam legatura cu parintele paroh al Bisericii „Sfânta Parascheva” din Iasi, si aceasta tot pe stil vechi fiind. Astazi slavim pe Dumnezeu ca ne-a chemat catre adevarata credinta, iar copilul nostru în vârsta de 12 ani se afla sanatos.



Alta minune:


Din mila lui Dumnezeu, pe data de 13 septembrie 2005, când Biserica Ortodoxa de Rasarit praznuia pomenirea Înnoirii Învierii lui Hristos, în Manastirea Braditel s-a descoperit ca icoana Sfântului Ierarh Glicherie Marturisitorul este izvorâtoare de mir.
În timp ce se cânta în miez de noapte slujba Utreniei, rostind cuvintele Ť Cer mult luminos Biserica s-a aratat, pe toti credinciosii luminând, întru care stând strigam aceasta casa întareste-o Doamne ť (condacul Înnoirii Învierii lui Hristos), icoana izvorâtoare de mir a Sfântului Glicherie, aflata pâna atunci în Sfânta Proscomidie, a fost adusa pe iconostasul din biserica. Cuprinse fiind de un sentiment tainic de umilinta si dragoste, ce ne-a strapuns întreaga fiinta, ne-am închinat cu evlavie la icoana. Unele plângeau rugându-se cu smerenie, altele faceau metanii în fata icoanei, toate traiam cu emotie bucuria minunii, coplesite fiind de grija Sfântului Glicherie, fata de una din cele mai vechi manastiri ale Bisericii noastre. Aceasta cercetare dumnezeiasca ne-a scos din ritmul zilnic al vietii noastre, ne-a împrospatat râvna si dragostea pentru Dumnezeu si viata monahala, umplând sufletul nostru neputincios, amortit, parca, de viforul ispitelor, de un val de mireasma cereasca.
Utrenia se terminase de mult, dar maicile, cuprinse de acel simtamânt al nemuririi continuau sa înalte rugaciuni fierbinti, citind acatistul sfântului pâna aproape de zorii zilei. Aceasta noapte de binecuvântare cereasca va ramâne vie în sufletul fiecarei vietuitoare a acestei manastiri.
În urmatoarele trei zile s-au facut privegheri în cinstea Sfântului Glicherie, iar pe parcursul a doua saptamâni icoana a revarsat, o mireasma puternica, bineplacuta, ce a inundat toata Biserica. De asemenea, au fost observate de multe ori picaturi de roua cereasca pe sticla icoanei, iar spatele acesteia era îmbibat în partea stânga – jos, cu mir frumos mirositor, lipicios la pipait. Cu uimire maicile au constatat, cum pata de mir se extindea vizibil, ajungând în timp scurt (doua saptamâni) sa ocupe un sfert din icoana, precum, în prezent (februarie 2006) jumatate din icoana este îmbibata cu acest mir. Lucrurile asezate sub icoana pentru a fi sfintite au fost impregnate cu mirosul acesteia, maicile si credinciosii luându-le ca blagoslovenie de la Sfântul Glicherie. Numerosi crestini, veniti din diferite regiuni ale tarii, s-au închinat cu evlavie si au dobândit mângâiere duhovniceasca si întarire în credinta.
La data de 3 noiembrie, când se praznuia Înnoirea Bisericii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Lida si, respectiv, pe data de 27 noiembrie, de ziua Sf. Iacov Persul s-a constatat ca icoana a izvorât mai puternic mireasma cereasca.
Preotul slujitor al manastirii noastre, Ieroschimonahul Calistrat Otel ne-a marturisit faptul ca, sfintia sa a simtit aceasta mireasma în Sfânta Proscomidie, înca din luna august. La începutul lunii septembrie aceasta se simtea si în Sfântul Altar, iar parintele nu-si gasise înca o explicatie reala a acestui fapt. Abia în noaptea de 13 septembrie a realizat, ca mireasma provine de la Icoana Sfântului Glicherie, aflata pe Sfânta Masa în Proscomidie.
“M-am bucurat cu duhul, când am simtit ca mireasma deosebita venea de la icoana Sfântului Glicherie, ce se afla în fata mea, pe Sfânta Masa din Proscomidie. Dupa ce am înmânat maicii starete icoana Sf. Glicherie pentru a o duce în biserica, mi-a ramas imprimat pe mâna un miros puternic, iar în Proscomidie mireasma a persistat mult timp. Ori de câte ori citeam rânduiala Sfintei Liturghii ma îndulceam duhovniceste de aceasta, simtindu-l pe Sfântul Glicherie în fata mea”.
Maica stareta, Schimonahia Varvara Blaga, cugetând la grija Sfântului Glicherie manifestata fata de turma sa, ne împartaseste câteva din gândurile sfintiei sale.
“ Prin aceasta binecuvântare cereasca, Sfântul Glicherie ne întareste în dreapta credinta si, parca vrea sa ne spuna, ca trebuie sa fim cu mai multa râvna pentru Biserica, ascultare, sa nu avem timp pentru ura, razbunare, cearta, graire în desert, clevetire si osândirea aproapelui, ci mai mult sa pretuim orice clipa, urmând poruncile Domnului, pe calea cea îngusta spre mântuire, sa rabdam în tacere orice ispita slobozita pentru cernerea sufletului nostru, sa multumim pentru ceea ce avem si sa fim mai fierbinti în credinta, pentru ca nu stim, ce vremuri vor veni peste Biserica noastra “.
Dupa câteva zile, Î.P.S. Mitropolit Vlasie Mogârzan, însotit de P.S. Episcop Pahomie Moraru, au venit în Manastirea Braditel, pentru a cerceta cele întâmplate. Î.P.S. Mitropolit s-a închinat cu evlavie la icoana si, ulterior, a deschis cutiuta, unde se afla o particica din Sfintele Moaste ale Sfântului Glicherie, constatând existenta aceleasi miresme izvorâte din icoana. Î.P.S. Vlasie s-a încredintat astfel ca este o noua minune a Sfântului Glicherie rânduita din iconomia lui Dumnezeu. Prin viata sa înduhovnicita, Înalt Preasfintia Sa cunoaste si traieste profund minunile sfintilor si, în special, cele ale Sfântului Glicherie, de aceea a afirmat : “Este sfânt si este normal sa faca minuni” !, distrugând prin aceasta orice urma de îndoiala din sufletele celor, care nu cred în minunile Sfântului Glicherie si a Sfintilor, în general.
Privind cu ochii trupesti, întinati de patimi, pipaind cu mâinile spurcate, prin faptele noastre, sarutând icoana cu buzele întinate, prin grairea în desert, cugetul nostru ramâne coplesit în fata iconomiei lui Dumnezeu. Toti sfintii se roaga pentru mântuirea noastra si ne cheama la nevointa pe calea cea îngusta si cu chinuri. Aceasta minune este un strigat, ce trebuie sa ne trezeasca din trândavia duhovniceasca, sa sparga crusta nepasarii, ce ne acopera inima, sa curete mintea de tot ceea ce este trecator si lumesc, sa rupa lanturile, cu care suntem prinsi în hatisul raului, ce ne întuneca sufletul.
Este totodata, manifestarea dragostei si grijii celor ceresti fata de noi, pacatosii. Este o mâna de ajutor întinsa pentru a ne salva sufletul de la pierzare.
Cautând în suflet, ne gasim tarina stearpa, nevrednica de a primi Darul celui Prea Înalt, neputincioasa în a multumi si a aduce lauda, dupa cum se cuvine lui Dumnezeu si Sfântului Glicherie pentru aceasta cercetare dumnezeiasca. Ramânem astfel, coplesiti de atâta dragoste si datornici în a rodi samânta faptei bune si a raspunde chemarii sfinte.



Alta minune:


Îndraznesc si eu „un bot de huma însufletita” (I.Creanga), creata dupa chipul Celui din Cer, pe nume Ema Z. sa relatez una dintre multele minuni ale Sfântului de la Slatioara. Desi ne miscam aproape continuu în aceasta „lume mica ce se masura cu cotul” (Eminescu) rareori ne oprim din mersul vietii pentru a contempla iubirea lui Dumnezeu pe care o raspândeste asupra creatiei. De-aproape un deceniu sufletul meu lupta cu doua lumi, una în care m-am nascut si am crescut, unde sufletul meu se simte ca la el acasa, cum zicem noi românii, si alta a strainatatii în care trebuie sa lupti continuu pentru a-ti câstiga existenta. Desi ma aflu departe de hotarele tarii mele, printre oameni atât de straini de Dumnezeu încât te sfiesti sa le vorbesti despre o zi de post sau o sarbatoare, fiindca te întreaba tu de unde ai mai iesit…totusi am cunoscut ca dragostea lui Dumnezeu nu are nici limite si nu este nici partinitoare. Cu cât oferi mai mult, cu atât primesti mai mult din harul care niciodata nu se sfârseste.
Rapita de mrejele acestei lumi mai mult atee decât credincioasa, îmi salta inima de bucurie când mai vad printre trecatorii grabiti ai strazii, oprindu-se si facând semnul sfintei cruci trecând pe lânga vreo Biserica. Am întâlnit români, oameni care de-a lungul vietii s-au hranit cu mireasma Sfintelor Moaste din România. Am întânit însa si alt fel de oameni, care voiau „sa adune de unde nu risipise” care–si doreau totul dar fara Dumnezeu.
Îmi amintesc ziua în care am parasit România pentru a merge în Italia, cu toate ca nu stiam ca voi ramâne aici pentru atâta vreme. Totul este ca o fesca în care personajele sunt vii, se misca, vorbesc sau te avertizeaza. Da, te avertizeaza… si aceasta ar fi cel mai important, sa stii ca cineva îti poarta de grija si nu te lasa sa gresesti. Si cel mai frumos e … când acel cineva te însoteste si la bucurii si la suferinta. Poate multi când vor citi rândurile mele se vor gândi la Mântuitorul sau la Preasfânta Fecioara. Da, este firesc, au dreptate. Cine în afara de Tatal si Sfântul Duh pot avea aceeasi putere ca si Mântuitorul sau cine în afara de Sfânta Fecioara poate cere orice de la Fiul ei. Dar, pentru mine mai este cineva…e Sfântul de la Slatioara, acela care totdeauna ma întâmpina cu dulceata unei binecuvântari precum : „Domnul Dumnezeu sa te binecuvânteze”. Asa-l aud adesea când din întâmplare ochii mi se opresc asupra icoanei lui, asa l-am auzit si-n noaptea cu pricina…când voiam sa mai pot spune cuiva „iarta-ma” dar parca totul se terminase pentru mine. Era cu doua zile mai târziu dupa ziua Sfântului de la Slatioara si eu departe de acel colt binecuvântat de Dumnezeu îmi ziceam în sine : „anul acesta am pierdut binecuvântarea Sfântului…poate o fi macar la anul sa ajung pe-acolo” uitând ca sfintii lui Dumnezeu sunt pretutindeni. Era dupa-amiaza si parca nu ma simteam prea bine. Abia venita de la serviciu simteam o stare de agitatie, dar mi-am zis : „asta-i numai de la oboseala si stresul din ultima vreme”. Cu putin timp mai înainte trecusem prin niste necazuri îngrozitoare. M-am gândit ca daca voi lua câteva pastile, cum obisnuiam de obicei, totul va fi în regula. Am luat pastile dar nelinistea parca se întetea si mai mult. N-am stiut cât de repede trecuse timpul…era deja seara, posibil sa fi adormit putin pe canapeaua pe care ma asezasem sa ma linistesc. Nelinistea s-a transformat într-o criza de dureri de stomac, desi cu astfel de dureri ma obisnuiseram de multa vreme. De data aceasta erau îngrozitor de cumplite. Am rugat pe sotul meu sa astearna patul, ceea ce a si facut într-o clipa. Ghem de durere, m-am ridicat de pe canapea si m-am asezat pe pat. Nu a durat mult si cred c-am adormit, fiindca de aici s-a rupt filmul pentru un timp. Pentru un timp, adica pâna pe la ora 4.00 dimineata când, desi eram constienta ca traiesc un calvar al vietii, nu puteam nici macar sa deschid buzele sa strig spre ajutor. Simteam înlauntrul meu ceva ca un ghem de foc care pe unde trecea parca îmi ardea maruntaiele. Era o durere pe care n-am trait-o nici în vremea nasterii copiilor mei, mi se parea ca ma framânt în durerile iadului. Fiecare picatura de transpiratie care se cobora de pe frunte parca îmi înneca sufletul. Voiam sa strig din adâncul puterilor mele, poate m-ar auzi sotul meu, gândeam eu, dar la fiecare încercare un nod îmi taia respiratia. Voiam sa pot sa misc macar bratul, sa pot sa ating mâna sotului meu sa-l trezesc, dar eram parca încatusata. Nu puteam face nici o miscare, nu puteam scoate nici un sunet…numai mintea îmi era libera. Si stapânita de grozavia mortii ma întrebam : „Doamne, oare m-ai trimis în iad pentru pacatele mele, Tu Cel care ai zis noua sa iertam pacatele semenilor nostri de 70 de ori câte 7, oare n-ai putut sa le ierti si pe ale mele?” Dar tocmai în acea zi ma certasem cu cineva fara a-mi mai cere iertare. Si ma gândeam : „daca eu n-am iertat, Dumnezeu cum îmi va ierta mie?” Dar în acel întuneric în care nu puteam zari nimic, desi nu stiu cu care ochi vedeam atunci, cu cei sufletesti sau cu cei trupesti, am putut vedea totusi, departe, departe, un punct luminos. Ma gândeam cum as putea face sa ajung acolo, fiindca ma îngrozea acel întuneric. Si într-o clipa, cineva parca mi-a soptit : „ai uitat ca si peste iad stapâneste tot Dumnezeu?” Si atunci cu mintea-n chingi am început a zice în sinea mea : „Dumnezeule milostiv fii mie, pacatoasa” si „Sfinte Glicherie ajuta-ma si acum”. Si…dintr-o data acel punct de lumina se facea din ce în ce si mai mare, iar întunericul se ridica ca un nor de fum. Cu cât acel punct de lumina se apropia si mai mult de mine, parca prindea un contur…Era conturul unui trup uman care radia lumina…de care sufletul meu avea atâta nevoie…. Si, cititorule, cred ca ai si ghicit cine era acel contur de batrân, senin la fata, cu ochii blânzi si patrunzatori, îmbracat în rasa de calugar cu omofor arhieresc peste grumazii lui… si când a ajuns aproape de mine m-a binecuvântat cu amândoua mâinile si s-a facut nevazut. În clipa aceea m-am desteptat ca dintr-un somn, desi nu dormisem. Sotul meu era lânga mine, treaz pipaindu-mi mâinile. Probabil încerca sa vada daca sângele din trupul meu mai pulsa sau nu. Când a vazut ca-mi revin putin a pus mâna pe telefon. Voia sa anunte salvarea. Am priceput într-o clipa intentia lui, pentru care am ridicat mâna si am schitat un gest rugându-l sa n-o faca. Ma gândeam în cugetul meu : „la ce vrei sa mai chemi doctorul, daca doctorul meu tocmai a plecat…si doctorul de care aveam eu nevoie nu-l poti chema de la aparatul telefonic, ci de la aparatul inimii si a mintii”. Speriat si el… ma întreba ce se întâmpla cu mine, caci de un sfert de ora privesc tinta în plafonul camerei si nu scot nici o vorba. N-am putut sa-i spun nimic, desi stiam ca ultima data când privisem catre plafonul camerei a fost atunci când m-am trezit în acele dureri cumplite spre ora 4.00 dimineata. De atunci pâna mi-am revenit n-am mai vazut nimic din cele ce erau în camera. Peste câteva minute l-am asigurat pe sotul meu ca totul este în regula. I-am zis : „a fost o criza de stomac si cred c-am lesinat pentru câteva momente.” Din nou m-am asezat sa ma culc si din nou doctorul meu, Sfântul Glicherie mi s-a aratat ca prin vis spunându-mi : „vezi, te-am scapat si de data aceasta, dupa cum m-ai rugat, dar peste câteva zile va veni la voi mitropolitul, spune-i sa faca o carte în care sa scrie toate minunile mele, iar tu sa o scrii si tu pe cea din noaptea aceasta.” Peste câteva zile am auzit vestea venirii mitropolitului în Italia si am încercat, pe cât mi-a fost posibil, sa-i transmit mesajul de la Sfântul Glicherie. Si asa împlinind si eu porunca Sfântului de la Slatioara m-am straduit sa astern pe hârtie minunea pe care a facut-o Sfântul cu mine. Poate unii o vor crede, poate altii se vor îndoi. Pentru cei care nu vor crede voi ruga pe Sfântul Glicherie sa-i convinga el, dupa cum va sti.






6.1 Cine este vinovat de schismă?


Facem aceasta precizare referitoare la schisma tocmai pentru a convinge cititorii de natura adevarului. Daca ar fi sa acceptam falsa ipoteza sustinuta de Biserica Ortodoxa Româna (de stil nou) cum ca schisma apartine Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, în aceasta situatie trebuie sa acceptam o alta ipoteza gresita, aceea ca întreaga Biserica din cele mai vechi timpuri si pâna în momentul schimbarii calendarului (1924) se afla în schisma, ceea ce nu este posibil. Biserica din început a fost mântuitoare, dreptslavitoare, fondata pe credinta si marturisirea de credinta a Sf. Apostoli, a Sf. Parinti, a Sf. Mucenici si Cuviosi, care au predat omenirii legi si canoane insuflate de Duhul Sfânt. Dupa ce omul insuflat de duhul luciferic a denaturat aceste legi dumnezeiesti a luat fiinta schisma si erezia. Asa s-a întâmplat si în Biserica Româneasca. Atât timp cât omul nu a îndraznit sa denatureze legea divina, rânduielile sfintelor canoane predate noua de la Sf. Duh prin Sf. Apostoli si Sf. Parinti, Biserica a fost UNA, SFÂNTA si SOBORNICEASCA. Dar în momentul în care omul a introdus noi scornituri (anul 1924- schimbarea calendarului) corpul Bisericii sobornicesti pastrat de-a atâtea veacuri, s-a dezbinat în doua fractiuni religioase. Una a ramas pastratoare a vechilor traditii ortodoxe, neacceptând introducerea calendarului gregorian, si care de fapt era Biserica Oficiala din România pâna în 1924. Aceasta se numeste astazi Biserica Ortodoxa de Stil Vechi. Cealalta fractiune religioasa, mai numeroasa numeric, reprezinta acea grupare, care prin acceptarea si introducerea calendarului gregorian în cadrul Bisericii, a încalcat în mod abuziv rânduielile Sf. Canoane, cât si Pravila Bisericeasca pastrata cu sfintenie si evlavie de atâtea veacuri. Aceasta grupare poarta denumirea de Biserica Oficiala. În 1924 Biserica Oficiala (cea de stil nou) devine schismatica (separata, rupta) prin îndepartarea ei de la corpul initial, traditional al Bisericii stramosesti, pastratoare a vechiului calendar si recunoscuta în mod oficial pâna la aceasta data.
Cine sustine ipoteza ca schisma apartine Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, care este continuatoare a Bisericii, ce a functionat oficial pâna în 1924 si este pastratoare a vechiului calendar, învinuieste Biserica de schisma, înca din cele mai vechi timpuri, ceea ce nu este adevarat. În aceasta situatie cum am putea justifica existenta sfintilor?
Adevarul a fost relevat de-a lungul acestei lucrari, prin principii canonice si bisericesti. Deci schisma a fost introdusa în cadrul Bisericii Românesti în anul 1924 de catre cei care au primit schimbarea calendarului. Altfel zis, Biserica Oficiala Româna (de stil nou) a devenit schismatica din data de 1 octombrie 1924.







6.2 Succesiunea apostolică


Din motiv că Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a fost dintotdeauna supusă unui regim terorist de persecuţie, la care se adaugă şi lipsa unui ierarh simpatizant al vechiului calendar în perioada anului 1924, s-a extins falsa ipoteză conform căreia clericii Bisericii noastre sunt lipsiţi de succesiune apostolică. Menţionăm faptul că ideea vehiculată de cei care altădată erau membri persecutori ai Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi nu este decât o supoziţie, la baza căreia nu stau decât opinii neîntemeiate, neautentice şi imposibil de argumentat din punct de vedere canonic.
În anul 1924 situaţia era critică în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, singurul care se afla în fruntea acestei grupări era ieromonahul Glicherie Tănase, alături de care se afla ierodiaconul David Bidaşcu şi numeroşi monahi. Totalitatea serviciilor religioase, care puteau fi săvârşite de către un ieromonah, precum mărturisiri, botezuri, cununii, liturghii, sfinţirea apei etc. erau săvârşite de acesta prin conlucrarea Sf. Duh.
Din 1924 şi până în 1955, exceptând perioada de detenţie din motive religioase, ieromonahul Glicherie era singurul săvârşitor al acestor Sf. Taine sau ierurgii. Singurul sprijin acordat de către Patriarhul Ierusalimului grupării de rezistenţă condusă de ieromonahul Glicherie, a fost binecuvântarea de a se întoarce în România, spre a continua lupta şi sprijini poporul. Din 1955, odată cu numirea Arhiereului Galaction Cordun drept Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, situaţia înclină în favoarea Bisericii noastre. Şi, dacă altădată nu s-a reuşit acest lucru, cu toate eforturile ieromonahului Glicherie de a convinge pe vreun oarecare ierarh al Bisericii oficiale să treacă de partea grupării de rezistenţă, acum în anul 1955 Dumnezeu a binevoit a limpezi lucrurile.
Numirea Arhiereului Galaction Cordun drept şef spiritual al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România a fost realizată în conformitate cu rânduielile Sfintelor Canoane. Deşi Arhiereul Galaction Cordun a fost hirotonit la data de 31 martie 1935 de către trei arhierei (Bartolomeu al Râmnicului Noului Severin, Gherontie Constănţeanu şi Policarp Craioveanu) toţi aparţinând Bisericii Oficiale (care a primit schimbarea calendarului) şi chiar însuşi Arhiereul Galaction Cordun a slujit o vreme, după calendarul gregorian, ţinând cont de situaţia stringentă a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, cât şi de lipsa vreunui ierarh în fruntea acestei Biserici, conform canoanelor declarăm că, noi, clericii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România avem succesiune apostolică obţinută prin întoarcerea Arhiereului Galaction Cordun la vechiul calendar şi numirea lui ca şef spiritual al Bisericii noastre.
În acest sens aducem drept argument situaţia asemănătoare, care s-a petrecu în Africa în a doua jumătate al sec al 4-lea în vremea Împăraţilor Onorie (Roma) şi Teodosie cel Mic (Constantinopol). În tâlcuirea canonului al 66, 61 elaborat şi dezbătut în Cartagina, cât şi din practicalele lui aflăm că în această perioadă, „atât de mare lipsă de clerici era în Africa, încât nici un diacon măcar, chiar şi necărturar fiind el, nu se afla la unele Biserici, cu atât mai mult prezbiteri sau episcopi, pentru care lipsă plângeau şi se tânguiau în toate zilele creştinii. Şi, după urmare, pentru plângerea lor iconomiseşte a făcut pogorământ Sinodul din Cartagina şi a primit hirotoniile donatiştilor” (o grupare schismatică din Africa care s-a separat de trupul Bisericii vreme de aproape un secol).
Dacă punem faţă în faţă situaţia din România (perioada 1924-1955) şi situaţia din Africa (în a doua jumătate al sec. al 4-lea) se pot observa similitudini (asemănări). În Africa în această perioadă se simţea o mare lipsă de clerici datorită faptului că era perioada imediat următoare marilor persecuţii religioase. Pericolul venea şi din parte ereziilor, precum cea a lui Arie, care izbeau în dogmele Bisericii. Deci în această perioadă, pentru ca Biserica dreptslăvitoare să poată triumfa asupra ereziilor, dar şi pentru a putea depăşi situaţia critică, Sfinţii Părinţi adunaţi la Sinodul din Cartagina (418) conform principiului iconomiei bisericeşti au acceptat ca valide hirotoniile schismaticilor donatişti.
Tot astfel stau lucrurile şi în privinţa Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Dat fiind faptul că acesta Biserică traversa un moment de criză, singurii clerici fiind ieromonahul Glicherie şi ierodiaconul David, singura cale de redresare şi progresare era aplicarea principiului iconomiei bisericeşti conform căruia a fost acceptată drept validă hirotonia schismaticilor din cadrul Bisericii Oficiale (de stil nou). Îi numim schismatici fiindcă prin acceptarea şi introducerea calendarului gregorian în Biserică au realizat ruperea (schisma) cu adevărata Biserică, clădită pe legile şi canoanele Sf. Apostoli şi ale Sf. Părinţi, care îşi dura existenţa din cele mai vechi timpuri, până în 1582 (în Apus) şi respectiv 1924 (în România). Deci schisma pe care o înregistrează Biserica Românească în 1924 se datorează cu precădere schimbării calendarului, iar schismaticii sunt numai cei care realizează şi acceptă această schimbare calendaristică, introducând-o în cadrul Bisericii.
Ca şi în Africa, şi în România în anul 1955, conform principiului iconomiei bisericeşti, s-a acceptat drept validă hirotonia Arhiereului Galaction Cordun, care prin mărturisirea adevăratei credinţe, devine cel dintâi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.
La prezentarea acestei situaţii similare cu cea din Africa adăugăm şi hotărârea Sf. Vasile cel Mare, care în primul său canon precizează : „…Deci s-a părut celor din început Părinţi că acelea ( cele 7 Sf. Taine n.ed.) ale ereticilor cu totul să le surpe, iar cele ale celor ce s-au dezbinat prin schismă ca ale unora ce sunt în Biserică să se primească . Iar cei ce-n dezbinare (shismă) sunt cu pocăinţă de cuvânt şi cu întoarcere făcându-se mai buni, să se împreuneze iarăşi cu Biserica, încât de multe ori şi cei ce într-o treaptă aflându-se s-au dus împreună cu cei nesupuşi (schismatici) când se vor căi, să se primească în aceeaşi rânduială”
Iar în tâlcuirea aceluiaşi canon, precizează Sf. Vasile că : „schismaticii se unesc iarăşi cu Biserica prin pocăinţa cea binecuvântată şi prin întoarcere . Iar cei ce dintr-înşii care au fost preoţi şi clerici întru aceeaşi rânduială se primesc a căreia au fost”
Deci Arhiereul Galaction Cordun prin acceptarea de a reveni la vechiul calendar, conform situaţiei mai sus prezentate, trebuia primit tot în calitate de arhiereu, recunoscându-i-se hirotonia, deşi a fost săvârşită de către schismatici. Ceea ce s-a şi întâmplat.







6.3 Sfântul Botez


Taina Sfântului Botez reprezintă o altă controversă pentru credincioşii celor două Biserici. Deseori clericii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi sunt învinuiţi a boteza a doua oară, ceea ce nu este adevărat. Ţinem rânduiala sfintelor canoane şi împreună cu Sf. Ap. Pavel mărturisim „un botez”, dar un botez întru dreapta credinţă şi săvârşit de către cleric dreptslăvitor.
Canonul 50 al Sfinţilor Apostoli cateriseşte pe episcopul sau preotul care nu va săvârşi cele trei afundări la taina sfântului botez, după porunca dată de Mântuitorul Sf. Apostoli zicându-le: „Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19).
Însăşi denumirea de botez derivă din latinescul „baptizare” care se traduce prin cufundare, deci botezul presupune noţiunea de cufundare, în Biserica Ortodoxă ele fiind trei la număr, după cele trei feţe ale Sfintei Treimi.
Din tâlcuirea celui de-al 50-lea canon al Sf. Apostoli se poate deduce că trei lucruri sunt necesare în mod obligatoriu la săvârşirea tainei sfântului botez : apă sfinţită, afundare în apă şi scoaterea, amândouă întreite şi chemarea celor trei ipostasuri ale Dumnezeirii, Tatăl, Fiul şi Sf. Duh.
Moartea lui Iisus Hristos a reprezentat singurul mijloc necesar mântuirii întregului neam omenesc, cât şi a împăcării omului cu Dumnezeu. Fără de acesta era cu neputinţă a se împăca omul cu Dumnezeu şi ar fi fost de nevoie să rămână în veac vrăjmaş al Lui neîmpăcat. Şi aceasta însemnând-o Pavel zicea : „ Vrăjmaşi fiind noi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”(Rom 5,10). Drept aceea şi pentru a se lucra totdeauna pomenirea negrăitei acestei faceri de bine a lui Dumnezeu către om, dar şi pentru a se lucra de aici înainte totdeauna mântuirea oamenilor prin moartea Acestuia, atât însuşi Cel ce cu trupul a suferit moartea, Iisus Hristos, cât şi dumnezeieştii săi ucenici şi toţi purtătorii de Dumnezeu Părinţi au rânduit ca în mod obligatoriu la toată taina să se facă închipuirea morţii Lui şi implicit la toată sfinţita lucrare. Dar închipuirea stăpâneştii morţi la taina botezului se lucrează prin cele trei afundări, ce întru dânsa se săvârşesc. La toate celelalte din afară de om se face închipuirea stăpâneştii morţi, iar la sfântul botez însuşi omul întru sine-şi lucrează moartea Domnului, adică însuşi cel ce se botează cu închipuire moare şi împreună se îngroapă cu Iisus în apa botezului. Şi martor la aceasta este Sf. Ap. Pavel zicând : „Câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat, aşadar împreună ne-am îngropat cu Dânsul întru moarte” (Rom. 6,4). Deci pentru ca să se facă întru noi asemănarea morţii lui Hristos şi îngropării Sale celei de trei zile, în mod imperativ se cuvine să se facă cele trei afundări, iar altminteri este cu neputinţă. Deci cel ce cu sfinţenie se botează prin cele trei afundări în apă, pe dumnezeiasca şi începătoare moarte şi îngropare cea de trei zile şi trei nopţi a lui Hristos dătătorul de viaţă o urmează.
Sf. Ioan Damaschin zice că „prin cele trei afundări botezul însemnează pe cele trei zile ale îngropării Domnului”. De aceea aduce spre mărturie pe Părinţii noştri cei vechi către întărirea mărturisirii celor trei afundări ale adevăratului botez.
Însuşi Corderie, teologul latinilor, în cuvântul lui „Despre Botez” surpă ipoteza greşită a lui Toma Achinatul, care zice că ar fi lucru indiferent, dacă se face botezul ori în trei afundări, ori nu. Şi chiar Corderie povăţuieşte a se păzi cu neschimbare cele trei afundări în trei ieşiri, după rânduiala botezului Bisericii noastre de Răsărit. Din acest motiv în Biserica Sf. Marcu din Veneţia se afla o colimvitră (cristelniţă) din marmură spre ruşinarea papistaşilor, care săvârşeau botezul prin stropire. Încă şi papa Pelaghie într-un glas cu Corderie afirmă: „Neapărat trebuie ca cele trei afundări să se facă la Sf. Botez”.
De vreme ce cele trei afundări şi ieşirile sunt obligatorii într-un botez, pentru a se închipui prin ele moartea cea de trei zile şi de trei nopţi, îngropare şi învierea Mântuitorului, prin care se dă de la Dumnezeu oamenilor mântuirea, lăsarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu, în aceste condiţii botezul prin stropire a celor din Apus (catolicii), lipsit fiind de afundări şi scoateri, prin urmare este lipsit şi de închipuirea morţii celei de trei zile şi trei nopţi, cât şi de închipuirea îngropării şi a învierii Domnului. Iar, dacă botezul prin stropire este lipsit de acestea, atunci este lipsit de tot darul şi sfinţenia, cât şi de lăsarea păcatelor . Şi, dacă se împotrivesc latinii (catolicii) zicând că botezul lor prin stropire, la care se adaugă cele trei chemări ale Sfintei Treimi, este dătător de Sfinţenie şi de Dar, învaţă-se ei că botezul nu se săvârşeşte prin singurele chemări ale Sfintei Treimi, ci are trebuinţă neapărat de închipuirea morţii, a îngropării şi a învierii Domnului. Că nici singură credinţa cea în Sfânta Treime nu mântuieşte pe cel ce se botează, ci împreună cu dânsa de nevoie este şi credinţa cea întru moartea lui Hristos. Că zice marele Vasile : „ În trei afundări şi în trei chemări se săvârşeşte taina botezului, pentru ca şi chipul morţii Domnului să se închipuiască, iar cu predanisirea cunoştinţei de Dumnezeu să ne luminăm la suflet cei ce ne botezăm”.
Deci dacă botezul apusenilor (catolicilor) este eretic şi neprimit pentru cele ce s-au zis mai sus, se cade ca şi noi dreptslăvitorii să luăm aminte la al nostru, a nu săvârşi această sfântă taină în ligheane sau covăţele întru care abia se afundă partea picioarelor copiilor ce se boteză.
Urmând rânduielilor Sfintelor canoane, şi noi împreună cu Sfinţii Apostoli, conform celui de-al 46 canon al lor, mărturisim: : „Episcopul sau clericul care va primi ereticescul botez să se caterisească, căci ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar sau credinciosului cu necredinciosul.
În nota 83 din tâlcuirea acestui canon aflăm despre „Sfântul Sfinţit Mucenic Chiprian, episcop al Calcedonului şi întreg soborul cel împreună cu el, 84 de episcopi care leapădă botezul ereticilor, urmând apostolescului canon de mai sus, cât şi canonului 68 apostolesc, care zice că cei de eretici botezaţi este cu neputinţă a fi creştini sau clerici. Urmând ei aceste canoane, la rândul lor, Sfântul Sfinţit Mucenic Chiprian şi cei 84 de episcopi au întărit canon prin care leapădă, atât botezul ereticilor, cât şi pe cel al schismaticilor, dovedind acest lucru din scrierile Sf. Scripturi, mai ales din cele ale Sf. Ap. Pavel, care zice: „Un Domn, o Credinţă şi un Botez” (Efeseni 4). Căci dacă, zic ei, una este Soborniceasca Biserică şi unul este Botezul adevărat, cum poate fi adevărat botezul ereticilor şi al schismaticilor, de vreme ce ei nu sunt înlăuntru în Biserica cea Sobornicească, ci s-au rupt prin eres sau schismă? Iar de este adevărat Botezul ereticilor şi al schismaticilor şi este adevărat şi cel al dreptslăvitoarei şi soborniceştii Biserici, atunci nu este un botez, precum strigă Pavel, ci două, ceea ce este prea cu necuviinţă. Adaugă ei încă şi aceasta, că socoteala aceasta de a nu primi botezul ereticilor, nu ne este nouă proaspătă, adică a lor, ci este veche şi de cei mai dinainte a lor cercată. Canonul acestui Sobor şi sfântul a toată lumea al 6-lea Sobor prin canonul al 2-lea, l-au pecetluit. Şi de unde mai înainte era canon localnic, acum este canon al Soborului a toată lumea . Într-un glas cu Sf. Chiprian şi cu Soborul cel de pe lângă el, şi Sf. Firmilian, cel ce a stătut exarh al Soborului celui din Iconia, strică şi leapădă mai ales botezul ereticilor. Că scriind către Sf. Chiprian, zice acesta: „Dar cine, măcar să fi ajuns la vârful desăvârşirii şi al înţelepciunii, poate a se întări şi a crede că singură suprachemarea celor trei nume ale Sf. Treimi, este destulă spre iertarea păcatelor şi sfinţenia botezului, dacă nu este dreptslăvitor şi cel care botează?”
Se uneşte la aceasta şi marele Vasile, pe ale cărui canoane aşijderea le-a pecetluit cel de-al 6-lea Sobor a toată lumea. Căci în întâiul său canon zice acesta (Sf. Vasile) care botezuri sunt primite şi care neprimite şi în două le împarte pe acestea, zicând că:

•botezul ereticilor, adică a celor cu totul despărţiţi de Biserică şi care după însăşi credinţa lor, sunt despărţiţi de cei dreptslăvitori, şi a căror credinţă priveşte de-a dreptul credinţa cea întru Dumnezeu, s-a părut binecuvântată pricină celor din început ca acest botez al lor cu totul a se lepăda.
•botezul schismaticilor s-a socotit a fi de cuviinţă, de către Soborul cel de pe lângă Chiprian şi Firmilian, să se lepede şi acesta. Fiindcă schismaticii s-au despărţit de Biserică şi despărţindu-se nu mai au în sine Darul Sf. Duh, fiindcă darea Acestuia s-a tăiat prin despărţirea lor de Biserică. Pentru aceasta ca nişte mireni s-au făcut, nici Dar duhovnicesc nu mai au şi nici stăpânire (putere) de a mai boteza sau hirotonisi. Şi după urmare, cei care s-au botezat de dânşii, ca de nişte mireni s-au botezat; şi au poruncit aceştia (Sf. Chiprian şi Firmilian) să se boteze cu botezul cel adevărat al Bisericii Soborniceşti. Dar pentru că s-a socotit de cuviinţă de către oarecare Sfinţi Părinţi ai Asiei (din motivul că nu erau destui clerici în vremea persecuţiilor contra creştinilor) să fie primit botezul schismaticilor, pentru oarecare iconomie a multora, fie primit.



…Dar pentru ca să se facă mai lesne înţeleasă dezlegarea acestei nedumeriri este de trebuinţă a şti că două feluri de chivernisire şi îndreptare se păzesc în Biserica lui Hristos. Unul se numeşte scumpătate, iar celălalt iconomie (sau pogorământ). Deci Sfinţii Apostoli şi mulţi alţi Sfinţi în canoanele lor au întrebuinţat scumpătatea şi pentru aceasta cu desăvârşire leapădă botezul ereticilor şi al schismaticilor. Iar unele Soboare au întrebuinţat iconomia şi pentru aceasta, botezul schismaticilor l-au primit şi chiar şi pe al unor eretici, precum arienii şi macedonienii, în vremea celui de-al doilea Sobor, când aceştia erau în putere, nu numai că erau mulţi la număr, dar aveau şi mari puteri pe lângă împăraţi şi stăpânitori. Drept aceea mai întâi ca să-i tragă la dreapta slăvire şi să-i îndepărteze de la eres mai cu lesnire, iar mai apoi pentru ca să nu-i sălbăticească asupra Bisericii şi asupra creştinilor, şi răul să-l facă şi mai rău, au iconomisit aşa Sf. Părinţi şi s-au pogorât a primi botezul lor.
…Dar pe lângă cuvântul iconomie au stătut şi o a doua pricină, pentru care au făcut aşa. Iar acea pricină este că botezul ereticilor, pe care l-au primit aceste Soboare păzeau neschimbat felul şi materia botezului ortodox şi se botezau după forma soborniceştii Biserici, iar ereticii, al căror botez nu l-au primit au schimbat săvârşirea botezului şi o a stricat, adică chipul felului, chemarea şi întrebuinţarea materiei, adică a afundărilor şi a ieşirii din apă.
…Însă acum, când ereticii relele cele multe nu ni le mai pot face, când nimic asupra noastră nu mai poate tulburarea lor, ce mai trebuie iconomie? Că iconomia are măsuri şi hotare şi nu este veşnică şi nehotărâtă. Pentru aceasta şi Sf. Teofilact al Bulgariei zice: „cel care face ceva după iconomie, nu chiar ca un lucru bun face aceasta, ci ca un lucru trebuincios la o vreme” (Tâlcuire la cap.5, vers.11, Ep.către Gal.). la aceasta şi Sf. Grigorie Teologul zice că „a iconomisi se cuvine unde nu se face călcare de lege” ,…drept aceea după ce a trecut iconomia trebuie să-şi aibă loc scumpătatea şi apostoleştile canoane.
Prin prisma acestor motive canonice, şi noi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România respingem botezul prin stropire, iar în ceea ce priveşte botezul schismaticilor (a celor care au primit schimbarea calendarului) nu repetăm botezul, ci, conform canoanelor Sf. Părinţi săvârşim mirungerea.







6.4 Mirungerea


Taina mirungerii este una dintre cele şapte sfinte taine instituite de Sf. Apostoli şi predate omenirii spre mântuire. Mirungerea reprezintă ungerea trupului şi a sufletului noului botezat cu Dumnezeiescul Duh, fiind în acelaşi timp pecete a lui Hristos şi pecete a Sf. Duh.
Mirul se prepară numai în Sfânta şi Marea Miercuri, atunci când femeia păcătoasă a uns pe Mântuitorul cu mirul cel de mult preţ, cu rugăciunile şi binecuvântarea celui mai mare, Patriarh sau Mitropolit. A doua zi, în Joia cea Mare, se toarnă mirul întru-un vas nou, închipuind alabastru, din care a vărsat femeia desfrânată mirul peste capul lui Iisus. Când începe Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, mirul se aduce în Sfânta Proscomidie, iar în vremea vohodului, preotul-protos, după rânduiala vohodului, îl aduce până în faţa Sfintelor Uşi, de unde îl primeşte Patriarhul sau Mitropolitul, care îl aşează pe Sfânta Masă. După obişnuitele rugăciuni, prin care se săvârşesc Sfintele Taine, Patriarhul sau Mitropolitul, descoperind vasul în care se află mirul, îl binecuvintează de trei ori, după care citeşte rugăciunea de sfinţire a acestuia, invocând pogorârea Sfântului Duh. Ungerea cu Sfântul Mir reprezintă „semn săvârşitor a celor însemnaţi cu spălarea dumnezeiască”, prin aceasta devenim „adevăraţi sfinţiţi cetăţeni…mântuiţi de tot păcatul, depărtaţi de toată răutatea şi îmbrăcaţi în veşmântul Slavei lui Dumnezeu”, arătându-ne „cunoscuţi de sfinţii îngeri şi arhangheli şi de toată puterea cerească”, şi „înfricoşători tuturor duhurilor celor necurate şi rele”.
Am făcut aceste precizări pentru documentarea cititorilor asupra acestei sfinte taine. După rânduiala celui de-al 68-lea canon apostolic doar numai două taine este interzis a se repeta, botezul şi hirotonia, în cazul când acestea nu a fost săvârşite de către eretici. Nerepetarea acestor două sfinte taine se datorează faptului că ele se fac spre închipuirea morţii Domnului. Taina mirungerii reprezintă o condiţie necesară, pe care trebuie să o îndeplinească cel care se întoarce la dreapta credinţă, fie el eretic sau schismatic. Sfinţii Părinţi adunaţi la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, prin cel de-al 7-lea canon au hotărât ca : „ pe cei ce dintre eretici se adaugă la Ortodoxie şi la partea celor ce se mântuiesc, îi primim după spusa urmare şi obicei astfel, pe arieni, pe macedonieni, pe savatieni, şi navatieni, pe cei ce se zic pe sineşi curaţi şi mai buni şi pe cei patrusprezecelnici, adică tetradiţi, mercurieni şi apolinarişti (aceştia aveau botezul adevărat n.ed.) îi primim dându-şi mărturisirea credinţei şi anatematisind tot eresul, care nu cugetă precum cugetă sfânta sobornicească şi apostolească Biserică a lui Dumnezeu. Şi îi pecetluindu-i mai înainte cu Sf. Mir pe frunte, pe ochi, pe nări, pe gură şi pe urechi, zicând pecetea Darului Sf. Duh. Iar pe evnomieni, care botează într-o afundare, pe montanişti, pe savelieni, care zic că Tatăl şi Fiul este o faţă şi toate celelalte eresuri, pe toţi cei ce dintre aceştia, care vor voi a se adăuga la Ortodoxie ca pe elini îi primim (adică îi botezăm din nou), în ziua cea dintâi îi facem creştini, în a doua catehumeni, iar în a treia îi jurăm pentru mărturisirea adevărului şi după aceasta îi botezăm”.
Deci dacă am acceptat botezul schismaticilor (celor de pe stil nou) săvârşit prin cele trei afundări în numele Sfintei Treimi, în cazul credincioşilor care se întorc la adevărata credinţă, noi, slujitorii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, conform canonului de mai sus le administrăm doar taina mirungerii. La aceasta, spre încredinţarea multora, adăugăm şi hotărârea Sfântului Vasile cel Mare, care în tâlcuirea celui dintâi canon al său, zice : „…. dacă şi aceasta are să se facă împiedicare obşteştii iconomii, care pentru toţi schismaticii o au făcut Sfinţii Părinţii, să urmăm şi noi iconomiei ca nu cumva, prin asprimea poruncii acesteia, să-i facem leneşi spre a se boteza, ruşinându-se poate că se botează ca nişte desăvârşiţi necredincioşi şi, prin urmare, să împiedicăm mântuirea lor. Şi zicem în scurt : câţi se botează în botezul acelora (schismatici), aceştia întorcându-se la dreapta slăvire negreşit trebuie a se unge de cei dreptcredincioşi cu Sf. Mir şi aşa să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine”.







7.1 Situaţia Bisericii din epoca anterioară momentului 1054


După Învierea Mântuitorului, mai înainte de Înălţarea Lui la cer, Sfinţii Apostoli au primit o nouă poruncă de la Învăţătorul lor, Iisus Hristos: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ, drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 18-20). Prin lucrarea Sfântului Duh şi pe temelia mărturisirii de credinţă a Sfinţilor Apostoli, s-au întemeiat cele 5 patriarhii ale lumii creştine şi anume cea din: Ierusalim, Antiohia, Roma, Constantinopol şi Alexandria. Mai târziu, episcopii acestor patriarhii erau numiţi patriarhi şi aveau sub jurisdicţia lor canonică şi administrativă un număr de episcopii. Aceşti patriarhi erau egali în rang şi putere. Până în anul 330, capitala marelui Imperiu Roman era la Roma, astfel acest oraş-capitală reprezenta nu numai centrul politic al Imperiului, dar şi un puternic centru cultural, comercial, industrial, politic etc.
Din Roma porneau principalele căi de acces către toate marginile îndepărtate ale Imperiului. În Roma, erau cele mai mari pieţe de desfacere a produselor, se aflau cele mai renumite ateliere meşteşugăreşti. La Roma se disputau cele mai aprinse discuţii pe teme culturale, politice, sociale sau bisericeşti. Aici se ţineau tratatele de încheiere a păcii în urma oricărui război. Roma reprezenta centrul Imperiului. Dar acesta nu a durat decît până în anul 330, când Împăratul Constantin cel Mare hotărăşte schimbarea capitalei de la Roma la Bizanţ (Constantinopol).
Reîntors din Nicomidia (Niceea) după cel dintâi Sinod Ecumenic, Împăratul Constantin cel Mare, intră în Roma, unde contrar convingerii sale, găseşte o lume păgână, în mijlocul căreia strălucea idolatria sau scenele de arenă, în care se săvârşeau ucideri. Fără îndoială că şi aici exista o Biserică înfloritoare, dar creştinii erau în minoritate. Senatul era aproape în totalitate format din păgâni, oameni care nu credeau în Hristos, administraţia era idolatră şi nu se elaborase nici un decret, prin care să fie întărită credinţa în Iisus Hristos. Împăratul Constantin cel Mare, cu toate că săvârşise multe fapte măreţe la adresa creştinismului, rămăsese totuşi, în mod oficial, suveranul pontif al cultului păgân, figurând pe medaliile şi inscripţiile publice, ca asociat al zeilor păgâni. Poporul era ataşat acestor vechi inscripţii şi era în dezacord cu hotărârile împăratului, care începuse a proteja creştinismul, pe care mulţi nu-l cunoşteau.
Împăratul Constantin cel Mare, după cel dintâi Sinod Ecumenic (325) intră în Roma în anul 326, fiind primit cu ostilitate de poporul păgân, care nu avea destulă putere a se împotrivi împăratului Constantin cel Mare. Curând acest simţământ de ostilitate devine ură împotriva împăratului, care hotărăşte a nu mai lua parte la nici o sărbătoare idolatrică instituită de mulţimea păgână. Odată cu această hotărâre, împăratul devine obiectul insultelor poporului, dar noul cult hristianic nu-i permitea răzbunarea. Începuse calea de distrugere a cultului idolatric, iar nu răzbunarea asupra poporului neştiutor. Ura poporului şi a celor din preajma împăratului a mers până la conspiraţie. Astfel, în Roma, fiul împăratului, Crispusşi nepotul său, fiul lui Lucinius şi al surorii sale Constantia, erau căpeteniile acestei conspiraţii, prin care se urmărea uciderea Împăratului Constantin cel Mare din motiv că interzisese săvârşirea obiceiurilor idolatrice din Roma.
Constantin cel Mare fusese căsătorit cu două femei. Cu cea dintâi, Minerva,avusese un fiu, anume Crispus. Cu cea de-a doua, Fausta, fiica lui Maximian, avusese trei fii. Alături de el se aflau ceilalţi trei fraţi vitregi şi fii ai tătalui său, Constanţiu Chlorus, pe care îi născuse, nu cu Elena, ci cu o altă femeie. Într-o asemenea familie în care membrii aveau interese opuse, nu lipseau intrigile. Creştinismul trebuia să înfrunte idolatria, ai cărei adepţi nu era numai masa populară, ci şi membri ai familiei împărăteşti, care slujeau idolatriei în ascuns. Fausta, cea de-a doua soţie a lui Constantin cel Mare, se dedică din toată inima idolatriei, dorind cu orice scop să-l determine pe Constantin, să renunţe la creştinism. Ea este cea care pune la cale conspiraţia, căci dorea din tot sufletul pierderea lui Crispus. Scopul conspiraţiei era acela de a distruge creştinismul şi prin aceasta pe împărat. Conspiraţia este descoperită, iar Crispus şi Fausta sunt ucişi.
În timpul în care Constantin era în Roma, a preferat ca mai bine să atragă asupra sa mânia poporului, decât să renunţe la creştinism. Rămâne la Roma doar pentru a ridica câteva Biserici, printre care se numără Biserica Sfântului Apostol Petru, Biserica Sfântului Apostol Pavel, Biserica Sfântului Ioan de Latran, a Sfinţilor Mucenici Marceliu şi Petru şi a Sfintei Cruci.
În momentul în care centrul politic se mută la Constantinopol, papei de la Roma îi revin atribuţiunile de a rezolva chestiunile politice, sociale sau spirituale. Astfel, papa capată o reputaţie mai înaltă, ceea ce îl va determina, mai târziu să-şi însuşească unele drepturi, care nu i se cuveneau. Cazul papei Gelasius I este un exemplu elocvent în acest sens. Strămutarea capitalei de la Roma la Constantinopol a permis papei să-şi desfăşoare o activitate politică şi spirituală dupa propria lui voie, fără consimţământ din partea împăratului, care era departe de Roma.
Astfel, prezentându-se situaţia din Roma, Sfântul Împărat Constantin cel Mare pune bazele unei noi capitale a imperiului. Spre realizarea acestui proiect alege Bizanţul, aşezat la poalele Europei şi Asiei, având ieşire la mare, pe care o redenumeşte Constantinopol ( sau Noua Romă). Acesta este momentul unei decăderi morale şi materiale a Romei. Prestigiul de care se bucura odinioară Roma, era dobândit acum de către Constantinopol. Puţin mai târziu, se înfiinţează cel de-al 5- lea scaun Patriarhal, cel de la Constantinopol.
În cadrul celui de-al doilea Sinod Ecumenic, conform hotărârilor „celui de-al 3-lea canon” patriarhul Constantinopolului dobândea „aceeaşi pronomie”, aceeaşi cinste, aceeaşi autoritate ca şi cel al Romei. Acest drept a fost întărit şi prin hotărârile canonului al 28-lea al celui de-al 4-lea Sinod Ecumenic, dar şi prin canonul 36 al celui de-al 6-lea Sinod Ecumenic. Roma nu mai deţinea autoritatea supremă aşa cum şi-a dorit întotdeauna, ceea ce a stârnit reacţia unor papi, de mai târziu, concretizată prin sângeroasele atacuri la adresa poporului creştin ascunse în dosul cruciadelor. Scopul cruciadelor nu a fost altul decât obţinerea recunoaşterii suveranităţii pontifului roman, atât pe plan spiritual-bisericesc, cât şi social, politic şi economic. Cine se opunea dezideratelor papei trebuia să suporte torturile inchiziţiei.
Începând cu urcarea pe scaunul episcopal al Romei a lui Leon I (440) episcopul roman a început să pretindă supremaţia asupra celorlalţi episcopi. Episcopul, girant fiind al credinţei ortodoxe, s-a bucurat de o reputaţie mai strălucită, atunci când aceasta a fost favorizată şi de evenimentele istorice. Roma era considerată ca fiind centru tradiţional de autoritate pentru întreaga lume romană timp de o jumătate de mileniu, fiind şi cel mai mare oraş al Apusului. După ce Sfântul Împărat Constantin mută capitala imperiului de la Roma la Constantinopol (330) centru de gravitate politică şi administrativă se mută din Roma în Constantinopol. În aceste condiţii papa devenea cea mai puternică personalitate din Roma, cea mai de frunte călăuză seculară şi spirituală. Imixtiunea papei în această perioadă s-a făcut simţită, chiar şi în latura politică a acestei regiuni. Aceste împrejurări au favorizat şi mai mult „teoria petrină” bazată pe o interpretare greşită a textelor din Sfânta Scriptură, precum Matei 16, 16-18 sau Ioan 21, 15-17. Pe la anul 590 această teorie petrină era în general acceptată de simpatizanţii papei de la Roma. În baza falsei interpretări a principiului acestei teorii, lui Petru i s-ar fi dat „dreptul ecleziastic al întâiului născut” peste ceilalţi Sfinţi Apostoli, iar acest prerogativ s-a considerat, ca fiind trecut de el la ceilalţi episcopi ai Romei.
În prejma secolului al 6-lea dintre cei cinci Patriarhi ai lumii creştine, doar Patriarhul Constantinopolului şi episcopul Romei locuiau în oraşe cu importanţă mondială. Aceşti doi episcopi au rămas cei mai proeminenţi lideri clericali din această perioadă, de unde se explică şi conflictul de mai târziu între cele două scaune patriarhale, mai ales, dacă putem la socoteală şi faptul că Biserica Romei a fost „binecuvântată” de Dumnezeu cu oameni capabili, care nu pierdeau niciodată ocazia de a-şi mări şi întări puterea. Este cazul episcopului de Roma, Leon I (440-441) care iubea mult a-şi atribui titlul de „papas” de unde a derivat denominativul de papă sau al lui Grigorie I care ocupa aceeaşi poziţie pe la anul 590. Poziţia lui Leon a fost întărită şi mai mult, când împăratul Valentin al 3-lea i-a recunoscut supremaţia spirituală în Apus, prin edictul din anul 445. Papa Leon susţinea ca apelurile de la tribunalele bisericeşti de episcopi să fie aduse la tribunalul lui, iar judecata lui să fie cea finală. Acest episcop a strălucit pe scaunul patriarhal al Romei prin scrierile sale caracterizate prin cel mai curat duh al ortodoxiei şi îndreptate împotriva ereziilor maniheiştilor şi donatiştilor. Meritul papei Leon I constă în aceea că a militat pentru revendicarea atribuţiilor episcopale într-o perioadă de decădere spirituală, a desfăşurat o activitate în duhul ortodoxiei asupra obedienţilor lui şi şi-a exercitat puterea episcopală în limitele canonicităţii, lucru de care urmaşii lui vor abuza din plin. Este cazul papei Gelasius I, şi a tuturor celorlalţi confraţi ai lui, care la anul 494 afirma că Dumnezeu a acordat putere sacră şi regală atât papei, cât şi regelui. Dar, deoarece papa trebuia să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu şi pentru rege, puterea sacră a papei a fost mai importantă, decât puterea regală. Prin urmare, regii trebuiau să se supună papei, care avea puterea de a decide atât în chestiuni spirituale, cât şi seculare. Acest lucru a fost de fapt începutul corupţiei Bisericii din Roma, ceea ce a determinat mai târziu nemulţumirea poporului şi apariţia unor noi grupări religioase, precum protestantismul, calvinismul, anabaptismul etc.
În anul 503 are loc la Roma un sinod restrâns, în cadrul căruia se discută infaibilitatea papală, inventată pe motivul că papa Romei este alesul Domnului, succesor al Sfântului Apostol Petru. Această doctrină a fost elaborată şi aprobată numai de episcopii italieni, ucenici ai papei Simmac, “care săvârşeşte în umbra Împăratului arian Teodosie o serie de crime”( Wladimir Gettee Histoire de l’eglise, vol. 5, pag. 168). Pentru dezbaterea şi pedepsirea acestor crime este instituit Sinodul din Roma în care judecătorii erau episcopi aflaţi sub jurisdicţia papei Simmac. Martorii crimelor nu au fost intervievaţi din motiv că erau enoriaşi ai papei, iar sluga nu-şi poate acuza stăpânul. Răscularea poporului a determinat grăbirea sentinţei asupra lui Simmac, cazul nefiind realmente judecat. Judecătorii aserviţi papei Simmac, episcopi italieni au votat în favoarea nevinovăţiei papei. Dar pentru că acuzatorii papei Simmac nu au fost multumiţi de decizia judecătorilor nedrepţi, diaconul papei, pe nume Enodius, le răspunde printr-un memoriu adresat întregului Occident, susţinând că papa, sucesorul Sfântului Apostol Petru, este infailibil (nu poate greşi niciodată). Tulburările săvârşite de Împăratul Constantinopolului, Anastasie, în cadrul Bisericii, aveau să realizeze mai clar scopul ascuns al papei, prin persoana lui Hormisdas, succesorul lui Simmac. Pentru încetarea tulburărilor de ordin bisericesc, Anastasie cere instituirea unui nou Sinod local la care este invitat şi papa Romei. Acesta trimite reprezentanţi, care prezintă o serie de instrucţiuni prin care se oglindeşte dorinţa papalităţii de a ţine în mână autoritatea supremă a Bisericii, cât şi aceea de a se plasa, în prezenţa autorităţii imperiale, pe o poziţie aproape egală cu a împăratului. Împăratul Răsăritului, Atanasie pierduse mult din prestigiul său datorită tulburărilor interne la adresa statului, a Bisericii şi prin aceasta şi episcopul Constantinopolului, reprezentant al Bisericii din Răsărit. Episcopul Romei, dimpotrivă, datorită caracterului său riguros ajunsese într-o înaltă poziţie socială şi clericală, care îi permitea să trateze cu împăratul Răsăritului aproape de pe poziţie de egalitate. Această îndrăzneală l-a determinat să preia de al spaniolii arieni dogma Filioque, aceea că Duhul Sfânt provine şi de la Fiul, nu numai de la Tatăl, ceea ce contrazice hotărârile Sinodului al 2-lea Ecumenic de la Constantinopol, care mărturisea în Simbolul Credinţei „..şi într-unul Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede”.
Relaţiile dintre cele două episcopate se înrăutăţesc şi mai mult în timpul Episcopului Nicolae I, papa al Romei. În 863, Fotie, Episcopul Constantinopolului începe opera de convertire a bulgarilor la creştinism. Imixtiunea papei Nicolae ridică mari dificultăţi. Clericii greci trimişi de episcopul Fotie în Bulgaria, sunt goniţi de către delegaţii Romei, iar bulgarilor li se aduce la cunoştintă că numai de la scaunul Romei poate proveni adevărata credinţă. Propovăduirea şi serviciile religioase ale grecilor au fost considerate nevalide. Nicolae I apăra cauza lui Ignat, antecesorul lui Fotie pe scaunul Constantinopolului, excomunicat în acea vreme, dorind al readuce pe scaunul episcopal.
Episcopul Fotie convoacă un sinod la Constantinopol (867) la care invită trei episcopi apuseni, numeroşi episcopi răsăriteni, cei doi împăraţi (al Imperiului Roman de Apus şi de Răsărit) şi Senatul. În cadrul acestui Sinod s-a stabilit că papa Nicolae I este nevrednic de episcopatul Romei, pronunţându-se împotriva lui sentinţa de excomunicare, anatematisire şi caterisire.
La rândul său, papa Nicolae anatematizează pe Fotie împreună cu tot soborul său, propune senatorilor din Constantinopol să se separe de episcopul Fotie, se declară pentru Ignatie, fostul episcop al Constantinopolului şi roagă pe Împărăteasa Eudoxia să intervină pe lângă împărat pentru reînscăunarea lui Ignatie. Sentinţa Sinodului din Constantinopol este canonică, iar cea a lui Nicolae, necanonică. Deşi papa Nicolae ia hotărârea de unul singur, deci lipsită de acordul comun al Sinodului şi nu-l cateriseşte pe episcopul Fotie, ci numai îl excomunică, pe când hotărârea sinodală îl şi excomunică pe papa Nicolae, dar îl şi cateriseşte.
Bulgarii refuză propovăduirea occidentală în urma scrisorii episcopului Fotie, prin care acesta le aduce la cunoştinţă erorile dogmatice occidentale de până atunci: pseudo-dogma Filoque , infaibilitatea şi primatul papei.






7.2 Anul 1054 în istoria Bisericii


Regulile de viaţă creştină, doctrina Bisericii au fost propuse, acceptate şi reglementate în cadrul Sinoadelor Ecumenice şi locale, începând cu Sinodul Sfinţilor Apostoli din Ierusalim, din anul 52, continuând cu cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice şi respectiv cu cele locale. De-a lungul timpului scutul Ortodoxiei a fost lovit de săgeţile ereziei. Începând cu erezia lui Arie şi continuând cu cele ale lui Macedonie, Apolinarie, Evnomie, Marcian, Nestorie, Dioscor etc. Sfinţii Părinţi, purtători de Duh Sfânt, au luptat şi au reuşit să combată toate ereziile, pe care diavolul le-a semănat în ţarina Ortodoxiei, în primul mileniu al erei creştine.
Relaţiile de stabilitate între Biserici au rezistat până în secolul al IX-lea, când începe perioada de decădere spirituală în lumea creştină, prin activitatea revoluţionară a papei Nicolae I, ales pe scaunul pontifical al Romei în anul 858, de al cărui nume se leagă cele mai sângeroase lupte între Biserica de Răsărit şi cea de Apus.
Firul istoriei atestă faptul că scaunul Patriarhiei din Constantinopol a primit binecuvântarea divină prin viaţa sfinţită a patriarhilor şi slujitorilor acestui centru spiritual, exceptând cazul lui Teofilact, fiul de împărat, căruia nu i se cuvenea o asemenea cinste. Nu putem face aceeaşi afirmaţie cu privire la scaunul episcopal al Romei, care a fost necinstit prin viciile papei şi a slujitorilor lui, lucru care a grăbit apariţia reformei.
Mai dificilă era combaterea ereziilor ai căror protagonişti s-au dovedit a fi chiar cei care purtau straie de ortodocşi, iar în inima lor cloceau otrava ereziei. Aceştia erau reprezentanţii Bisericii din Roma, având drept căpetenie pe papa Nicolae I ( 858-867) care, din motiv că, Fotie, patriarhul Constantinopolului, nu a voit să-i recunoască infailibilitatea şi supremaţia papală, face cea dintâi dezbinare în trupul Bisericii lui Hristos. Papa Nicolae I moare puţin timp, după ce a săvârşit schisma, deşi, în această vreme era deja introdusă erezia pseudo-dogmei Filioque, preluată de la spaniolii eretici, conform căreia Duhul Sfânt provine şi de la Fiul, precum şi de la Tatăl, (confruntă cu Simbolul Credinţei „Şi într-unul Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede…”)
În 1043 Patriarh al Constantinopolului devine Mihail Cerularie. Acesta întăreşte relaţiile cu creştinii ortodocşi locuitori ai Italiei meridionale, pronunţându-se împotriva regulilor bisericeşti occidentale, care se doreau a fi impuse credincioşilor ortodocşi din această regiune. Ortodocşii de credinţă răsăriteană care locuiau ăn Italia rămân fideli regulilor Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Printre aceştia se remarcă personalitatea plină de sfinţenie a Sf. Nil, care în mai multe rânduri a combătut regulile şi disciplina Bisericii Occidentale.
În preajma anului 1054 situaţia devine mai tensionată, când Patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularie refuză a intra în comuniune cu occidentalii (Biserica din Roma).
În scrisoare adresată Patriarhului Mihail Cerularie , Papa Leon al 9-lea critica o serie de inconveniente, care se potriveau mai mult Bisericii din Roma, decât celei din Constantinopol. Scrisoarea lui Leon al 9-lea era adusă la Constantinopol de către trei delegaţi: cardinalul Humbert, arhiepiscopul de Amalfi, şi cardinalul Frederic al Lorenei. Ei nu erau numai purtătorii scrisorii papei către Partiarhul Constantinopolului, dar şi a unei scrisori adresate împăratului Constantin Monomac. Împăratul conta pe sprijinul papei în vederea unei alianţe creştine împotriva musulmanilor. Scrisoare papei către Patriarh s-a dovedit a fi grosieră şi insolentă, fără a-i recunoaşte decât titlul de arhiepiscop, deşi cel de-al doilea Sinod Ecumenic acorda episcopului de Constantinopol, titlul de patriarh. Delegaţii papei ajunşi la Constantinopol au fost primiţi cu multă amabilitate de către împărat, care refuza să se ocupe personal de probleme bisericeşti, scopul lui fiind instituirea cruciadelor. Delegaţii papei dau publicităţii un lung răspuns la scrisoarea Patriarhului, prin care argumentează prin filieră occidentală regula şi disciplina Bisericii din Roma, împotrivindu-se celor mai vechi şi mai respectabile orânduieli ale Bisericii de Răsărit. Atacul latinilor la adresa Bisericii de Răsărit a fost tolerat de împăratul Constantin Monomac, nu însă şi de Patriarhul Mihail, care refuză a intra în comuniune cu ei, deşi era ameninţat cu excomunicarea.
Papa Romei, Leon al 9-lea, în scrisoarea adresată către Patriarh, critica :
•anatema pronunţată de Patriarhul Cerularie împotriva prelaţilor latini din Răsărit, care săvârşeau Sf. Liturghie pe baza azimei;
•imixtiunea canonică şi legislativă a Patriarhului de Constantinopol asupra celorlalte patriarhii din Orient, Alexandria şi Antiohia;
•nu recunoştea titlul lui Cerularie de Patriarh al Constantinipolului, ci numai pe cel de arhiepiscop;
•aducea o serie de injurii personale la adresa Patriarhului de Constantinopol.


Din motive dogmatice precum: dogma filioque, azima liturgică, purgatoriu, cât şi a altora lipsite de canonicitate precum: postul în ziua sâmbetei, interzicerea căsătoriei preoţilor laici, infailibilitatea papei, primatul jurisdicţional sau imixtiunea papei în eparhiile din Orient, toate acestea determină pe Patriarhul Mihail Cerularie a refuza comuniunea liturgică cu reprezentanţii Bisericii din Roma, deşi aceştia aveau sprijinul împăratului. Prelaţii latini, reprezentanţii papei, bucurându-se de sprijinul împăratului Constantin Monomac, îndrăznesc a intra în Biserica Sf. Sofia, lăsând pe Sf. Jertfelnic (Sf. Masă) scrisoarea prin care Patriarhul Mihail Cerularie era învinuit de toate ereziile Apusului, însoţită de sentinţa de excomunicare, după care delegaţii papei părăsesc Constantinopolul.
La rândul său, Patriarhul Mihail Cerularie anatematizează pe Papa de la Roma şi pe toţi urmaşii lui. Aceasta anatemă asupra papei şi a tuturor urmaşilor lui este semnată de Patriarhul Cerularie, de 12 mitropoliţi, doi arhiepiscopi şi întregul cler al Patriarhiei din Constantinopol. În acest moment ruptura (schisma) era realizată definitiv.
Biserica din Constantinopol, prin Patriarhul Cerularie anatematiza încălcarea dogmelor şi a hotărârilor canonice de către Papa de la Roma. Papa de la Roma anatematiza pe Patriarhul Cerularie, din prisma unor motive neîntemeiate, injuste şi personale.
În momentul în care s-a produs ruptura între cele două Biserici, cea de Apus şi cea de Răsărit, în cadrul Bisericii de Apus exista deja câteva erezii, ceea ce au constituit focarul dezbinării. Însă schisma şi erezia nu s-au oprit aici.






8.1 Cine este fondatorul Bisericii din Roma?


În cadrul disputei din Ierusalim (anul 59) dintre Sfântul Apostol Pavel şi iudei, apostolul lui Hristos este prins, legat în lanţuri şi adus în faţa sinedriului. Tribunul, aflând însă că acesta este cetăţean roman, interzice flagelarea lui, căci constituţia imperiului nu-i permitea aceasta. Sfântul Apostol recurge la o stratagemă aparte, prin care tulbură întreaga adunare a sinedriului. Cunoscând că majoritatea membrilor sinedriului sunt saduchei, el exclamă în auzul tuturor: „ Eu sunt fariseu şi fiu de fariseu. Pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat” (Fapte 23,6).Aceste cuvinte determină discuţii aprinse între o parte dintre membrii sinedriului, fariseii care îl găseau nevinovat şi cealaltă parte, saducheii, care necrezând în înviere, îl considerau vinovat.
Este dus din nou în temniţă, iar noaptea i se arată Mântuitorul poruncindu-i „Îndrăzneşte, Pavele, căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma” (Fapte 23,11).. În aceeaşi noapte, mai mult de 40 de evrei făgăduiesc că nu vor bea şi nu vor mânca până nu vor vedea pe Pavel ucis. Astfel, merg la arhiereii şi cărturarii poporului şi le propun ca a doua zi, ei, arhiereii, să ceară tribunului Caludius Lysias să scoată pe Pavel din temniţă, pentru a-l aduce din nou în faţa sinedriului, spre a fi interogat. În aceste împrejurări trebuia să aibă loc uciderea lui. Dar Dumnezeu, care ştie inimile tuturor şi îl păzeşte pe cel drept, dă în vileag sfatul cel de taină al evreilor, căci fiul surorii apostolului Pavel află de această conspiraţie şi mergând la tribunul Claudius Lysias desconspiră totul. Auzind acestea, tribunul porunceşte ca Sfântul Apostol Pavel să fie dus în Cezareea pentru a fi judecat de însuşi guvernatorul Felix.
Felix îl ţine pe Pavel întemniţat vreme de doi ani, fără a da asupra lui nici o sentinţă. După această perioadă de timp, Felix este înlocuit de Festus (Fapte XXIV,27).
Venind la conducere, Festus îi propune lui Pavel să accepte a fi dus din nou în Ierusalim pentru a fi judecat, dar Pavel cunoscând ura evreilor asupra lui, cere a fi dus înaintea împăratului Cezar pentru a fi judecat. Din aceste motive este trimis spre judecată la Roma, unde ajunge în anul 62. Negăsindu-se nici o vină asupra lui este repus în libertate, motiv pentru care propovăduieşte Evanghelia lui Hristos vreme de doi ani, fără a întâmpina vreun obstacol „Iar Pavel a rămas vreme de doi ani în casa luată de el cu chirie şi primea pe toţi care veneau la dânsul” (Fapte 28,30).
În Faptele Apostolilor, cap. 28, 22-23, se vede clar că localnicilor din Roma nu li se vorbise vreodată de credinţa în Iisus Hristos şi pentru aceasta ei au spus apostolului: „Dar dorim să auzim de la tine cele ce gândeşti; căci despre eresul acesta ne este cunoscut, că pretutindeni i se stă împotrivă. Şi dându-i o zi au venit la el mai mulţi. Şi de dimineaţă până seara, el le vorbea dând mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu”.

A. Cel dintâi apostol şi propovăduitor al Evangheliei lui Hristos care a ajuns în Roma, nu a fost Sfântul Apostol Petru, ci Sfântul Apostol Pavel. Aceasta reprezintă cea dintâi infirmare a presupoziţiei susţinută de reprezentanţii Bisericii de Apus, cum că Sfântul Apostol Petru ar fi evanghelizator al Romei şi fondator al Bisericii ei.

Deşi Sfântul apostol Petru era considerat apostolul cel mai simpatizat de către iudei, până în anul 62 nimeni nu ajunsese să evanghelizeze poporul din regiunea Romei.
Din Roma, Sfântul Apostol Pavel scrie epistolele către Filipeni, Coloseni, Efeseni şi către Filimon al Loadiceii. Scrisorile către Efeseni, Coloseni şi Filipeni au fost trimise prin diaconul Tihic (Epistola către Efeseni VI, 21; Epistola către Coloseni IV, 7).
După această perioadă de doi ani, Sfântul Apostol Pavel se îndreaptă către Spania. După mărturia Sf. Clement al Romei, Sf. Ap. Pavel a propovăduit până la marginile cele mai îndepărtate ale Occidentului, după cum mărturiseşte şi Sf. Epifanie (Haeres, 27) dimpreună cu Sf. Ioan Hrisostom (Omilii 76 la Matei). Părăsind Spania, Sf. Ap. Pavel se întoarce în Orient. Merge în Creta unde îl însărcinează pe Tit cu osteneala evanghelizării (Epistola către Tit III,12), la Efes îl însărcinează pe Timotei (Epistola către Timotei VI, 1-21). Rămâne o perioadă mai mare de timp în Macedonia pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos, după care se îndreaptă către Asia, vizitează Troada, unde locuieşte la Carpos (II, Epistola către Timotei IV), trece în Millet, unde lasă pe Trofim bolnav (II Epistola către Timotei IV, 20) şi ajunge la Corint, unde lasă pe Erast să ducă mai departe sarcina propovăduirii Evangheliei Domnului.
În Corint, Sfântul Apostol Pavel întâlneşte pe Sfântul Apostol Petru, care vine aici după ce evanghelizase pe evreii din Asia. După ce întăresc Biserica din Corint, amândoi pornesc spre Roma. Ajunşi aici, Sfântul Apostol Pavel propovăduieşte Evanghelia lui Hristos chiar la curtea lui Nero împăratul şi, după o veche tradiţie, converteşte la creştinism pe cea mai favorită dintre concubinele împăratului, lucru care, mai târziu, îl va costa viaţa. Adus la judecată, nu găseşte nici un sprijin printre creştinii de la palatul împăratului, pe care-i convertise cu câţiva ani mai înainte, dar Dumnezeu îl izbăveşte şi din aceasta.
Cu acest prilej Sfântul Apostol Pavel trimite pe Tihic în Efes pentru a-l înlocui pe Timotei, căruia îi porunceşte a se sili să ajungă la Roma mai înainte de începutul iernii (Ep. 2 către Timotei, 4,21) iar pe Arteman în Creta pentru a-l înlocui pe Tit, rugându-l şi pe acesta să vină la Roma pentru a-i fi de folos în serviciul evanghelizării. Sfinţii Apostoli Luca şi Marcu se aflau deja în Roma la acea vreme (Histoire de l’ eglise Vladimir Guettee, vol.1,pag. 295-301).
Cel dintâi episcop ridicat pe scaunul Romei a fost Linus, unul dintre cei mai fideli reprezentanţi ai Bisericii, hirotonit de către Sfântul Apostol Pavel. Sf. Irineu în lucrarea intitulată „Adversus haeres”, vol.3, cap.3 menţionează că Linos a fost ucenic al Sf. Ap. Pavel, ceea ce lasă de înţeles că şi Darul hirotoniei îl primise tot de la acesta.
Însă hirotonia lui Linus a fost săvârşită şi prin consimţământul Sfântului Apostol Petru, aflat şi el în Roma în acea vreme ( anul 66), ajuns aici pentru prima dată împreună cu Sfântul Apostol Pavel..
Înţeleptul Tertulian susţine că însuşi Sfântul Apostol Petru hirotoneşte pe Clement, cel de-al treilea episcop al Romei, în sens cronologic. (De prescriptione haeriticonum, 32). La fel susţine şi Sfântul Epifanie, dar adaugă că, din spirit de împăcăciune, Sfântul Clement ar fi cedat locul lui Linus şi l-ar fi reluat numai după moartea lui Anaclet (Contra ereziilor 27, 6). După toate probabilităţile Sfântul Clement a păstorit Biserica din Roma între anii 92-101 (Coman Ioan, „Patrologie”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii romano-catolice, Bucureşti 1984, pag. 112).
Abia Sfântul Clement reprezintă veriga prin care Biserica din Roma îşi leagă existenţa de numele Sfântului Apostol Petru prin faptul că el hirotoneşte pe acest episcop puţin mai înainte de fi răstignit pe lemnul Sfintei Crucii (anul 66).

B. Dacă Sfântul Apostol Petru vine în Roma pentru prima dată în anul 66, atunci cum justifică Biserica de Apus episcopatul Sfântului Apostol Petru în Roma vreme de 25 de ani, căci în anul 66 a fost hirotonit cel dintâi episcop, perioadă care coincide cu venirea lui în Roma?

După însăşi mărturisirea Sfântului Apostol Petru , el nu se considera decât slujitor şi Apostol al lui Hristos, precum se vede în cea de-a doua epistolă: „Simon Petru, slujitor şi apostol al lui Iisus Hristos, celor ce prin dreapta…”(Epistola a II-a, a Sfântului Apostol Petru, I,1).
Sfântul Apostol Petru cunoscând că va muri peste puţin timp şi ştiind că evreii, spre înjosirea Sfântului Apostol Pavel, îi confereau mai multe privilegii mai presus decât celorlalţi apostoli, foloseşte aceste două trăsături caracteristice „slujitor şi Apostol al lui Hristos”. Aceştia aveau o simpatie aparte faţă de Sfântul Apostol Petru şi faţă de Sfântul Apostol Iacob, cel dintâi Patriarh al Ierusalimului, acordându-le, într-un mod fals, anumite privilegii pe care nu le acordau şi Sfântului Apostol Pavel, deoarece acesta era de origine romană, spre deosebire de ceilalţi doi, care erau de origine ebraică, motiv pentru care îl şi urau pe Sfântul Apostol Pavel. Moartea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel survine puţin mai târziu, în anul 67, după ce însă aceştia au întărit Biserica din Roma şi au înmulţit numărul obştii creştineşti, ale cărei temelii le fixase Sfântul Apostol Pavel încă din anul 62.






8.2 Combaterea teoriei apusene privitoare la episcopatul Sfântului Apostol Petru în Roma, vreme de 25 de ani


Mai înainte de ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Luca, autorul lucrării „Faptele Apostolilor” îl prezintă pe Sfântul Apostol Petru alături de ceilalţi ucenici ai lui Hristos luând parte la alegerea Sfântului Apostol Matia în locul lui Iuda Iscarioteanu (Fapte 1, 15). Alegerea Sfântului Apostol Matia are loc în anul 34, după cum mărturisesc istoricii Bisericii ( Vladimir Guettee, Histoire de l’ eglise, vol.1, pag. 159).
După Pogorârea Sfântului Duh, în ziua Cinzecimii, Sfântul Apostol Petru este cel care a vorbit tuturor celor care au văzut lucrarea Sfântului Duh, aceea de a vorbi în limbi diferite despre faptele cele minunate ale lui Dumnezeu, şi care credeau că sfinţii apostoli sunt „plini de must”, adică beţi (Fapte 2,13-14). Puţin mai târziu, îl vedem mergând împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul spre Templu pentru „rugăciunea lor din ceasul al nouălea”, iar la Poarta Templului, zisă Poarta Frumoasă, vindecă pe „un bărbat slăbănog din pântecele mamei sale” (Fapte 3, 6).
Dar în timp ce propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu către popor, Petru şi Ioan, au fost prinşi de către preoţi, căpetenia gărzii şi de către saduchei şi închişi în temniţă, fiind puşi sub pază până a doua zi, „căci acum era seară” (Fapte 4, 1-3). A doua zi negăsind nici un fel de vină şi neavând motiv spre a-i pedepsi, deoarece ei slăveau pe Dumnezeu, ameninţându-i le-au dat drumul (Fapte 4, 21). Însă, după cum au mărturisit şi Sfinţii Apostoli că „noi nu puteam să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4-20), au continuat opera de evanghelizare a poporului din Ierusalim, încât „se aduna şi mulţimea dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi pe cei bântuiţi de duhuri necurate şi toţi se vindecau” (Fapte 5, 16), lucru care a stârnit mânia arhiereului şi a saducheilor. Pentru aceasta Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan au fost din nou întemniţaţi, dar din porunca lui Dumnezeu au fost eliberaţi de către înger (Fapte 5, 18-20).
După alegerea celor şapte diaconi, Sfinţii Apostoli au hotărât să încredinţeze conducerea Bisericii din Ierusalim unui bărbat vrednic de această înaltă misiune, fapt pentru care l-au ales pe Sfântul Iacob, supranumit şi „cel drept”, unul dintre „fraţii Domnului” (verii), a cărui autoritate se confunda cu cea a Sfinţilor Apostoli.
Aceasta fiind situaţia din Ierusalim, Sfinţii Apostoli, care vegheau asupra tuturor comunităţilor creştineşti, auzind că în Samaria poporul a fost receptiv la cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan (Fapte 8, 14).
Se desprinde din cele zise mai sus încă o mărturie a împotriva primatului apostolesc în Roma al Sfântului Apostol Petru. Sfântul Apostol Luca dovedeşte faptul că Sfântul Apostol Petru se supunea sfatului întregii adunări apostoleşti. Toţi la un loc, reprezentau autoritatea supremă a Bisericii, iar el nu putea lua hotărâri de unul singur în ceea ce priveşte răspândirea cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru nu-şi arogă niciodată dreptul de întâi stătător al cetei apostoleşti, ci era subordonat Bisericii, iar nu şef al acesteia.
Nu se ştie cât timp rămân în Samaria, dar după conferirea Sfântului Duh samaritenilor şi după slujba de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan se reîntorc în Ierusalim (Fapte 8, 25).
După o veche tradiţie a Imperiului Roman, guvernatorii provinciali trebuiau să prezinte la Roma o serie de memorii, prin care făceau cunoscute cele mai importante evenimente care se desfăşuraseră pe teritoriile supuse lor. Învierea lui Hristos devenise deja un fapt bine cunoscut de către toţi. Astfel, guvernatorul Pilat scriind către împăratul Tiberiu, îi vorbeşte acestuia despre minunile săvârşite de către Hristos în Iudeea, adăugând că mulţi îl cinstesc ca pe un Dumnezeu. Împăratul Tiberiu prezintă Senatului, memoriul guvernatorului Pilat, propunând de a-l înscrie pe Hristos printre zeităţile imperiului. Senatul refuză aceasta din motiv că nu i s-a recunoscut autoritatea, atunci când poporul se închina lui Hristos ca unui Dumnezeu. Fără permisiunea Senatului această dorinţă a împăratului nu a putut fi realizată, deoarece, conform unei legi mai vechi a imperiului, nimeni nu putea fi proclamat zeu fără permisiunea Senatului. Tiberiu, perseverând în îndeplinirea acestui deziderat, interzice prigonirea creştinilor. Acest eveniment este consemnat de către unii istorici bisericeşti, dar şi de către istoricul Eusebiu în lucrarea Istoria Bisericii, vol. II, cap. 2, ca având loc în cel de-al 36-lea an. Acest moment de pace conferit Bisericii, a încurajat ceata apostolilor, aceştia începând să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în toate ţinuturile din preajma Iudeii.
În această vreme Biserica bucurându-se de o stare de pace, Sf. Apostol Petru se îndreaptă spre Lida (Fapte 9, 31-32) vindecând pe Enea, care zăcea în pat de 8 ani, fiind paralitic. În Lida merge la Iope, unde învie pe Tavita (Fapte 9, 40) găzduit fiind în acel ţinut, mai multă vreme, de către Simon tăbăcarul. De aici merge în Cezareea, unde era aşteptat de către Cornelie sutaşul (Fapte 10, 24) care se învredniceşte de primirea Sfântului Duh şi de Sfântul Botez. După acest eveniment Sf. Ap. Petru se întoarce la Ierusalim pentru a mărturisi tuturor Sfinţilor Apostoli Darul Sfântului Duh care lucrase şi asupra neamurilor (neevreii), căci Cornelie sutaşul nu era evreu. Ajuns la Ierusalim, Sf. Ap. Petru primeşte reproşuri din partea celorlalţi Sfinţi Apostoli la adresa faptelor săvârşite, deoarece încă nu primiseră poruncă de a boteza şi pe cei netăiaţi împrejur. Atunci, Sfântul Apostol Petru recunoscând autoritatea colectivă a cetei apostolilor, le povesteşte acestora despre revelaţia din Iope (Fapte 10, 11), despre vedenia îngerului, care i se arătase lui Cornelie (Fapte 10, 3), cât şi despre pogorârea Darului Sfântului Duh asupra celor din casa lui Cornelie. Sfântul Apostol Petru dovedeşte din plin înţelepciune, prin întrebarea pe care o adresează celorlalţi apostoli: „ Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt, la fel ca şi noi?”(Fapte 10, 48). În aceste circumstanţe, soborul din Ierusalim al Sfinţilor Apostoli hotărăşte evanghelizarea neamurilor, a celor netăiaţi împrejur, deoarece până acum (anul 37) cuvântul lui Dumnezeu nu a fost vestit decât numai evreilor (Fapte 11, 19).
Evenimentul răspândirii Sfinţilor Apostoli prin toată lumea are loc în anul 37 al erei creştine. Istoricul Wladimir Guettee stabileşte acest an astfel: Sfântul Apostol Pavel a fost convertit în primul an după Înălţarea Domnului, adică în anul 34. Acesta merge în Arabia, se întoarce în Damasc unde rămâne până în anul 37. În acest an revine la Ierusalim, unde nu găseşte decât pe Sfântul Apostol Petru şi pe Sfântul Apostol Iacov, episcopul Ierusalimului (Ep. Galateni I, 17-19). Ceilalţi sfinţi apostoli se risipiseră în toată lumea. Sfântul Apostol Pavel vine în Iudeea împreună cu Sfântul Apostol Varnava aducând ajutoare fraţilor iudei, fiindcă le vestise Agav proorocul, că în Ierusalim va fi foamete mare. Aceste ajutoare au fost trimise de către creştinii din Antiohia prin mâna lui Pavel şi a lui Varnava (Fapte 11,30).
După mărturia istoricului Wladimir Guettee, Petru, Iacob al lui Zeveu şi Ioan rămăseseră în Iudeea să propovăduiască Evanghelia lui Hristos în toate cele 12 regate ale lui Israel (vol. II, pag. 192) lucru dovedit şi de către Sfântul Apostol Luca.
În acea vreme, regele Irod Agripa prigonea Biserica lui Hristos, ucigând cu sânge rece pe Iacov, fratele lui Ioan. Văzând că faptele sale sunt plăcute de către iudei, a prins pe Petru şi a vrut să-l ucidă. Dar pentru că sosiseră zilele Azimelor, l-a băgat în temniţă (Fapte 12, 1-4). Şi de data aceasta Dumnezeu trimite pe îngerul Său să-l elibereze pe Sfântul Apostol Petru, care primeşte poruncă de la înger: „Încinge-te, încalţă-te ... pune haina pe tine şi vino după mine”(Fapte 12,8). Auzind regele Irod că Petru a reuşit să plece din temniţă porunceşte uciderea temnicerilor însărcinaţi cu paza Sfântului Apostol Petru. Irod se deplasează din Iudeea în Cezareea, unde rămâne pentru a-şi aranja afacerile cu vasalii lui, locuitorii din Tir şi din Sidon. Într-o zi, pe când regele Irod şedea la tribună şi vorbea către mulţime, poporul a exclamat: „ Acesta este glas dumnezeiesc, nu omenesc”(Fapte 12, 22). Atunci, îngerul Domnului îl loveşte pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu şi mâncându-l viermii a murit. Moartea regelui Irod este consemnată în istoria vremii, la anul 44 al erei creştine. Deci şi în acest an Sfântul Apostol Petru se afla în Ierusalim propovăduind Evanghelia lui Hristos.
Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava, după ce şi-au îndeplinit slujba, se întorc de la Ierusalim în Antiohia, luând cu ei şi pe Ioan cel numit Marcu (Fapte 12,25). Aici, în Antiohia, Pavel şi Varnava primesc chemarea Domnului către cea dintâi călătorie misionară, ajungând în Cipru şi în Antiohia Pisidei, unde Sfântul Apostol Pavel a fost bătut cu pietre, rămânând abia viu. După ce se întăreşte trupeşte, Sfântul Apostol Pavel pleacă în Derbe, Iconiu, după care se reîntorc în Antiohia Pisidei, unde hirotonesc preoţi, arătându-le că numai prin suferinţe vor putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. De aici merg în Antiohia Siriei de unde fuseseră încredinţaţi Darului lui Dumnezeu în ceea ce priveşte lucru pe care îl aveau de împlinit. Au petrecut aici, împreună cu ucenicii, puţină vreme deoarece apostolii hotărăsc o întâlnire comună la Ierusalim cu prilejul celui dintâi Sinod Apostolesc, unde se hotărăşte, că legea lui Moise nu este valabilă şi în cazul celor netăiaţi împrejur. După mărturia istoricilor bisericeşti, dar şi a Sfântului Apostol Luca, autorul lucrării „Faptele Sfinţilor Apostoli”, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, împreună cu Sfântul Apostol Iacov, episcopul, se aflau la acea dată în Ierusalim reprezentând stâlpii Bisericii: „şi cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov, Chefa (Petru) şi Ioan cei socotiţi a fi stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să bine-vestim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur” (Galateni II,9). Prin aceasta Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că atât el, cât şi Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov, episcopul, propovăduise Evanghelia Domnului, doar la cei tăiaţi împrejur, adică la iudei. Acestea se petrec, conform mărturisirii apostolului mai sus menţionat, după o perioadă de 14 ani (Galateni II, 1): „Apoi după 14 ani m-am suit iarăşi la Ierusalim cu Varnava”.
Dacă în anul 38 aceşti doi Sfinţi Apostoli au venit în Ierusalim cu ajutoare pentru poporul evreu care era în pragul foametei, tot în acelaşi an pornesc în prima călătorie misionară, aşa cum am arătat mai sus, deci 38+14=52. În acest an (52) are loc la Ierusalim primul Sinod Apostolic prezidat de către Sfântul Apostol Iacov, episcopul. După terminarea acestui sinod, Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava merg iarăşi în Antiohia ducând cu ei hotărârile stabilite de către Sinodului Apostolic, spre a le face cunoscute şi locuitorilor din aceste ţinuturi.
Abia după terminarea şedinţelor Sfântului Sinod, Sfântul Apostol Petru părăseşte Ierusalimul, mergând nu la Roma, ci în Antiohia, unde este mustrat de către Sfântul Apostol Pavel, după cum acesta mărturiseşte : „iar când Chifa a venit în Antiohia, pe faţă ia stat împotrivă...căci înainte de a veni unii de la Iacov el mânca cu cei din neamuri, dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur” (Galateni II, 11-12).
Pavel înfruntă pe Petru pentru că acesta, care era iudeu trăia ca şi neamurile, iar nu ca iudeii (se supunea tradiţiei şi obiceiurilor păgânilor, dar îi silea pe aceştia să trăiască precum iudeii) (Galateni II, 14).
În timp ce Petru rămâne în Antiohia, Pavel pleacă să vadă cum trăiesc creştinii din cetăţile, prin care el trecuse şi vestise cuvântul lui Dumnezeu. În acest timp, în Antiohia, Sfântul Apostol Petru organizează Biserica, după modelul celei din Ierusalim. Hirotoneşte aici pe cel dintâi episcop al Antiohiei, adică pe Evodius (Euseb, Ist. Bis. III, 21), episcop atestat după anul 55 al erei creştine. Îl trimite apoi pe Marcu în Egipt pentru a institui Biserica din Alexandria, după care începe evanghelizarea întregii Asii, trecând prin cetăţile Pont, Galatia, Capadochia şi Bitinia (I Ep. Sobor. a Sf. Ap. Petru, I,1).
Când Sfântul Apostol Marcu se întoarce din Cipru, unde fusese trimis împreună cu Sfântul Apostol Varnava, îl găseşte pe Sfântul Apostol Petru în Antiohia, iar nu în Roma. Aceste evenimente se petrec pe vremea împăratului Claudiu (41-54 d.H.), când Biserica din Apus pretinde că Sfântul Apostol Petru se afla deja pe scaunul Romei. Istoricul francez Wladimir Guettee precizează că, cea mai veche tradiţie a Bisericii recunoaşte pe Sfântul Apostol Marcu ca apostol al Alexandriei şi a Egiptului. Istoricul Eusebiu recunoaşte şi el această ipoteză, însă în lucrarea Istorie Bisericească, au fost interpolate unele pasaje cu privire la Sfântul Apostol Petru, schimbând denumirea de Antiohia cu cea de Roma. Din aceste pasaje interpolate reiese că Sfântul Apostol Marcu este trimis din Roma la Alexandria de către Sfântul Apostol Petru în timpul domniei împăratului Claudiu. „Interpolarea textului reiese din faptul că, dacă Sfântul Apostol Petru se afla la acea vreme în Roma şi nu în Antiohia, trebuie să recunoaştem că, informaţiile se contrazic reciproc, în cele mai nobile pasaje din Istoria lui Eusebiu, cât şi din Sfânta Scriptură. Coerenţa textului istoriei lui Eusebiu apare atunci când înlocuim Roma cu Antiohia, înlăturând mâna falsă a copiştilor de mai târziu” (Wladimir Guettee Histoire de l’ eglise, vol.I, pag. 248, în note).
După aceasta, Sfântul Apostol Petru merge împreună cu Silvan în Babilon (I Petru V, 12). Partizanii legendei relative episcopatului lui Petru în Roma, pretind că prin cuvântul Babilon, se face referire la Roma, însă afirmaţia nu este dovedită, căci Sfântul Apostol Petru ajunge în Roma spre sfârşitul vieţii sale.
În Babilon este însoţit de către Sfântul Apostol Marcu, după ce acesta instituise Biserica din Alexandria şi tot de aici scrie prima sa epistolă către evreii convertiţi, din Capadochia, Pont, Bitinia, Antiohia, Galatia, purtător al acestei epistole către locuitorii ţinuturilor amintite mai sus fiind Silvan.
După ce evanghelizează pe iudeii din Asia, Sfântul Apostol Petru se îndreaptă spre Corint, unde întâlneşte pe Sfântul Apostol Pavel (anul 66). Aici, amândoi se ostenesc la propovăduirea Evangheliei, întărind astfel Biserica din Corint, lăsând aici ca şi continuator al dumnezeieştii lucrări, pe Erast (II Timotei IV, 20). Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel merg la Roma, unde propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu. Aici primesc coroana de martiri, cel dintâi prin răstignirea pe lemnul Crucii, cu capul în jos, iar cel de-al doilea prin decapitare.

Lăsăm la conştiinţa fiecărui cititor să înţeleagă falsitatea teoriei susţinută de Biserica din Apus cu privire la episcopatul de 25 de ani al Sfântului Apostol Petru în Roma.
Basmele nu pot fi susţinute şi dovedite prin argumente istorice deoarece acestea sunt inventate.







8.3 Câteva rătăciri propovăduite de Biserica Apusului, romano-catolică:



•pretenţia episcopilor Romei conform căreia Sf. Apostol Petru a fost capul tuturor Sf. Apostolilor, iar acest prerogativ a fost transmis tuturor episcopilor Romei.
•interpretarea greşită a provenienţei ( purcederii) Sf. Duh, atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul.
•jertfa euharistică (Sf. Taine) săvârşită de Biserica romano-catolică pe bază de azimă (pâine nedospită), care după sfinţire se numeşte hostie.
•mărturisirea nejustificată despre existenţa purgatoriului, un loc intermediar între rai şi iad, în care se pot purifica sufletele după moarte.
•răspândirea indulgenţelor (începând cu secolul al 10-lea) în schimbul unei sume de bani. Cel care cumpăra o asemenea indulgenţă era considerat a fi absolvit de păcat, prin puterea şi rugăciunea papei.
•botezul prin stropire în locul celui prin întreita afundare practicat de Biserica romano-catolică până în secolul al 13-lea.
•schimbarea calendaristică, „operă” realizată de papa Grigorie al 13-lea în anul 1582.
•postul în ziua sâmbetei introdus în Biserica Occidentală în jurul anului 1033.
•interzicerea căsătoriei clerului.
•excluderea tainei mirungerii în cazul celor botezaţi.
•într-o singură zi săvârşesc mai multe liturghii lipsite de etapa pregătitoare-Sf. Proscomidie.
•extragerea în mod samavolnic a unor cântări şi rugăciuni din cadrul Sf. Liturghii, precum cântarea „Sfinte dumnezeule” sau ectenia pentru catehumeni.
•hirotonia episcopului săvârşită precum la vechii evrei cu Evanghelia deschisă şi prin ungere.
•desfiinţarea postului din zilele de miercuri şi vineri.
•introducerea postului evreiesc în ziua sâmbetei.
•dezlegarea posturilor.
•sfântul Maslu săvârşit numai la ieşirea sufletului.
•denaturarea chipului sfintelor icoane sub formă de idol-chip cioplit.
•introducerea în Biserică a organelor muzicale.
•tunderea bărbilor şi a mustăţilor de către cler şi monahi.
•instituirea inchiziţiei.
•inelul purta de către papă.



Sfârsit si lui Dumnezeu lauda!

Sursa:http://www.mitropoliaslatioara.ro