luni, 6 octombrie 2014

Cine întristeaza preotul, întristeaza pe Duhul Sfânt


altMare faţă este preotul, slujitor la altarul lui Dumne­zeu. Cine-l întristează, întristează pe Duhul Sfânt Care via­ză în el.
Ce să spunem atunci de episcop? Episcopilor li s-a dat un mare har al Duhului Sfânt; ei stau mai presus decât toţi; ca vulturii ei se ridică în înălţimi şi de acolo văd în depărtări nesfârşite şi cu o minte de-Dumnezeu-grăitoare [teologică] păstoresc turma lui Hristos.
Duhul Sfânt, se spune, a aşezat în Biserică episcopi ca să păstorească turma lui Hristos [FA 20, 28]; dacă credin­cioşii şi-ar aduce aminte de aceasta, i-ar iubi cu o mare iubire pe păstorii lor şi s-ar bucura din suflet la vederea păstorilor. Cine poartă în el harul Duhului Sfânt ştie de­spre ce vorbesc.
Un om smerit şi blând mergea odată cu femeia sa şi cei trei copii ai săi pe o cale şi au întâlnit un arhiereu care călătorea într-o trăsură, şi atunci, când ţăranul s-a închi­nat înaintea lui cu cucernicie, l-a văzut pe arhiereul care-l binecuvânta în focul harului.

Ne plictisim unii de altii...


Faltaptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă.

Mâinile sunt date de Dumnezeu ca să avem noi mâinile lui Dumnezeu!


altCe bine ar fi să avem şi noi mâinile lui Dumnezeu, să facem ceva pentru aproapele nostru, să-l mângâiem, să-l ajutăm, să intervenim cu puterile noastre spre ajutorarea lui! Şi atunci am avea mâinile lui Dumnezeu şi „pe bolnavi mâinile-şi vor pune şi bine le va fi".
Zice Domnul Hristos: „Pe bolnavi mâinile-şi vor pune şi bine le va fi" (în alte traduceri: „şi se vor face sănătoşi"). E vorba nu de puterea de însănătoşire, pentru că nu mulţi au această putere, e vorba de o mângâiere. Cu mâinile, nu numai înzdrăvenim, nu numai ajutăm; chiar dacă nu înzdrăvenim, ajutăm pe oameni, ajutăm pe bolnavi, îi ajutăm ca să se simtă mai bine „şi bine le va fi". Cu mâinile mângâiem, mâinile sunt date de Dumnezeu ca să avem noi mâinile lui Dumnezeu!

Omul în faţa Sfintei Cruci


Privind sfânta Cruce şi pe Hristos răstignit pe ea, un necreştin sau un necunoscător în cele ale duhovniciei va privi cu mirare şi va spune: aici s-a petrecut o mare şi neînţelesă taină. Privind-o un creştin iniţiat se va închina în faţa ei cu bucurie, exclamând: aici s-a lucrat mântuirea mea! Ea este izvorul veţii şi al fericirii mele! Crucea este lurarea cea mare a puterii lui Dumnezeu. Pe Cruce s-a arătat iubirea desăvârşită dintre Persoanele Sfintei Treimi, revărsată peste noi oamenii şi peste întreaga creaţie, prin Dumnezeu-Omul care se jerfeşte pentru noi, de dragul nostru asumându-şi vina păcatelor noastre. Aici se realizează in iubire desăvârşită începutul unirii dintre Dumnezeu şi oameni, dintre Dumnezeu şi lumea văzută, dintre lumea cerească şi lumea pământească. Aici se arată cutremurător grija iubitoare a Părintelui ceresc, Care jerfeşte pe Unicul Său Fiu pentru omul păcătos şi răzvrătit, spre a-l readuce în braţele părinteşti, înfiindu-l.

Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om,ci ceea ce iese din gură acelea spurcă pe om

 
 Şi chemând iarăşi mulţimea la El, le zicea: Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi: Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă. De are cineva urechi de auzit să audă. Şi când a intrat în casă de la mulţime, L-au întrebat ucenicii despre această pildă. Şi El le-a zis: Aşadar şi voi sunteţi nepricepuţi? Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce? Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate. Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om. Şi ridicându-Se de acolo, S-a dus în hotarele Tirului şi ale Sidonului şi, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu ştie, dar n-a putut să rămână tăinuit.
(Marcu 7, 14-24)

Trebuie sa iertăm la nesfârșit, din toată inima!


altDe obicei, oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii, de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă.

Din tinereţile mele multe patimi se luptă cu mine!


Uneori este greu să împărtăşeşti durerea, mai ales să o scrii. Să ai grijă de cuvinte să fie bine aşezate, fiecare pe scăunelul lui, cu semnificaţia în mână, cu permisiunea de a-şi mai schimba sensul ... şi cu buchetul de lacrimi ce trebuie transmise. Însă indiferent de natura lor, trebuie să trezească pocăinţă.Da! Să stiţi că până şi starea de bucurie trebuie să trezească pocăinţă; atunci când ea pluteşte pe o cale duhovnicească, dar mai ales când este emanată de grimasele patimilor noastre cărora le răspundem zâmbind; „semnăm contractul", şi din robii Domnului care laudă numele Lui, ajungem robi nouă înşine ridicând patima în slăvi.