Photobucket

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

POVESTE FĂRĂ SFÂRȘIT

DSCN6801
Nu poţi să mergi pentru că mai vrei să îţi ştergi şi lacrimile sau îţi simţi inima, ia bastonul şi te sprijină. Mai stai pe bancă, însă nu te opri niciodată!
Când îți moare soțul sau soția te numești văduv sau văduvă. Atunci când îți moare tatăl sau mama, te numești orfan sau orfană. Dar când îți moare copilul, cum ești ?! Nu s-a inventat încă un cuvânt care să exprime această durere. Socot că este una din cele mai mari dureri de pe pământ. Niciodată nu poate fi cuprinsă îndeajuns în cuvinte mici sau mari. Se cuvine trăită și plânsă până la capăt… Mor în fiecare zi, ca să nu mai mor când mor…

Dormi cuantic. Când te lovești de realitate, te trezești. Nu e ceea ce crezi, ce vezi. Perfuzii, anestezie. Nu mai merge. Deschide ochii, timpul trece ! Nu mai vorbi doar despre tine. Nu te mai vedea doar pe tine. În viaţă trebuie să şi dăruieşti, nu doar să primeşti. Ce vrei să faci ? Ce sau Cine vrei să fii ? Viața e un drum spre moarte și spre altă Viață. Precum copilul în pântecele mamei crede că acolo e viața pentru că e cald, e bine, are tot ce îi trebuie și abia după ce se naște își dă seama că, de fapt, aceea nu era viață ci aici în lume este viața. Așa și noi suntem acum în pântecele lumii acesteia și ni se pare că aici e viața, dar nu e așa. Abia când ne naștem prin poarta morții și ieșim din pântecele lumii vom observa că Acolo e adevărata viață și nu aici. În veşnicie. Primul simptom al morții este nașterea. Așadar, fiecare trebuie să moară într-o zi sau în fiecare zi pentru a se naște. Toți vor să creadă că acea zi nu va veni degrabă. Murim biologic, murim păcatului, moare omul vechi. Incapacitatea de a iubi, tot moarte este. Până la buza mormântului murim și înviem în fiecare zi, plânși ori ba. Oamenii mor ca să poată trăi omenirea. Moartea, acest somn fără vise, o rană bine închisă, o taină, împărăteasa acestei lumi, reprezintă în cele din urmă o clipă de eternitate. Când murim, în noi, moare o lume necunoscută. Fiecare plânge pe cineva… Sufletul tău pe cine plânge ? Îl aud, taică, mă doare.
Aud cum se deschide o floare în căutarea fericirii. Pentru ea mai sunt răniţi poeţii. Aud cum îşi cântă stelele în asfinţit. Aud dorul cum se ridică la cer. Trei îngeri zboară auzind o inimă ce bate. Unii nu mă înţeleg. Aş vrea să ţin în mână o scrisoare de-a inimii tale. Prin ochii tai văd lumea plină de lumină. Crengile palmierilor stau aplecate spre raza mea de soare uitat de astă vară. Fulgerul minţii despică cerul în două când cascadele inimii lasă urme pe nisipul amintirilor ude. Cerul mă ţine în braţe şi sunt dezlegat de iertare… Cuvintele nu se mai recunosc între ele. Pot fi dulci, amare, pline sau goale, reci sau calde. Sau simple. Mult prea simple. Ele au rămas doar un joc de buze întreţinând un ritual de scenă, ce curând va dispare. Cuvintele pleacă din adâncuri şi se opresc cu puţin înainte de a fi rostite, pentru că ascultătorii sunt astăzi mult prea departe sau ele au devenit inutile…
Tăcere, te respirăm în suferinţa sunetelor nevindecate de cuvântul „dacă” când nu găsim un alt drum. Tălpile goale păşesc imperial la fereastra divinităţii. Mi-s ochii primăvară şi ating mugurii ca lemnul sfinţit. Vrei să trăieşti într-o poveste în care soarele răsare doar dacă îl plăteşti?! Lumea nu este doar un manual cu multe definiţii şi formule ce mereu trebuiesc aplicate pentru a reuşi la olimpiade. În chilia unui visător obiectele devin mituri universale. Unele mor bine, căci mor adormind, spre a învia în lumină. Oricând începe timpul într-o rasă albă cu pajiştile ce au acelaşi verde perfect. Suflu în păpădie şi îmi pun o dorinţă… Astăzi nu am nici sirop, nici dulceaţă. Cu mâinile sub cap privesc spre cer. Toţi oamenii sunt trecători, dar nu toţi trecătorii oameni. Zburând prin timp, crezând, râd şi mă simt infinit…
Vântul mă loveşte puternic peste faţă amintindu-mi de adâncurile tăcerii. Reaprind candela în căscioară. Am multe litere scrise în palmă, ce fluturii nu le-au putut culege şi stau să le ud cu ploaia cristalelor mele. Cana de ceai aburind îmi topeşte lacrima curajoasă ce nu a mai avut răbdare şi a sărit drept în ea, uitând că e mult mai fierbinte. Nu doar privirea mi-e blândă, sau zâmbetul ce ştie să însenineze durerile nevindecate. Crenguţe de busuioc.
Viața nu are nevoie de subtitrare, e deja scrisă pe limba fiecaruia. Viața este o continuă schimbare. Viața înseamnă salturi cu parașuta încrederii, înseamnă riscul succesului, înseamnă să cazi și să te ridici, înseamnă alpinism de dorințe, realizări ce te înjosesc, înfrângeri care te înalță. Viața mai înseamnă să stai și la umbra unui copac ce l-ai plantat cu ceva timp în urmă.
Cât timp trăieşti, simte-te viu. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… Mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Lasă trecutul în urmă. Acceptă că nu mai poți schimba nimic. Invață din el. Iartă, iartă-te! Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Când nu mai poți să alergi, ia-o la pas, ardelenește, calm, frumos. Nu poţi să mergi pentru că mai vrei să îți ștergi și lacrimile sau îți simți inima, ia bastonul și te sprijină. Mai stai pe bancă, însă nu te opri niciodată! Nu trăi prin comparații! Fii tu însuți, înfrânge-ți durerea pentru că tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte!  O zi în care nu am făcut un bine, măcar o firimitură, e o zi uscată, pierdută. Te rog, lasă-mă ca din iubire să-ţi ofer locul meu în Rai !
Hrisostom Filipescu

Niciun comentariu: