Cristale de apă unesc cerul cu pământul, umplându-l cu binecuvântări divine; pământul absorbea picăturile vitale precum sufletul absoarbe faptele noastre. Prin perdeaua deasă, cusută în cristale argintii, se deslușesc două siluete…doi prieteni străbăteau cu pași mărunți o străduță îngustă fără să se intimideze de ploaia ce le îngreuna hainele. Pe neașteptate se iscă o ceartă, sunetul ploii fiind acaparat de urletele unuia dintre bărbați, în acest timp, celălalt privindu-l tăcut.
Tăcerea sa l-a calmat pe prietenul supărat, care, stânjenit, își cere iertare pentru comportamentul lui neîntemeiat și nesăbuit.
- Mă surprinde tăcerea ta. De ce nu ai ripostat? Întrebă acesta după ce a ascultat câteva minute cântecul stropilor de ploaie.
- Ce aș fi câștigat cu riposta? Țipetele noastre ar fi creat între noi o prăpastie adâncă, iar, odată provocată o rană, riști să rămână cicatricea, sau, mai rău, să nu se mai închidă.
- Nu-ți pot înțelege comportamentul!
- Îți voi spune o scurtă povestioară și poate așa mă vei înțelege.
- ,, Era o zi însorită…totul părea atât de viu, de minunat, încât ai fi zis că te aflai în Rai. Razele soarelui străbăteau coroana copacilor, întrecându-se, parcă, într-o cursă luminoasă și minunată, iar florile își înălțau capul spre azurul celest, dorindu-și să atingă razele jucăușe.
Prin acest loc sublim se plimbau doi prieteni, ce se chemau Cristian și Eugen, însă, în curând, o nenorocire le va umbri liniștea…”
Bărbatul își întrerupe povestea și privește în jurul său.
- Ce nenorocire s-a abătut asupra lor? Spune-mi, m-ai făcut curios!
Întrebarea sa rămâne fără răspuns, prietenul său păstrând liniștea în timp ce privea cum stropii de ploaie se răresc, ca și cum ar fi dorit și ei să asculte povestea întreruptă.
În curând vocea puternică, dar totuși, atât de blândă, se aude din nou.
- ,, …Cristian era foarte aproape de marginea unui râu ale cărui valuri se arătau amenințătoare; face un pas greșit și, într-o fracțiune de secundă, valurile necruțătoare îl smulg de lângă prietenul său, purtându-l spre un tărâm necunoscut și periculos.
Eugen, disperat, îl caută peste tot, însă, nu îl găsește. După câteva zile în care speranța se stingea treptat sub greutatea deznădejdii, acesta încearcă să se obișnuiască cu ideea morții lui Cristian.
Au trecut șapte zile când, trist și îngândurat, se întoarce în același loc în care, în urmă cu doar câteva zile se bucura de compania prietenului său.
Privind râul necruțător care luase cu atâta ușurință o viață, aude în spatele lui foșnetul frunzelor strivite sub greutatea unei ființe care se apropia încet. Speriat, Eugen întoarce capul…înlemnește. Lacrimile îi inundă chipul iar zâmbetul își face din nou apariția; în fața lui era Cristian, teafăr și nevătămat, dar ceva se schimbase, i se întâmplase ceva drastic; în priviri avea o sclipire nelumească iar chipul îi radia…era un chip luminos și blând așa cum rar i-a fost dat cuiva să vadă.
După ce s-au îmbrățișat bucuroși și emoțiile s-au mai diminuat, Eugen îl întreabă ce s-a întâmplat cu el, cum a supraviețuit însă interlocutorul său doar îi zâmbea. La insistențele prietenului, în cele din urmă povestește aventura prin care a trecut.
- Nu știu cât timp m-au purtat în brațele lor valurile, știu doar că m-am trezit pe marginea râului. Trupul mi-a fost cuprins de un frig îngrozitor…nu știam încotro să mă îndrept, nu știam ce să fac. În depărtare se auzeau urletele lupilor, iar în jurul meu era beznă. Dumnezeu a vrut să trăiesc…am reușit să fac un foc și să mă încălzesc. În primele trei zile am umblat în derivă, dar, în final am reușit să găsesc drumul și iată-mă, am ajuns în același loc în care ne-am despărțit. Aceasta este toată povestea.
Eugen simțea că i se ascunde ceva, dar nu-și dădea seama ce anume. Îl privește neîncrezător, sperând că așa va descoperi ceea ce el credea că este o taină, dar nu află nimic în plus, răspunzându-i-se doar cu un zâmbet.
Întunericul devine stăpân peste natură, împiedicându-i să se întoarcă. Bucuroși că vor petrece o noapte în natură, cei doi prieteni aprind focul și își petrec următoarele ore vorbind și răzând.
În cele din urmă, obosit, Eugen adoarme, dar după o oră și jumătate de somn este trezit de sunetele scoase de o cucuvea aflata în apropiere. Uitându-se spre locul în care trebuia sa îi fie camaradul, constată cu stupoare că acesta dispăruse din nou; teama își face iarăși apariția, gândurile sumbre tulburându-i întreaga ființă. Făcându-și o mică torță, pornește în căutarea prietenului pierdut.
După aproximativ zece minute de mers aude vocea atât de cunoscută. Se apropie încet, dar măreția imaginii îl determină să se oprească; lupii și urșii, împreună cu iepurii și căprioarele, precum și numeroase păsări și alte animale micuțe stăteau în jurul lui Cristian care cânta laude lui Dumnezeu…chipul lui radia de o lumină divină iar vocea îi era plină de o gingășie rară și de o dulceață nemaiîntălnită.
O urmă de invidie face ravagii în sufletul bărbatului, simplu spectator al minunii, care se întoarce în locul de unde please; bucuria și fericirea au fost alungate de invidie și furie.
La scurt timp s-a întors și Cristian…’’
Povestea este întreruptă din nou. Bărbatul oftează iar o lacrimă își croiește drum pe obrazul peste care timpul și-a lăsat amprenta.
- De ce ai tăcut dintr-odată? Prietene, ce s-a întâmplat cu Cristian după ce s-a întors?
Doi ochi triști sclipeau în noapte, iar vocea povestitorului se aude încet, precum o șoaptă.
- Îți amintești de Saul și David? Amintește-ți cum Saul a vrut să-l omoare pe David, însă, acesta, de fiecare data i-a cruțat viața și ne-a arătat nouă, tuturor, ce înseamnă iubirea și iertarea.
- Ce legătură are aceasta cu povestea? Doar nu cumva…Eugen a încercat să îl omoare pe Cristian?
,,… Eugen îl privea cu o ură imensă; nu suporta să-i vadă chipul atât de luminos și frumos, nu suporta să vadă darul pe care-l primise de la Dumnezeu. Începe să îl acuze pe nedrept, să urle la el și să-l insulte. Cristian îl privea tăcut, nu zicea nimic, ci aștepta un moment în care să se oprească. Când a sosit acel moment, smerit, îl întreabă:
- De ce mă acuzi? Cu ce ți-am greșit?
Ca și ieșit din minți, partenerul său sare asupra lui, vroia să îl ucidă, dar ceva îl împiedica să comită crima. Ochii lui Cristian erau precum un adânc infinit, erau nelumești…acei ochi l-au înspăimântat pe Eugen care, tulburat, se îndepărtează.
Până în ziua următoare, acesta nu mai rostește nici o vorbă, doar privirea dezvăluind gândurile ce îi ucideau sufletul.
În drum spre casă, o durere cumplită îi străfulgeră pieptul. Îngrijorat, Cristian nu întârzie să-i sara în ajutor…cu greu ajung la un spital, unde o veste teribilă le va zdruncina întreaga ființă; Eugen avea nevoie urgentă de un transplant de inimă, altfel va muri.
Cristian își privea tăcut prietenul căruia i s-au administrat calmante pentru a nu i se agrava starea din cauza reacției pe care o avusese la aflarea veștii…părea atât de pierdut, atât de distrus.
Lăsând în urma sa lacrimile spulberate pe un parchet rece, bărbatul cu adâncul infinit în priviri, după ce își mai privește încă o dată prietenul, pleacă.
La scurt timp de la tragica veste apare scăparea, transplantul de inimă, care, cu puțin timp în urmă părea imposibil de realizat se poate efectua, speranța devine realitate.Cu o inimă nouă în piept, Eugen se însănătoșează pe zi ce trece, dar o umbră de tristețe persistă în sufletul lui, nu-l mai văzuse pe Cristian din ziua în care îl adusese la spital.
„Probabil s-a supărat pe mine…nu îl învinovățesc, are tot dreptul. M-am purtat oribil cu el, of, nu merită un prieten asemeni mie” gândea acesta când, un bilet îi va lămuri dispariția subită care îi întrista sufletul. Pe bilet era scris doar atât: Ai grijă, te rog, de inima mea ’’
- Jertfirea de sine, aceasta este jertfirea supremă, prietene! Să-ți dai inima celui care a vrut să te omoare.
O liniște profundă se așterne între cei doi bărbați. Tunetele și fulgerele străbăteau cerul ca și cum acesta ar vrea să-și arate tristețea cauzată de povestea auzită.
- Acum înțelegi comportamentul meu?
Plecându-și capul, prietenul îi răspunde:
- Da. Răului nu-i poți răspunde cu rău. Tăcerea ta m-a calmat, iar povestea ta m-a cutremurat.
- Vezi tu, prietene, iubirea salvează totul! Jertfirea de sine nu înseamnă neapărat să-i dai inima ta celuilalt, ci are un înțeles mult mai profund…înseamnă să renunți la orgoliul tău și să te gândești la celălalt mai presus de tine, iar mai presus de noi, așa cum și este, să fie Dumnezeu!
(Mihaela Gligan)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu