Photobucket

miercuri, 29 mai 2013

DESPRE DESERTACIUNEA CELOR PREZENTE, IMPORTANTA CELOR VIITOARE, SI CUM PUTEM IMITA PE DUMNEZEU. DESPRE DRAGOSTEA LUI HRISTOS CATRE NOI, CARE, MAI ALES, SE ARATA DIN SFÂNTA ÎMPARTASIRE


Ca sa nu creada cineva ca faptul gheenei este numai o amenintare, ci ca gheena exista cu adevarat, aceasta, zice, este învederata din faptele întâmplate aici. Sau nu ti se pare ca potopul este simbol al gheenei, potopul, zic, care a nimicit totul prin apa?
“Caci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau si beau, se însurau si se maritau, pâna în ziua când a intrat Noe în corabie” (Matei 24, 38), tot asa era si atunci. A fost prezis si atunci cu multi ani mai înainte, precum si acum se prezice gheena de trei sute de ani sau si mai mult, si cu toate acestea nimeni nu este cu bagare de seama, toti considera faptul acesta ca un mit, toti îl cred ca ceva de râs, nici o frica nu are cineva, nimeni nu plânge, nimeni nu-si bate pieptul. Râul de foc curge în clocote, para îl atâta într-una, iar noi râdem, si ne dezmierdam, si pacatuim fara sfiala.

Nimeni nu se gândeste la ziua aceea, nimeni nu cugeta ca cele prezente trec, ca toate acestea sunt momentane, desi, de altfel, lucrurile ne striga în fiecare zi si ne învedereaza acest adevar. Mortile cele mai înainte de timp, schimbarile lucrurilor ce se petrec chiar înca traind noi, bolile si alte multe de acest fel nu ne cumintesc. Si înca prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar în însesi stihiile lumii.
Dar chiar si în diferitele faze ale vârstei noastre, noi în fiecare zi vedem moartea, si nestatornicia vietii este caracterizata pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodata nu ramâne iarna într-una, niciodata vara, nici primavara, nici toamna într-una, ci toate trec, zboara si se scurg.
Si ce sa mai spun? Poate despre flori? Ce voiesti? Poate sa spun despre demnitati, despre împarati, care astazi sunt si mâine nu sunt? Despre cei bogati? Poate despre cladirile cele stralucite? Poate despre noapte si zi? Ori despre soare sau despre luna? Dar nu se sfârseste si ea? Si chiar soarele nu este eclipsat de multe ori, oare nu se întuneca, oare nu este si el acoperit de nori?
Nu cumva poate din cele ce vedem ramâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi, dar iata ca tocmai pe dânsul noi îl neglijam! Avem o mare îngrijire pentru cele ce se prefac într-una, ca si cum pare ca ar ramâne, în timp ce pentru suflet, care ramâne pururea, noi nu facem nici o vorba, ca si cum s-ar preface si el.
Cutare de pilda, poate face lucruri mari? Pâna mâine numai, iar dupa aceasta dispare, dovada cei ce au facut lucruri mari,  iar acum nicaieri nu se mai vad.  Viata aceasta este o scena de teatru, si vis, caci precum când se ridica cortina pe scena teatrului toate se risipesc, si toate visurile zboara când se arata raza luminii, tot asa si acum când se întâmpla sfârsitul unuia, sau sfârsitul obstesc de s-ar întâmpla, toate se strica, toate se nimicesc si dispar. Copacul pe care 1-ai plantat  ramâne, precum si casa ce ai cladit-o ramâne, în timp ce cel ce a cladit casa, ca si cel ce a plantat copacul se duc si se nimicesc. Si astfel petrecându-se lucrurile, noi nici atunci nu ne sfiim, ci toate le facem ca si cum am fi nemuritori, dezmierdându-ne si petrecând întru desfatari.
Asculta ce spune Solomon, el care a avut o mare experienta a faptelor si a lucrurilor prezente. “Am început lucrari mari: am zidit case, am sadit vii, am facut gradini si parcuri si am sadit în ele tot felul de pomi roditori; mi-am facut iazuri, ca sa pot uda din ele o dumbrava unde cresteau copacii; am cumparat robi si roabe si am avut feciori nascuti în casa, asemenea si turme de oi fara de numar, mai mult decât toti cei care au fost înaintea mea în Ierusalim. Am strâns aur si argint si numar mare de regi si de satrapi; am adus cântareti si cântarete si desfatarea fiilor omului mi-am agonisit: o printesa si alte printese.” (Ecclesiastul 2, 4-8)
Nimeni, cu un cuvânt, n-a fost atât de dezmierdat, atât de slavit; nimeni n-a fost atât de întelept, si nimanui nu i-au mers lucrurile asa de bine, dupa cum le-a vazut mai înainte cu mintea sa. Ei, si ce a fost cu aceasta? Cu nimic nu s-a folosit din toate acestea, ci iata ce spune: “Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciune”. (Ecclesiastul l, 2) Si priveste ca n-a spus simplu “desertaciune”, ci a exagerat cuvântul prin exagerare.
Sa-i credem deci lui, va rog, ca unul ce a ajuns la aceasta convingere în urma unei mari experiente. Sa-i credem, zic, si sa ne îndeletnicim cu acele lucruri, unde nu este desertaciune, unde este adevar, unde toate sunt sigure si statornice, unde toate sunt zidite pe piatra, unde batrânete nu este, unde nu este nimic trecator, unde totul înfloreste, unde totul creste si sporeste, unde nimic nu este învechit, nimic îmbatrânit, si nici aproape de sfârsit.
Sa dorim, va rog, pe Dumnezeu cu adevarat, iar nu de teama gheenei, ci cu dorinta de împaratia Lui. Caci ce poate fi egal, spune-mi, cu a vedea pe Hristos? Nimic. Ce poate fi egal cu a ne bucura de acele bunuri? Nimic. “Cele ce ochiul n-a vazut, zice, si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (I Corinteni 2, 9)
Pe acelea sa ne straduim a le câstiga, iar pe acestea sa le dispretuim. Oare nu de mii de ori ne învinovatim pe noi însine, si ne spunem ca viata omeneasca nu este nimic? Deci de ce te ocupi de nimic? De ce suferi necazuri pentru nimic? Poate ca vezi cladiri stralucite si privirea lor te însala? Uita-te imediat la cer; întoarce-ti privirea de la pietre si coloane spre acea frumusete, si atunci vei vedea ca toate acestea de aici sunt lucruri de furnici si tântari.
Filosofeaza cu privirea; ridica-ti cugetul spre cele din cer, si de acolo daca se poate priveste spre cladirile cele stralucite de aici, si vei vedea ca nu sunt nimic, ci numai niste  jucarii de copii mici.
Vezi cât de usor, cât de curat si cât de luminos este aerul, cu cât te ridici mai sus? Acolo, deci, îsi au casele, acolo îsi au salasurile cei ce fac milostenie.
Toate cele de aici se nimicesc cu desavârsire la înviere, sau mai bine zis chiar si mai înainte de înviere în trecerea timpului s-au stricat, s-au descompus si au disparut. Ba chiar si mai înainte de timp, adica în floare fiind, de multe ori un cutremur bunaoara le-a darâmat la pamânt, sau un foc le-a prefacut în cenusa. Caci nu numai în vârsta omului sunt morti premature, ci si în cladiri, si de multe ori cele stricate si hârbuite ramân neclintite la cutremurul pamântului, pe când cele ce stralucesc, cele cladite din nou si bine întarite, numai de un singur tunet s-au clatinat si au cazut, si aceasta dupa iconomia lui Dumnezeu, cred, ca nu cumva sa cugetam lucruri mari despre cladirile ce le ridicam.
Vrei si altfel sa nu fi mâhnit? Vino atunci la cladirile obstesti, la care si tu te împartasesti deopotriva; ca nici o casa nu este mai frumoasa decât cladirile obstesti stai acolo cât timp vei voi, fiindca acelea sunt ale tale; ale tale sunt, împreuna cu ale celorlalti, sunt obstesti, iar nu particulare. “Dar acestea, zici tu, nu încânta privirile.” Nu încânta, mai întâi din cauza deprinderii; iar dupa aceea din cauza lacomiei. Asadar, lacomia încânta privirile, si nu frumusetea.
Asadar, încântarea privirilor este lacomia, si dorinta de a-ti însusi cele ale altora.
Deci, pâna când ne vom alipi de acestea?
Pâna când ne vom tine strânsi de pamânt, si întocmai ca viermii ne vom tavali în mociria.
Dumnezeu ne-a dat trupul facut din pamânt, ca sa-1 ridicam la cer iar nu ca printr-însul sa tragem sufletul la pamânt.
Pamântesc este trupul meu, dar daca vreau, va deveni ceresc. Si de aici priveste de câta cinste ne-a învrednicit pe noi, daca ne-a acordat o astfel de favoare.
“Eu am facut, zice, pamânt si cer; îti dau însa si tie dreptul de a crea: fa pamântul cer, caci poti.”
“Cel ce face toate  si le întocmeste” (Amos 5, 8) – cuvinte ce sunt spuse pentru  Dumnezeu – însa aceasta putere a dat-o si oamenilor, precum de pilda un parinte iubitor de fiu fiind zugrav, ar zugravi nu numai el singur, ci voieste ca si pe fiul sau sa-1 învete la fel.
“Eu ti-am facut, zice, trup frumos; fa si tu sufletul frumos.”
“A zis Dumnezeu: “Sa dea pamântul din sine verdeata: iarba si pomi roditori” (Facere l, 11), zi si tu: “sa rasara pamântul rod la fel, si va rasari ceea ce vei vrea sa prasesti”.
“Eu fac vara, zice, Eu fac negura, Eu împuternicesc tunetul, Eu misc vântul, Eu am facut marea si pe dragonul ce se desfata în ea – adica pe diavolul. Dar nici pe tine nu te-am lipsit de aceasta putere. Desfata-te si tu daca voiesti cu el, caci poti sa-1 legi ca pe o pasare.
Fac sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni; deci imita-Ma si tu.
Da din ale tale si celor buni si celor rai.
Fiind batjocorit, Eu sufar si fac bine celor ce Ma batjocoresc; imita-Ma si tu, caci poti.
Fac bine, nu pentru rasplata; imita-Ma si tu, si sa nu faci binele pentru rasplata.
Am aprins luminatori pe cer; aprinde si tu astfel de luminatori, caci poti.
Lumineaza pe cei rataciti, caci a Ma cunoaste pe Mine este mai mare binefacere decât a vedea soarele de pe cer.
Om nu poti face, dar drept si placut lui Dumnezeu poti face.
Eu am lucrat esenta sau fiinta, iar tu împodobeste buna intentie.
Vezi cât te iubesc, si cum ti-am dat putere chiar si în cele mari.”
Vedeti, dar, iubitilor, cât de mult am fost cinstiti, desi unii dintre cei nerezonabili si nerecunoscatori zic ca de ce suntem stapâni pe vointa noastra?
Acestea toate pe care le-am spus, si în care noi putem imita pe Dumnezeu, daca nu ar fi voie libera, nu L-am putea imita.
“Eu stapânesc, zice, prin îngeri, dar si tu stapânesti prin pârga. Stau pe tron împaratesc, dar si tu stai împreuna prin pârga pe acel tron. “împreuna cu El ne-a sculat si împreuna ne-a asezat întru ceruri, în Hristos Iisus.” (Efeseni 2, 6)
Heruvimii, precum si serafimii, si toata puterea îngereasca, stapâniile, puterile, scaunele, domniile si începatoriile prin pârga ti se închina tie. Deci, nu învinovati cerul care se bucura de atâta cinste, de care se cutremura netrupestile puteri. “Dar ce sa mai spun?” zice.
Nu numai printr-acestea arat eu dragostea Mea, ci si prin cele ce am suferit.
Pentru tine am fost scuipat, pentru tine am fost lovit, am fost lipsit de slava, pe Parintele Meu L-am lasat, si am venit la tine, care Ma urai si Ma dispretuiai, ba înca nici nu voiai sa auzi de numele Meu. Te-am urmarit si am alergat dupa tine, ca sa te am în stapânirea Mea. Te-am unit si M-am lipit de tine. Manânca trupul Meu, am zis, si bea sângele Meu, ca sa te am si Sus, dar si jos sa Ma unesc în totul cu tine. Nu-ti este de-ajuns ca pârga ta o am Sus? Oare nu te mângâie acest fapt? Si jos iarasi M-am pogorât, si nu oricum Ma împreunez cu tine, ci Ma amestec, sunt mâncat, sunt farâmat în parti mici, ca astfel unirea sa se faca întru totul, caci cele unite stau pentru totdeauna unite; astfel ca Eu sunt întru totul legat cu tine. Nu vreau câtusi de putin sa fie între noi vreo rupere cât de mica, ci doresc sa fim împreuna unul si acelasi.”
Acestea stiindu-le iubitilor, si cunoscând marea Lui iubire catre noi, sa facem tot ce ar putea sa ne arate pe noi vrednici de darurile Sale cele mari. Carora fie ca toti sa ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia împreuna cu Tatal si cu Sfântul Dub, se cuvine marirea, puterea si slava, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu: