Photobucket

joi, 25 aprilie 2013

Paştele din sufletul creştinului



În primăvara Învierii, când cel mai mult gândurile noastre se îndreaptă către divintate, am descoperit deosebita poezie de inspiraţie creştină a lui Vasile Militaru. Cartea sa „Divina zidire” (apărută în 2007 la Editura „Bons Offices”) şi îndeosebi versurile despre Iisus m-au determinat să-mi reamintesc istorioarele adevărate povestite de creştini despre soarta celor care şi-au permis odinioară să infirme că Mântuitorul este adevărata Lumină a lumii.
„El iubirea şi-o arată pentru nişte păcătoşi/ Care-ar fi ucis nu unul, ci o mie de Hristoşi.../ Nu murea: fiu pentru tată, tată pentru fiu, sub spini,/ Ci murea – să-i învieze – un străin pentru străini/ Dar Străinul de pe Cruce, sub ocară fiecui,/ Îi iubea mai mult cât tatăl şi-ar iubi copiii lui!/ Numai limbă îngerească ar putea cândva să spuie/ Cât de mari dureri îndură Sfântul pironit în cuie:/ De la creştet la călcâie, carnea Lui cu oase sfinte/ Rabdă chinuri ce nu omul le-ar putea grăi-n cuvinte./ Dar mai mult decât îndură trupul Său Iisus îndură/ Pentru că iubirea-I Sfântă I se răsplătea cu ură!...!, scrie Vasile Militaru în poezia „Iartă-le lor, Doamne...”
Secolul trecut a fost unul plin de nedreptăţi împotriva credinţei, a fost unul al inventării a fel de fel de utopii. Şi astăzi, mergând prin satele noastre, pe la lăcaşele sfinte, observ golul spiritual lăsat de anii ateismului înverşunat. Urmele acţiunilor mişeleşti sunt ca o rană durută, sunt prea adânci că să fie uitate şi şterse cu nepăsarea. Să ne amintim de campania de închidere şi distrugere a mănăstirilor şi bisericilor basarabene, de persecutarea creştinilor şi feţelor bisericeşti.
Mai am rara ocazie de a discuta cu măicuţe şi călugări, preoţi şi mireni care au văzut tabloul sumbru al realităţilor de atunci. Chiar dacă au trecut multe decenii de atunci, frica intrată până-n măduva oaselor mai persistă, dar totodată rămân neşterse din amintirea colectivă a creştinilor faptele oamenilor care au cochetat cu sovieticii, participând cu „inima deschisă” la opera creată de atei.
Este adevărat că susţinătorilor sistemului li se promitea marea cu sarea, avansări în post şi-n ierarhia partidului, salarii bune, odihnă gratuită pe malul Mării Negre, viaţă plină de belşug şi pentru copiii lor etc. Însă, toţi cei care au ponegrit credinţa neamului au trecut prin judecata Domnului, fie au căpătat boli grele, fie şi-au pus capăt zilelor, fie chiar au ars de vii. Şi acum, lumea mai ţinte minte faptele lor, pentru că ele au rămas ca o pată şi asupra copiilor şi nepoţilor.
Iisus ne zice prin cuvintele Noului Testament: „Păcătoşilor, creştinilor care v-aţi lepădat, creştinilor care nu voiţi să ascultaţi, plângeţi-vă păcatul vostru, plângeţi-vă împietrirea şi răutatea voastră, plângeţi chinurile care vă aşteaptă, plângeţi nenorocirea copiilor voştri cărora le lăsaţi drept moştenire o pildă rea, cu multe necazuri şi suferinţe în viaţă. Vai vouă creştinilor care n-aţi înţeles taina mântuirii, care nu vă deosebiţi în faptele voastre de lumea necredincioasă, hulitoare şi nepăsătoare. Plângeţi şi voi care vă faceţi părtaşi la o mulţime de păcate cu cei necredincioşi. Voi, creştini cu astfel de viaţă păcătoasă, păstraţi-vă lacrimile pentru vreo pagubă sau pentru moartea vreunei rude ori pentru fericirea aproapelui, păstraţi-vă lacrimile pentru suferinţele şi necazurile care vă aşteaptă pe voi şi pe copiii voştri...” 
La masa de Paşte, de fiecare dată, ne amintim fel de fel de istorioare din anii în care credinţa era blamată. Ştiu că unchiului Andrei i s-au strâns mâinile între uşă pentru că a îndrăznit ca în noaptea Învierii să se ducă la sfinţit pasca la Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” de la Gaşpar, printre puţinele care funcţionau pe atunci în raionul Edineţ. Pe atunci, copil fiind, nici nu bănuia că cel cu care mergea împreună la slujbă era chiar asemeni lui Iuda. Şi nici peste ani nu-i vine a crede că pârâtorul s-a dovedit a fi chiar o rudă apropiată. Astfel au fost vânduţi mai mulţi creştini.
Peste ani şi mie mi se strângeau figurat mâinile în uşă. Era începutul dezgheţului, începeam să umblăm la biserică, dar se întâmplă să fim certaţi rău, or în rândurile profesorilor mai erau din cei care credeau cu tărie că ateismul e încă viu. Erau şi dascăli care frecventau biserica, dar mai apoi plăteau cu chemări la direcţia şcolii şi în unele cazuri şi la secţia raională de învăţământ. Astfel, pe unii profesorii îi salutam cu „Hristos a Înviat”, iar alţii ţineau morţiş să le spunem: „Bună ziua!”.
Însă, oricât de mult şi-ar fi dorit să înăbuşe vrerea şi credinţa noastră, ateiştii au pierdut. Cert că ei nu au putut cumpăra sufletele oamenilor. În Evanghelia după Matei citim: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide; ci vă temeţi mai vârtos de Cel ce poate să piardă în gheena şi sufletul şi trupul”.
Cunosc o profesoară din raionul Făleşti care sărbătorea pe ascuns Paştele şi chiar dacă era mustrată ea nu se lăsa de averea spirituală lăsată de moşi şi strămoşi, iar într-o casă de la Căpriana şi-n anii surghiunului credinţei au rezistat pictate pe pereţi o mulţime de tablouri cu tematică religioasă.
Paştele a rămas în sufletele oamenilor, el ne-a luminat totdeauna. Precum spune Sfântul Grigore de Nyssa: „Suntem luminaţi de haina strălucitoare a îngerului. Cutremurul dulce care a răsturnat piatra de pe mormânt ne clatină şi tresaltă inima de bucurie. El deschide tuturor poarta Învierii. Să mergem şi noi la Dumnezeiasca privelişte. Sâmbăta a trecut. Să nu ajungem în urma femeilor. Să avem şi noi în mâini aromate, să avem credinţă şi conştiinţă. Acesta e mirosul cel bun al lui Hristos. Să nu căutăm pe Cel Viu cu cei morţi. Domnul dă la o parte pe cei care-L caută astfel zicând: Nu mă atinge! Când mă voi sui la Tatăl, atunci poţi să Mă atingi. Când El zice: Mă urc la Tatăl Meu şi la Tatăl Vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru (Ioan 20, 17), El ne socoteşte pe noi ca fraţii Lui şi, înfăţişând Tatălui firea omenească, ne înfăţişează odată cu aceasta şi pe noi. Înainte de Paşti am mâncat azimă cu ierburi amare. După Înviere mâncăm pâine cu miere. Nu I se dă Domnului să mănânce pâine şi miere? Să ne schimbăm şi noi amărăciunea vieţii în dulceaţă. Să mergem la pâinea pe care o îndulceşte fagurul bunei nădejdi în Hristos Iisus, Domnul nostru”.
E o bucurie mare să vezi că în noaptea Sfintei Învieri bisericile devin neîncăpătoare. E încă o dovadă a biruinţei credinţei. Şi chiar dacă acum sectele dau valma peste noi, oamenii ţin la ortodoxie, adică la credinţa adevărată, precum se tâlcuieşte din greceşte. Se crede în Lumina Învierii, este aşteptat îndemnul „Veniţi de luaţi Lumină!”. Auzim cu toţii în Stihul din Utrenia Învierii - „Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmaşii Lui şi fugind de la faţa Lui cei care-L urăsc pe Dânsul” .
În fiecare an, simţim cum binele biruie răul, cum Lumina taie întunericul, cum reînvie dragostea divină. E sărbătoarea pe care nu ne-a putut-o fura nimeni şi nici n-o să ne-o fure.
După scrierea acestor rânduri revin la lectura poeziei de inspiraţie creştină a lui Vasile Militaru şi asemeni unei rugăciuni îmi pătrund în sufet versurile sale: „Fă din inimile noastre candele, să ardă-n toate/ Untdelemnul adorării Celui răstignit de gloate!/ Fă cădelniţe din care să se-nalţe-n veci aprinsă/ Smirna sufletelor noastre către Slava-Ţi necuprinsă/ Şi ne-nvredniceşte, Doamne, să fim martori zburători,/ Când veni-Vei întru slavă cu oştirile-Ţi pe nori,/ Să ne ai de Tine-alături, ca aleşi din marea turmă/ După ce va fi-ncheiată Judecată cea din urmă...”
Dinu Rusu

Niciun comentariu: