"Vreau foarte mult ca atunci când băieţii mei vor creşte, să înţeleagă că să respecţi femeia de lângă tine nu este doar bine, dar şi destoinic şi nobil, vreau ca ei să înţeleagă, că pentru femeia, căreia îi vor jura credinţă şi dragoste în faţa Domnului la taina cununiei, merită să mori, dar că şi pentru ea trebuie să trăieşti."
În ultimile zile am tot meditat la faptul de ce oare reacţionez atât de emoţional la cazurile infedilităţii conjugale, aproape la fel ca atunci când aflu că sunt abuzaţi copiii. Căci am copilărit într-o familie unde nu au existat nici asemenea tradări şi nici cruzime faţă de copiii nu s-a manisfestat.
Nu pot găsi explicaţie mai bună decât ceea că singur sunt tată şi port responsabilitate pentru soţia şi copiii mei. E cu adevărat aşa. Pentru fiecare dintre ei mi-aş da viaţa fără a ezita măcar un pic şi zi de zi mă lupt să fiu vrednic de ei.
Dacă soţia mea m-ar înşela, care nu ar fi motivele şi împrejurările, de aş vedea că regretă cu adevărat, m-aş grăbi s-o iert. Şi nu doar de atât că o iubesc foarte mult, dar şi din motivul că este de datoria mea, de datoria iubirii, să fac totul pentru a restabili căsătoria noastră, şi nu în ultimul rând de dragul copiilor.
Dar şi cugetând aşa la sigur nu aş putea să răspund la întrebarea, dacă m-aş fi putut ierta şi pe mine dacă mi-aş înşela soţia. Mii greu să-mi imaginez cum aş putea primi iertarea ei. Ştiu că acest lucru poate părea neclar şi confuz, dar tradându-mi soţia, îmi voi trada şi copiii. Chiar şi ideea că eu aş putea proceda aşa cu ei e cel mai rău ce-mi pot imagina.
Dar ceva îmi spune că trebuie să fiu atent în această judecare, pentru a da dovadă de milă şi compasiune pentru cei care au căzut, trădându-şi soţul sau soţia. Nici într-un caz nu mă simt în dreptul de a-mi expune părerile asupra familiei şi căsătoriei pe un ton de superioritate. Trăim într-un timp şi într-un loc în care integritatea familiei - este obiectul unor atacuri nesfârşite, în special de cultura egocentrismului, care preamăreşte plăcerile trupeşti şi autorealizarea omului, distrugând toate idealurile de loialitate şi sacrificiu pentru binele altora.
Vreau foarte mult ca atunci când băieţii mei vor creşte, să înţeleagă că să respecţi femeia de lângă tine nu este doar bine, dar şi destoinic şi nobil, vreau ca ei să înţeleagă, că pentru femeia, căreia îi vor jura credinţă şi dragoste în faţa Domnului la taina cununiei, merită să mori, dar că şi pentru ea trebuie să trăieşti.
Eu vreau ca feciorii meu să absoarbă până în adâncul sufletului aversiunea pentru însăşi ideea de infidelitate, şi doar de atât că îl ofensează chiar pe Dumnezeu (şi acest lucru este adevărat), dar şi pentru că este călcat în noroi jurământul dat din dragoste.
Şi eu îmi doresc ca fiicele mele la fel să aibă această atitudine faţă de căsătorie - ca o stare care prevede jertfirea propriilor dorinţe egoiste, schimbările, transfromările în sine pentru ca cu fapta să-şi demonstreze dragostea faţă de soţ şi faţă de copii. Şi mi-aşi dori ca viitorul lor soţ să fie un adept al acestor idei.
În copilărie am avut un prieten, părinţii căruia au divorţat. Tatăl lui locuia departe de ei, şi întâlnirile lor erau foarte rare. Nu-mi aduc aminte să se plâns de acest fapt, dar când mergeam la el, şi o făceam destul de des, se simţea foarte acut lipsa tatălui în acea familie. Nu ştiam cine din părinţii lui e de vină de nu s-a păstrat acea căsnicie, şi nu prea am meditat la acest fapt. Dar mi-am adus aminte şi am meditat mult la faptul cum se simţea totuşi prietenul meu şi fraţii lui, fiind privaţi de prezenţa zilnică a tatei. Totuşi la timpul când am copilărit acest fenomen era mai puţin răspândit ca la momentul actual.
Eu nu cred că am vreo ideie profundă şi înţeleaptă pe care aş dori să o împart cu dvs. Doar aş vrea să adaug, că urăsc, şi urăsc profund această cultură pe care am creat-o, cultură în care iubirea de sine a părinţilor creşte şi se dezvoltă pe seama copiilor.
Astăzi în număr colosal de părinţi nici nu-şi dau seama de responsabilitatea pentru starea sufletească şi emoţională a propriilor copii. Nu înţeleg cât e de important să primieşti faptul că imediat ce ţi-ai unit viaţa cu o altă persoană şi cu atât mai mult dacă ai fost binecuvântat cu un copuil, viaţa proprie nu-ţi mai aparţine.
Noi nu locuim într-o societate, unde acest adevăr ar fi primit şi acceptat. Ba chiar din contra, locuim într-o societate unde căsătoria ar fi privita asemeni unei vesele de unică folosinţă. Unde părinţii îşi dovedesc raţional că cu copiii nu se va întâmpla nimic, iar lor foştilor soţi le e mai bine să-şi cintinuie viaţa separat. Aş vrea aici să menţionez, că desigur există căsătorii unde probabil divorţul e o izbăvire pentru toţi, chiar şi pentru copii, mai ales în cazul când există abuzul fizic şi psihic. Dar distrugerea familiei, ca urmare a infidelităţii - este o rană foarte adâncă, o cauză a multor suferinţe şi dureri.
Astăzi la noi toate sunt altfel. Despra starea noastră morală cineva spunea: "Noi procreiem oameni fără inimă, iar apoi aşteptăm de la ei virtuţi şi iniţiative. Glumim pe seama cuvântului "onoare", dar apoi rămânem profund şocaţi depistând că am fost trădaţi. Noi apelăm la procedura de castrare şi apoi aşteptăm de ca cel scopit să dea urmaşi".
Traducere Natalia Lozan
site sursă www.pravmir.ru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu