Photobucket

vineri, 7 decembrie 2012

Despre sfinți și sfințenie



Despre sfinți și sfințenie  Pentru mulți dintre credincioșii zilelor noastre, sfințenia rămâne a fi o calitate rezervată exclusiv personajelor din Pateric, făcătorilor de minuni, mucenicilor și altor oameni cu merite excepționale față de Hristos.
Această stare nu este atât de intangibilă pe cât s-ar părea, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: “Sfințenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi.” Astfel, fiecare creștin care înțelege și trăiește dragostea Evanghelică, devine automat “candidat” la sfințenie.

Dumnezeu nu ne cere tuturor să ne dăm viețile pentru credință, nu ne cere să ne retragem în pustie și sigur nu ne va înzestra pe toți cu darul facerii de minuni și a vederii cu duhul, dar acest lucru nu înseamnă că nu suntem ai Lui și că nu putem să ne închinăm viața slujirii Mântuitorului. Odată ce trăim după învățătura Sfintei Biserici și suntem sinceri în credința noastră – avem deschisă calea spre sfințenie.
Totuși, nu trebuie să ne transformăm trăirea religioasă într-un maraton pentru a căpăta titlul de sfinți. Pentru că atunci când suntem râvnitori, buni și drepți, însă facem toate aceste lucruri pentru a câștiga admirația semenilor și pentru a fi proslăviți de ei pentru bunul nostru comportament creștinesc, nu facem decât să cădem în păcatul mândriei, ca într-un final praful și pulberea să se aleagă din străduința noastră. Parafrazându-l pe părintele Cleopa Ilie, putem afirma că mândria face credința noastră să arate ca un car plin cu tot felul de bunătăți, căruia pur și simplu îi dai drumul la vale ca să se facă țăndări.
Câteodată pentru a dobândi sfințenia este de ajuns să spui “Doamne ajută!” și “Doamne iartă-mă!”, de aceea nu trebuie să-i judecăm pe acei frați ai noștri care ne par mai puțin îmbisericiți decât noi și care sunt chinuiți de o patimă sau alta, pentru că aceștia de cele mai multe ori sunt cei, care tăinuit, stau îngenunchiați în fața icoanei și se roagă îndelungat cu lacrimi amare pentru iertarea păcatelor lor și ale semenilor.
Pornind de la această idee, mai trebuie să știm că sfințenia nu este rezervată exclusiv drepților și cuvioșilor, sinaxarul abundând în sfinți care s-au proslăvit prin diferite acte temerare de mărturisire a credinței, dar care și-au petrecut viața pământească ignorând sau chiar prigonind Biserica. Căile Domnului nu pot fi pătrunse de puținătatea minții omenești, căci nu degeaba ne învață Sfânta Evanghelie să nu judecăm, pentru că nu avem de unde ști cum lucrează Dumnezeu prin oameni, căci fiecare dintre noi fiind plăsmuit după chipul și asemănarea Sa, avem în suflet un ogor prielnic pentru a sădi acolo sămânța Adevărului și oricât de întinat ar fi acest ogor, Domnul, prin nețărmurita Sa dragoste poate da o ploaie care să-l spele de necurăție și să sădească această sămânță, a cărei roade sunt îmbelșugate.
Tocmai din acest motiv, atunci când avem în față un om care ni se pare cel mai păcătos și mai nemernic, să ne aducem aminte de două lucruri – în primul rând, că primii dintre păcătoși suntem noi și, în al doilea – că și orice nefericit chinuit de ispite, este purtător al înfățișării lui Dumnezeu.
Numai realizând aceste două lucruri vom putea trăi dragostea creștină așa cum este ea în splendoarea sa – dezinteresată, sinceră și mântuitoare, pentru că numai această dragoste poate înduioșa cele mai împietite suflete și încălzi cele mai reci inimi, luminând calea spre viața veșnică.
“Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34) – ne îndeamnă Mântuitorul pentru că ne vrea uniți și sfinți. Să ne iubim deci după porunca Sa, întărindu-ne duhovnicește și îndemnându-ne în credință, pentru a ne învrednici prin aceasta să moștenim Împărăția Cerurilor și să petrecem viața veșnică lângă drepții lui Dumnezeu.
+ Vladimir,
Mitropolit al Chişinăului şi al Întregii Moldove

Niciun comentariu: