vineri, 9 noiembrie 2012

Arhanghelul Rafael - Prezentare ampla



Dintre cei trei arhangheli, Rafael este primul numit în Biblie. El nu apare decât în Cartea lui Tobias, scrisă pe la începutul secolului al II-lea înainte de Iisus, în care el este eroul principal. În această povestire edificatoare, minunat relatată, el se prezintă sub aparenţa unui bărbat tânăr pe nume Azarias. Spre deosebire de alte spirite viclene care acţionează urmărind să îşi păstreze secretă identitatea, un înger nu poarte fi acuzat de prefăcătorie: aşadar, dacă Rafael înseamnă “Dumnezeu vindecă”, pseudonimul adoptat – Azarias - se traduce prin “Dumnezeu salvează”, care este aproape acelaşi lucru.

Azarias i-a propus adolescentului Tobias să îl însoţească până în ţara Medeea. Acesta trebuia să recupereze banii pe care îi datora un prieten tatălui său Tobit, un evreu pios din Ninive, devenit orb şi apoi ruinat şi care îşi dorea să îşi plătească dările obişnuite. După mai multe peripeţii, îngerul reuşeşte să recupereze banii de la debitor şi îi găseşte lui Tobias o soţie în persoana preafrumoasei Sara şi apoi escortează tânărul cuplu la Ninive, unde bătrânul Tobit fusese vindecat datorită sfaturilor sale şi li se revealează atunci tatălui şi fiului în cuvinte foarte simple:

“Eu sunt Rafael, unul dintre cei şapte îngeri care se păstrează în faţa Gloriei lui Dumnezeu.” (Tobias, 12, 15)

În timp ce tatăl şi fiul încep să înţeleagă, Rafael urcă deja în Ceruri, lăsându-i copleşiţi. Apoi bătrânul Tobit intonează un imn al Graţiei.

Cartea lui Tobias dozează cu mult talent povestea de dragoste, aventurile şi învăţătura morală, dar ea de asemenea punea pentru prima dată bazele angelologiei.

Chiar şi mai mult, această Carte face lumină în teologia îngerului păzitor, care este fundamentată pe învăţătura lui Iisus, conform căreia copiii au îngeri păzitori (Matei 18,10). Mult mai devreme, în misiunea sa alături de tânărul Tobias, îngerul Rafael poate fi considerat prototipul îngerului păzitor.

Biblia ni-l descrie ca pe un tovarăş fidel şi avizat, foarte inventiv: nu-l învaţă el pe Tobias cum să utilizeze ficatul şi inima unui peşte ca să-l alunge pe demonul Asmode şi grăsimea de peşte ca să se vindece de orbire? Exorcism şi remediu magic, care erau conforme cu mentalitatea epocii. Dar înainte de toate, Rafael este un mesager divin, purtătorul unei misiuni spirituale pe care el i-o revelează lui Tobias:
„Am fost trimis la tine ca dovadă. Dar Dumnezeu m-a trimis de asemenea ca să te vindec şi să o vindec şi pe Sara, iubita ta.” (Tobias 12,13-14)

El este de asemenea acela care, asemenea tuturor îngerilor îi prezintă lui Dumnezeu rugăciunile şi binefacerile oamenilor:

„Ei bine, în timp ce tu şi Sara vă rugaţi, eu am fost cel care am prezentat rugăciunea voastră Domnuluişi aşa am făcut şi atunci când îngropai morţii.” (Tobias 12, 12)

De asemenea, Rafael ne oferă două învăţături preţioase. Când demonul care o tulbura pe Sara a fugit în deşertul Egiptului, urmărit de magia viscerelor peştelui pe care Tobias l-a ars în camera nupţială, îngerul l-a urmărit pentru a-l alunga cât mai departe (eufemism care înseamnă faptul că îngerul l-a gonit pe demon, convingându-l să nu se mai întoarcă niciodată să-i agaseze pe tinerii căsătoriţi: Dumnezeu a dăruit îngerilor săi o mare putere în lupta cu răul). În schimb, când Rafael se comportă exact ca o fiinţă umană, ceea ce nu este decât o aparenţă, el îi ajută să găsească adevărata semnificaţie a acestui fapt:

„Voi m-aţi văzut că nu mâncam nimic; nu era decât o aparenţă ceea ce voi vedeaţi” (Tobias 12,19). 

Modelul îngerului păzitor

În pofida trăsăturilor sale caracteristice încântătoare, Rafael nu se bucură de aceeaşi popularitate printre credincioşi ca fraţii săi Gabriel şi Mihail. Acest lucru se datorează parţial şi discreţiei cu care el a intervenit în viaţa oamenilor. De asemenea, în devoţiunea populară, el a fost confundat cu îngerii păzitori al căror model este: „ Rafael este (...) arhetipul îngerului păzitor, călătoria sa alături de Tobias simbolizând reîntoarcerea copilului la Tatăl Ceresc sub îndrumarea unui spirit protector.”

Arhanghelului Rafael i se atribuie anumite simboluri: este reprezentat cu un peşte şi un vas cu ulei, aluzie la actul de vindecare al bătrânului Tobias. Şi pentru că l-a însoţit pe tânărul Tobias în periplul său prin Medeea, arhanghelului Rafael i se atribuie şi un baston de călător, un clopot şi o ploscă şi este invocat de pelerini în călătoriile lor. 

În primii ani ai secolului al XV-lea, nobila doamnă Francesca Bussa de Leoni s-a îmbolnăvit. Soţul său Lorenzo de Ponziani şi apropiaţii lor au crezut că o vor pierde. Ea însăşi îşi dorea să moară ca să se reîntâlnească cu copilaşii săi decedaţi prematur: fermecătoarea Evangelista, decedată la 9 ani şi surioara ei Agnes, decedată la 7 ani. Ea îl văzuse faţă în faţă pe Dumnezeu care a condus-o pe căile unei înalte contemplaţii. Dar nu venise încă ceasul: un înger înveşmântat într-o robă de un alb strălucitor răspândind împrejur lumină şi o frumuseţe irezistibilă a apărut în faţa ei. Ochii bolnavei nu au putut suporta o asemenea splendoare. Întorcându-şi capul, ea l-a auzit pe înger prezentându-se ca fiind arhanghelul Rafael care urma să o conducă de aici înainte pe drumul perfecţiunii interioare. El a devenit ghidul ei prin infern şi purgatoriu, apoi au urcat împreună la cer: toate acestea au crescut dezgustul ei faţă de păcat şi dorinţa arzătoare de a deveni una cu Dumnezeu. Ea l-a revăzut cu 40 de ani mai târziu sub acelaşi aspect:

„Eu văd cerul deschis. Îngerul este în picioare în faţa mea. Misiunea mea a fost îndeplinită. El mă cheamă.” 

Stigmatizata germană Mechtilde Thaller, numită şi „prietena îngerilor”, din cauza familiarităţii cu care spiritele celeste o tratau, îl descrie diferit, dar foarte concret: „Veşmântul sfântului Rafael este strâns la mijloc cu o centură. În mâna dreaptă ţine un baston în formă de sceptru. El poartă o haină verde. Faţa lui e întoarsă către cer şi mâinile-i sunt reunite într-o rugăciune plină de fervoare. Există în frumuseţea lui ceva foarte emoţionant, aş spune chiar melancolic.”

Paginile pe care această mistică le consacră acestui înger şi misiunii sale sunt originale şi foarte interesante, încadrându-se pe linia dreaptă a angeologiei declanşate de „Cartea lui Tobias”. 

Deplasări profesionale

Primul sanctuar consacrat în Europa arhanghelului Rafael a fost biserica numită Templieri, din oraşul Saint Raphael, din regiunea Coastei de Azur. Localitatea îi poartă numele şi de asemenea multe efigii. Dar originile acestui loc de cult, care urcă în istorie până în secolul al V-lea sunt în mod obişnuit ignorate. 

În schimb, este foarte cunoscută istoria bisericii Anzolo din Veneţia. A fost construită în secolul al VI-lea de o anume Adriana, soţia lui Genusio Ruterio, senior de Padova. Domnul Genusio era plecat în călătorie de-a lungul Europei, într-o epocă în care drumurile nu erau sigure datorită barbarilor veniţi din nord sau din est în ţările occidentale. Văzând că nu se întoarce timp de câteva luni, Adriana l-a invocate pe arhanghelul Rafael şi i-a promis că o să-i construiască o capelă dacă soţul ei se va întoarce sănătos şi întreg acasă. Nici nu şi-a formulat cererea în întregime că nobilul senior a şi ajuns la porţile Veneţiei, unde cuplul îşi avea reşedinţa de vară. Promisiune dată, promisiune îndeplinită: în câteva săptămâni edificiul a fost terminat şi consacrat lui Anzolo Rafael, formă dialectală pentru îngerul Rafael.

Adriana a avut dificultăţi să consacre capela arhanghelului Rafael, deoarece cultul său era foarte puţin răspândit, dar a beneficiat de sprijinul unui prelat – Magnus, episcopul din Heracleea, care ajunsese în laguna din Veneţia în timpul unui pelerinaj de la Marea Egee către Marea Adriatică. El căzuse în mâinile barbarilor şi-n acele moment se rugase intens arhanghelului Rafael. Acesta i-a apărut într-o formă pe care episcopul nu ne-a revelat-o, dar l-a asigurat de protecţia lui şi i-a cerut în schimb ca acesta să-i dedice un sanctuar. Când episcopul a început să realizeze primele eforturi în această direcţie, Adriana a ajuns înaintea lui şi a început să-i vorbească despre dorinţa ei profundă de a-i consacra arhanghelului Rafael capela pe care şi-a propus să o construiască. În acest fel, nobila doamnă şi episcopul s-au asociat şi se află la originea bisericii Anzolo. Oraşul dogilor l-a adoptat pe Sfântul Rafael ca pe unul dintre protectorii lui cereşti şi de-a lungul secoleleor sanctuarul foarte drag veneţienilor a fost constant mărit şi împodobit. 

Pe 9 octombrie 1659 seara, părintele Bartolomeu Canale şi fratele său Melchiorre Bonetti, au ajuns în oraşul Savone. De cinci zile ei se aflau într-un pelerinaj început de la Monza, oraşul lor de reşedinţă, prin cele mai faimoase sanctuare ale Italiei: pelerinajul era asumat cu un foarte mare risc, ţinând cont de faptul că drumurile erau foarte nesigure, infestate cu mercenari străini, soldaţi dezertaţi şi vagabonzi de toate soiurile. Incinta era deja închisă datorită situaţiei periculoase, iar cei doi pelerine nu au fost lăsaţi să intre în cetate. O santinelă le-a indicat un adăpost unde ar fi putut fi primiţi cu ospitalitate:

„Ne urmam drumul care ne fusese indicat, dar până să intrăm într-o curbă, datorită întunericului am reuşit să ne pierdem şi ne-am regăsit departe de orice aşezare omenească sau drum. Nu mai ştiam ce să facem şi unde să mergem şi în această situaţie angoasantă ezitam să luăm o decizie. Atunci am început să ne rugăm la Dumnezeu, care niciodată nu-I abandonează pe cei care au încredere în El.”

Nici nu au început bine să invoce asistenţa divină, că rugăciunea le-a şi fost ascultată: „Deodată am început să auzim sunete şi cuvinte şi-n faţa noastră au apărut doi adolescenţi asemănători cu doi îngeri veniţi din cer. Plini de eleganţă, ei ne-au însoţit şi-n foarte puţin timp, pe un drum foarte comod, noi am ajuns la hanul din Savona, de pe lângă San Sebastiano, în faţa adăpostului „Trandafirul roşu”. Era aproape ora 2 noaptea. Tinerii au bătut la poartă şi gazda ne-a primit de îndată, cu ospitalitate. Le-am spus celor doi ghizi ai noştri să ne aştepte o clipă, deoarece doream să le ofer ceva de băut şi câţiva bănuţi. Dar îndată ce hangiţa a aprins lumina şi a adus vinul, în timp ce număram banii, cei doi bărbaţi au dispărut într-un mod miraculous. Ei ne luminaseră drumul cu un felinar, dar după aceea nu i-am mai revăzut niciodată. Părintele Canale a spus: “Cred că Dumnezeu ne-a trimis doi îngeri ca să ne însoţească.”

Plin de naivitate, fratele Melchiore se prinde în frumuseţea povestirii şi, foarte grav, omite să precizeze că venerabilul Bartolomeu Canale (1605-1681) îi recunoscuse pe misterioşii adolescenţi ca fiind arhanghelul Rafael şi îngerul protector al familiei lor religioase. 

Ceea ce i s-a petrecut în 1839 lui Antonio Maria Claret este şi mai uluitor. Tânărul preot catalan, aflat în acest ordin din 1835 a decis să se ducă la Roma pentru a fi admis în Propaganda Fide, pentru că dorea să devină misionar. Deoarece i-a fost refuzat un act oficial de călătorie, el a pornit pe drumul de contrabandă şi al clandestinilor până la Perpignan. Din Perpignan, el şi-a urmat drumul până la Marsilia, unde a ajuns la sfârşitul lunii septembrie. În timpul acestei călătorii, el a fost acostat de un trecător care i-a indicat unde se afla cel mai bun han şi ea zis adresa Consulatului spaniol de unde trebuia să îşi ridice paşaportul. A doua zi, în timp ce căuta strada pe care locuia consulul spaniol, acelaşi tânăr l-a acostat: „Nu numai că mi-a arătat care este strada, dar m-a şi însoţit până la destinaţie. El a vorbit cu Consulul şi totul s-a aranjat foarte bine , iar apoi m-a condus pana la han. În timpul celor 5 zile în care am locuit la Marsilia , el bătea la uşa mea în fiecare dimineaţă şi seara şi mă ducea apoi să vizitez bisericile, cimitirul şi tot ceea ce oraşul deţinea mai preţios în materie de edificii religioase; niciodată nu mi-a vorbit şi nu m-a condus să văd clădiri sau locuri profane.”

În fine, pe 2 octombrie, Antonio Maria Claret s-a îmbarcat pe „Tancrede”, care urma să traverseze Marsilia până la Civitavecchia:

“Cu puţin înainte de îmbarcare, tânărul s-a prezentat la hanul meu şi m-a rugat într-o mie de feluri să îl las să îmi poarte bagajul până la port. Ne-am despărţit înaintea vaporului. În timpul celor cinci zile el mă însoţise permanent, fiind plin de delicateţe, atent, amabil şi plin de grijă faţă de mine şi îmi părea că Domnul mi-l dăruise ca să mă asiste cu multă amabilitate; el părea mai mult un înger decât un om, atât era de modest, vesel, dar şi serios câteodată, religios şi plin de fervoare. El m-a condus mereu pe la Biserici, ceea ce mi-a plăcut foarte mult şi niciodată nu mi-a propus să intru în cafenele sau în alte locuri similare, nu l-am văzut niciodată mâncând sau bând, deoarece în timpul dejunului dispărea pentru a reveni după aceea.”

Sfântul Antonio Maria Claret a crezut tot timpul că pe timpul sejurului său în cetatea marseieză a beneficiat de asistenţa unui trimis al Domnului, foarte probabil Arhanghelul Rafael. Adeseori în viaţa lui, el a simţit protecţia sensibilă a îngerilor faţă de care trăia permanent o stare autentică de devoţiune. El scrie în notele sale autobiografice că de mai multe ori ei l-au ajutat să regăsească un drum pierdut, l-au protejat de atacurile bandiţilor şi i-au dezvăluit tentativele de asasinat la care urma să fie supus atunci când era episcop de Cuba, iar apoi confesor al Reginei Isabela a II-a a Spaniei. În pofida discreţiei imense de care a dat dovadă în privinţa vieţii sale interioare, el a făcut totuşi anumite confidenţe, neputând ascunde faţă de ceilalţi anumite stări de extaz, acompaniate de levitaţii şi manifestări luminoase. 

Este foarte interesant de asemenea să cunoaştem favorurile extraordinare pe care le-a primit de la Arhanghelui Rafael Sfânta Maria Josefa Sancho de Guerra (1842-1912), fondatoarea ordinului Servitoarelor lui Iisus al Carităţii: „Ea ne recomanda devoţiunea faţă de îngeri pe care o practica şi ea însăşi, invitându-ne să cerem credinţă de la Arhanghelui Mihail, bunătate şi puterea de a îngriji bolnavii de la Arhanghelul Rafael, iar de la Arhanghelui Gabriel forţă în faţa vicisitudinilor vieţii. Ea ne insufla de asemenea şi devoţiunea faţă de îngerul păzitor, cu scopul de a deveni credincioşi şi deschişi în faţa inspiraţiilor divine.”

Maria a primit multe favoruri din partea îngerilor, mai ales religioase, pe care însă s-a mulţumit să le reveleze într-un mod laconic:

„Până la moartea sa, umilinţa remarcabilă a Mamei noastre a vegheat pentru a ţine ascunse numeroasele sale stări de graţie extraordinare (…) Urmând exemplul dat de venerabila Maică fondatoare, devoţiunea faţă de Arhanghelul Rafael a cunoscut o mare dezvoltare în cadrul Institutului creat de ea: surorile sale au adoptat o practică de adorare a Arhaghelului şi au experimentat de multe ori protecţia vizibilă acordată de acesta în faţa multor pericole care apăreau în cadrul misiunilor lor caritabile. “ 

Medic

Deoarece a găsit remediul pentru orbirea lui Tobias, Rafael este considerat un înger făcător de minuni şi sub acest titlu el este unul dintre patronii medicilor, vindecătorilor şi farmaciştilor. Dar în primul rând, credincioşii i se adresează cu scopul de a obţine vindecarea spirituală sau graţia convertirii religioase. Încă din Evul Mediu, circula următoarea rugăciune:

“Vino şi ajută-mă, te rog,

Părinte Glorios, Sfinte Rafael,

Cel mai bun doctor al sufletelor şi al trupului.

O, Tu, cel care ai vindecat ochii lui Tobias,

Dă ochilor mei lumina fizică

Şi sufletului meu lumina spirituală;

Alungă de la mine toate tenebrele

Prin puterile tale cereşti. Amin” 

Unul dintre primii credincioşi cunoscuţi care a făcut apel la Arhanghelul Rafael ca la un vindecător de suflete este tânărul călugăr Gens Bournarel (prenumele lui înseamnă în franceză provincială “frumos”, “graţios”). Născut în 1104 la Monteux, aproape de Carpentras, el şi-a cultivat din copilărie o devoţiune deosebită faţă de Sfântul Arhanghel Rafael şi a acuzat obiceiul supărat al concetăţenilor săi de a-l pedepsi pe timp de secetă. Dimpotrivă, el a conceput o procesiune a unei statui antice care-l reprezenta pe înger, pe care în final a aruncat-o în apele micului pârâu Ricaveau, unde a lăsat-o să stea până când a început să plouă.

Anumiţi autori afirmă că acest tânăr credincios a scăpat şi dintr-o căsătorie aranjată de Papa Bournarel, pe care el de fapt nu o dorea. Astfel, la numai 15 de ani, Gens Bournarel se retrage în solitudine, în apropierea localităţii Beaucet, nu departe de Venasque. Pentru câţiva ani, el duce o viaţă solitară, beneficiind de apariţiile frecvente ale îngerului său păzitor şi ale Arhanghelului Rafael, care îi dă drept misiune convertirea religioasă a locuitorilor din Monteux. Într-o zi, după ce un lup îi mâncase vaca, el l-a obligat în numele îngerului să ia locul bietului animal şi să-i tragă căruţa. Legenda, însă, nu spune dacă lupul a dat şi lapte.

Sfântul Gens moare la vârsta de 23 de ani, în locul în care astăzi se află satul care-i poartă numele. 

O legendă fermecătoare relatează modul în care Rafael i-a revelat unui călugăr pios (care este posibil să fie chiar Gens din povestirea anterioară) folosirea plantei angelică (Angelica Arhanghelica), denumită astfel chiar în onoarea sa. Ea aduce armonia în cuplu, iar credincioşilor le dăruieşte devoţiunea constantă. Ea este considerată de asemenea suverană împotriva veninului de şarpe şi de scorpion şi conferă longevitate: un anume Annibal Camoux, mort la Marsillia în 1759, la respectabila vârstă de 120 de ani, a atribuit longevitatea sa excepţională obiceiului de a mesteca în fiecare dimineaţă o rădăcină de angelică. Dar mai ales, angelica şi-a arătat eficienţa în timpul epidemiei de ciumă: în 1510, după cum relatează Paracelsus, această plantă era utilizată frecvent la Milano şi în Poitou sau în mai 1603 de către credincioşii mănăstirii „Visitation de Niort”, care distilau tijele plantei şi apoi distribuiau respectiva tinctură bolnavilor. Povestirea nu afirmă dacă acest remediu a fost foarte eficient, însă există multe mărturii care spun că folosind o căpăţână de usturoi şi o salată din rădăcină de angelică, un muribund poate fi readus în simţiri.

Această utilizare a angelicăi îşi are originea în apariţia Arhanghelului Rafael lui Simon de Sousa, comandantul ordinului Notre-Dame de la Merci, Cordoue, în timpul ciumei din 1348. Acest credincios era dezolat să vadă bolnavi murind cu sutele când, un tânăr de o frumuseţe strălucitoare a apărut şi i-a spus:

„Sunt Îngerul Rafael şi am venit în ajutorul tău. Rugăciunile tale, donaţiile, dar mai ales persevenţa ta pe calea umilinţei şi a compasiunii sunt de un mare preţ în ochii lui Dumnezeu, care şi-a calmat supărarea, a oprit boala şi a hotărât să dăruiască acestui oraş încercat bunătatea milei Sale. Du-te şi caută-l pe episcop şi spune-i să aşeze pe turnul catedralei o imaginei de-a mea şi să aducă oamenii la slujbă în faţa catedralei. Imediat bolnavii vor fi vindecaţi, cu singura condiţie să-i ceară Reginei îngerilor medicamentul lui Dumnezeu. Află acum că toţi cei care-mi vor purta imaginea şi se vor ruga la mine, vor fi eliberaţi de tot răul şi în special de influenţa malefică a Necuratului Asmodée, care îi pierde pe oameni şi îi îndepărtează de graţia lui Dumnezeu.”

Medicamentul lui Dumnezeu nu a fost, aşa cum am fi putut să ne aşteptă, angelica. Rafael se referea mai degrabă la remediile spirituale, care sunt rugăciunea şi întoarcerea la spiritualitate. Oamenii locului nu au mai întârziat în greşeală şi în curând epidemia a dispărut ca prin farmec. Recunoscător, Cordoue s-a dăruit cu seninătate Arhanghelului Rafael, căruia municipalitatea i-a ridicat o statuie în 1884, într-unul din locurile cele mai frumoase ale oraşului. Pornind de aici, devoţiunea faţă de îngerul vindecător a devenit foarte populară în Spania. 

Sfântul Ioan al lui Dumnezeu (1495-1550), fondatorul unui spital la Grenada, de unde s-a format Ordinul Fraţilor Ospitalieri, a beneficiat la începuturile sale de ajutorul lui Rafael, care a apărut pentru a-i spune:

„Jean, eu sunt Arhanghelul Rafael, trimis de Dumnezeu pentru a te ajuta în munca ta caritabilă. Domnul mi-a încredinţat paza ta şi a tuturor celor care, împreună cu tine, îl vor servi pe Dumnezeu. Eu îţi observ cu atenţie acţiunile şi operele de binefacere pe care le realizezi. Misiunea mea este să îi protejez pe toţi cei care te ajută şi te favorizează în operele tale de binefacere.”

Sub aceste auspicii, lucrarea Sfântului Ioan nu a putut decât să prospere, cu atât mai mult cu cât îngerul se implica direct. Odată, când Ioan parcurgea străzile Grenadei cu coşul său de donaţii – vase cu supă, sticle cu vin, flacoane cu ulei, bandaje, fiole de medicamente, poţiuni, unguente, a văzut într-o curte un bolnav într-o stare deplorabilă: ar fi trebuit să-l ducă la spital, dar cum să facă aceasta încovoiat de greutatea coşului său arhiplin? De îndată i-a apărut Rafael care a început să care coşul pe sub braţul său, asftel încât Ioan, susţinut în mod divin, a reuşit să târască şi bolnavul până la spital. Altă dată, pâinea lipsea şi Ioan a început să alerge pe străzi în căutarea unui binefăcător. Câtă vreme a absentat, un adolescent frumos a intrat în infirmerie aducând un coş mare plin cu pâini proaspete, pe care le-a împărţit cu generozitate bolnavilor. Când sfântul căutător s-a reîntors obosit şi foarte trist la gândul că săracii săi pacienţi nu aveau nimic de mâncare, el i-a regăsit dormind fericiţi cu burţile pline. Fiind foarte mirat, arhanghelul i s-a arătat:

„Fratele meu, noi formăm un singur şi acelaşi ordin, deoarece există oameni care, sub un veşmânt sărac sunt totuşi egalii îngerilor. Primeşte această pâine pe care Cerul ţi-o trimite!”

Şi i-a dat o mulţime de pâiniţe calde aurii, care urmau să asigure hrana de a doua zi a bolnavilor din spital. Au fost ulterior câţiva bolnavi care au mărturisit că în timp ce le distribuia pâinea cerească, Ioan emana o frumuseţe şi o tinereţe extraordinară, celestă. El a încercat chiar să îi convingă ca foamea le-a creat halucinaţii, dar ei nu s-au lăsat influenţaţi: au rămas convinşi că binefăcătorul lor este un înger sau cel puţin o fiinţă celesta aflată in bilocaţie prin miracol divin.

La moartea Sfântului Ioan al lui Dumnezeu, clopotele bisericilor din Grenada au început să sune singure, aşa cum au făcut-o şi la naşterea sa – fenomen pe care oamenii buni îl atribuie iniţiativei îngerilor, dornici să-l omagieze pe cel care i-a onorat şi împreună cu care s-au rugat întreaga lui viaţă.

Confidentul Îngerului

Amedeo Gomez de Silva Y Meneses s-a născut la mijlocul secolului al XV-lea. Aventurile acestui portughez nobil se constituie într-un veritabil roman. După o căsătorie aranjată, el părăseşte Curtea în care exercita o funcţie înaltă şi cu asentimentul soţiei sale, care nici ea nu era încântată de uniunea lor, el abandonează domiciliul conjugal şi se consacră lui Dumnezeu. În timp ce se îndrepta spre mănăstirea Hieronimiţilor din Guadalupe, în Spania, el este împresurat de trei tâlhari dispuşi să-i facă felul. Deodată, un personaj splendid de lumină apare la faţa locului cu sabia în mână şi-i pune pe fugă pe atacatori. Apoi se adresează tânărului bărbat: „Eu ştiu că tu călătoreşti pentru a-ţi perfecţiona sufletul. Du-te, Dumnezeu te însoţeşte!”

Cuprins de emoţie, Amedeo îl recunoaşte pe arhangelul Rafael faţă de care el trăise permanent o devoţiune deosebită şi care venise în ajutorul lui.

Primit de călugării Hieronimiţi, el este angajat ca ţârcovnic. Într-o dimineaţă după slujbă, în timp ce aranja ornamentele sacerdotale, un incendiu s-a declanşat între sacristie şi altar. Înconjurat de flăcări, Amedeo îl invocă din nou pe Sfântul Rafael: de îndată apar doi îngeri care, scuturându-şi aripile, sting focul. Cinci ani mai târziu, o viziune a Sfântului Francisc de Assisi şi apoi o apariţie a lui Cristos îl conving să intre în ordinul franciscanilor. El părăseşte Guadalupe şi în timp ce merge spre Ubeda este atacat şi jefuit de bandiţi care îl lasă să moară la marginea drumului. După câteva zile de convalescenţă într-un spital, Amedeo îşi reîncepe drumul. Chiar de la intrarea în Ubeda el este abordat de doi tineri pe care piosul călugăr îi trimisese în întâmpinarea sa. Un înger venise să-l prevină pe călugăr de sosirea pelerinului lăsând pentru toţi pâine şi merinde. Amedeo nu a avut nici o dificultate în a recunoaşte din nou manifestarea îngerului Rafael. Acelaşi Rafael a revenit cu câteva zile mai târziu şi i-a ordonat să cucerească Italia.

La capătul unei călătorii pline de peripeţii în care îngerul l-a salvat mereu din situaţii extreme, Amedeo a ajuns în sfarşit în Assisi. Dar acolo, decepţie: franciscanii nu îl doreau. Rafael greşise oare cu aprecierile lui? Amedeo nu se descurajează şi se instalează într-o chilie aproape de manăstirea franciscană. Viaţa lui exemplară îi convinge în cele din urmă pe fraţii franciscani să îl accepte în rândurile lor, după trei ani de la părăsirea Spaniei. Austerităţile extraordinare şi graţiile pe care le primeşte de sus atrag totuşi invidia fraţilor lui care îl vânează, deoarece el constituia în existenţa lor relaxată, un exemplu de viaţă spirituală. În noaptea următoare, Îngerul îi apare spunându-i să se pună la dispoziţia generalului Ordinului franciscan. El este trimis la Milano unde îşi exercită o dată în plus calităţile de ţârcovnic, după care este invitat să trăiască într-o chilie de călugăr la intrarea în mănăstire, pe motiv că farmecul lui deranjează comunitatea. În schimb, foarte mulţi credincioşi vin să îl consulte la chilia lui. Chiar şi ducele Francesco Sforza şi soţia lui au recurs la ajutorul şi înţelepciunea lui Amedeo.

Această popularitate a lui îi deranjează totuşi pe superiori, astfel încât în 1459 el este transferat la Marignan. Acolo, superiorii lui, mai luminaţi decât precedenţii, îl obligă să devină preot atât sunt de impresionaţi de sfinţenia lui. Ales ca protector al mănăstirii Orta, el realizează reforma comunităţii şi apoi, în pofida opoziţiei celor conservatori, el revoluţionează şi casele Marignan şi Castiglione. Opera sa susţinută de multe intervenţii angelice este bogată în miracole şi beneficiază de susţinerea ducelui Galeas Maria Sforza de la Paix. Fără zăbavă, Amedeo îşi îndeplineşte sarcinile: nici persecuţiile adversarilor, nici greşelile susţinătorilor nu îl descurajează. El îşi pune toată baza în Rafael şi în îngeri care intervin în mod vizibil pentru a-l ajuta. El se stinge pe 10 august 1482, aşa cum îşi anunţase enoriaşii: cu câteva zile înainte de moarte, îngerul i-a apărut din nou pentru a-l pregăti pentru momentul trecerii, spunându-i data exactă a evenimentului.

Un comentariu:

dorre spunea...

Hristos a inviat !
Sunt o crestina din Romania si am accesat accidental pagina aceasta, cautand ceva despre statuile din biserica ortodoxa. M-a intampinat o voce suava cantand un cantec de tip priceasna, cu refrenul ,,Iarta-ma, Dumnezeule". Va propun muzica ortodoxa de tip bizantin , care inlatura orice simtamant senzual, lucru ce este greu de realizat in alte tipuri de cantari cu texte religioase crestine.