Cine vrea poate să se ridice de pe pământ la cer. Nu
are nevoie pentru aceasta decât de bunăvoinţă şi de virtute! „Vreau, dar nu
pot”, spun mulţi, „pentru că virtutea este greu de dobândit”. Să ştii că nu e
deloc greu de dobândit, dacă ai râvnă şi tânjeşti spre
Dumnezeu.
Gândeşte-te puţin la cei care pustnicesc prin mulţi şi
prin locuri neumblate. Ce au făcut ei? Şi-au lăsat casă, rude, avere şi s-au
închis într-o chilie mică, unde îşi nevoiesc trupul prin post, priveghere şi
chinuri. Tu îmi vei spune: „Aceia pot să facă aşa ceva, dar eu nu pot”. De ce,
oare, mulţi călugări, cu toate că trăiau mai bine decât tine şi erau mai slabi
trupeşte, au hotărât să lase totul pentru viaţa în pustie? Mai spui:
„Lupta aceasta este atât de mare, încât nu mulţi o pot duce până la
capăt”. Dacă-i aşa, atunci nevoieşte-te mai puţin, pentru mai
puţină virtute.
Nu poţi să dai banii tăi săracilor? Atunci măcar
nu răpi ce este al altora. Nu poţi posti? Atunci măcar nu te deda plăcerilor
trupeşti. Nu poţi să te rogi pentru cei care te batjocoresc? Atunci măcar îndură
răutăţile lor în tăcere şi cu răbdare. Nu poţi face bine celor care te
nedreptăţesc? Atunci măcar nu te răzbuna pe ei
Hristos a
pătimit atâtea pentru tine, chiar dacă era nevinovat şi fără de păcat, iar tu nu
vrei să pătimeşti nimic de dragul Său, sau mai bine zis pentru mântuirea ta. Cum
te vei înfăţişa dinaintea Lui în ziua Judecăţii? Ce răspuns vei da
pentru încălcarea poruncilor Sale? Nu te înşela pe tine însuţi zicând:
„Acum mă bucur de plăcerile acestei lumi, îmi nedreptăţesc semenii, mă răzbun pe
duşmanii mei, fac tot felul de păcate, iar la bătrâneţe o să mă pocăiesc”.
Spune-mi: cine ţi-a spus ţie că o să trăieşti atât de mult? Nu vezi câţi
tineri sunt luaţi de moarte în fiecare zi? Şi chiar dacă ai trăi până la
bătrâneţe, cum vei apărea dinaintea Domnului, după ce o viaţă întreagă ai
nesocotit poruncile Sale şi l-ai slujit pe diavol?
Creatorul te-a făcut mai presus decât celelalte
fiinţe ale sale: te-a făcut om. De ce te faci atunci trădător al
bunătăţii cereşti şi dispreţuitor al demnităţii umane? De ce asemeni fiinţa ta
cu animalul fără raţiune, tu, care ai dat animalelor iraţionale trăsături
omeneşti? Iată: papagalului, după ce îl dresezi, îi dai vorbire omenească, iar
leului îi dai blândeţe. Şi pe cele mai sălbatice animale le poţi îmblânzi. Iar
tu cum te faci rob al patimilor iraţionale care se află în
tine?
Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin
purtarea ta. Ai fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă
El este Sfânt, şi tu trebuie să fii. De altfel, aşa ne-a poruncit Domnul să fim,
încă de pe vremea Vechiului Testament: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu,
Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Lev. 11, 44). Şi cum vei ajunge la
sfinţenie? Ţinând toate poruncile lui Dumnezeu, fără să dispreţuieşti nici una
dintre ele. Aşa cum o chitară care are doar o strună nu poate scoate muzică, la
fel nici creştinul, dacă ţine doar o parte din poruncile lui Dumnezeu, nu poate
dobândi virtutea. Cu ce credeţi că se alege cel care se roagă mult, dar nu face
milostenie? Cu ce se alege cel care face milostenie, dar din bani pe care i-a
câştigat pe nedrept? Cu ce se alege cel care câştigă cinstit banii, dar
face milostenii ca să îl vadă şi să îl laude oamenii? Cu ce se alege cel care se
fereşte să-l vadă oamenii, dar se mândreşte în sinea lui cu faptele bune pe care
le-a făcut? Cu ce se alege cel care nu se mândreşte, dar se dedă lăcomiei,
desfrâului şi altor plăceri? Cu ce se alege cel care nu se dedă plăcerilor, dar
este iubitor de argint?
De aceea,
să ne luptăm ca să ţinem toate poruncile şi să dobândim toate virtuţile. În
această luptă duhovnicească a noastră, ne sunt aproape oamenii buni şi plini de
virtuţi, care prin sfaturi folositoare şi prin exemplul lor ne ajută să ne
îndreptăm spre o viaţă a sfinţeniei. De fapt, de aceea i-a lăsat Dumnezeu pe
oamenii răi şi buni laolaltă: ca să micşoreze răutatea celor dintâi prin
însoţirea cu cei din urmă. În felul acesta, cei buni sunt de două ori vrednici
de cinstire, pentru că pe de o parte, păşesc pe drumul virtuţii, iar pe de altă
parte, de pe urma lor se folosesc şi cei răi.
Din nenorocire, cei mai mulţi oameni îi
invidiază nu pe cei buni, ci pe cei răi, adică pe oamenii vicleni şi înşelători,
pe cei cu mai multe feţe, pe lacomi şi pe cei care sunt în stare de orice pentru
interesul lor, pentru bogăţii şi funcţii, vătămându-i şi nedreptăţindu-i fără
mustrare de conştiinţă pe ceilalţi. Pe aceştia nu ar trebui să-i
invidiem, ci să ne pară rău de ei, pentru că în realitate, ei nu fac rău
celorlalţi, ci lor înşişi. Nenorocirea nu este să fii nedreptăţit, ci să
nedreptăţeşti. Dumnezeu nu este nedrept. De aceea, fie în această viaţă,
fie în cealaltă, nedreptatea se plăteşte, la fel cum este răsplătită şi
virtutea.
Atunci
când vezi vreun om că trăieşte în evlavie şi dreptate, chiar dacă ar fi legat cu
mii de lanţuri, chiar dacă ar fi aruncat în cea mai întunecoasă închisoare,
chiar dacă ar fi chinuit de sărăcie sau dacă nu ar avea mâini sau picioare sau
dacă ar fi măcinat de vreo boală fără vindecare, să-l fericeşti şi să-l
invidiezi, pentru că pe acela îl aşteaptă viaţa veşnică şi fericirea nespusă.
Iar atunci când vezi vreun om trăind în nedreptate şi dispreţ faţă de poruncile
lui Dumnezeu, în viclenie şi înşelăciune, chiar dacă ar fi slăvit de toţi
oamenii, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate sau dacă ar fi stăpânul lumii,
să-ţi pară rău şi să plângi pentru el, căci îl aşteaptă iadul veşnic şi
suferinţa neînchipuită.
Ce va câştiga cel care este bogat în bani, dar
sărac în virtute? Ce va câştiga cel care are mult pământ, dar este
robul patimilor sale? Ce va câştiga cel care este slăvit de oameni, dar este
supus păcatului? Nimic altceva decât moarte sufletească şi despărţire pentru
totdeauna de Domnul dătător de viaţă. Pentru că plata păcatului este
moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru
(Rom. 6, 23).
Sufletului omenesc, chiar dacă este murdărit de păcat,
îi plac cuvintele frumoase. Spre exemplu, un om bogat şi lacom, care nu se
gândeşte la nimic altceva decât cum să răpească şi să nedreptăţească, se poate
să miluiască vreun sărac sau să-l ierte pe vreun datornic de-al său, dacă
aceştia îi vorbesc frumos şi îl laudă, adică în loc să îi zică pe faţă ce
răutăţi a făcut, îi vorbesc despre virtuţile sale, spunându-i: „Eşti om bun şi
milostiv; grija ta faţă de semeni este vrednică de laudă; cu toţi vorbesc despre
binefacerile tale” şi aşa mai departe. Cu asemenea cuvinte de laudă, omul rău se
face bun, cel hain îşi moaie inima, cel neînduplecat de înduplecă. Aşadar,
răutatea este învinsă prin laude. Omul rău nu vrea să audă nici un cuvinţel
despre răutatea sa, pentru că firea sa omenească vrea ceea ce i se potriveşte,
chiar dacă prin voia sa alege altceva.
Aşadar, să nu spunem că cutare este bun prin
firea lui, iar cutare este rău prin firea lui. Pentru că dacă omul era
prin firea sa bun, nu ar fi putut să se facă rău, iar dacă era prin firea sa
rău, nu ar fi putut să se facă bun. Cu alte cuvinte, dacă virtutea şi
răutatea nu depindeau de voirea noastră şi dacă Dumnezeu nu ne-ar fi creat cu
libertate de alegere, atunci ar fi trebuit ca toţi oamenii să fi fost fie buni,
fie răi. Dar când vedem că semenii noştri se luptă cu patimile, le
biruie şi dobândesc virtuţi, nu mai există pentru noi îndoială că pe de o parte,
fiecare suflet are posibilitatea de alegere fie a binelui, fie a răului şi, pe
de altă parte, firea omenească are puterea de a se îndepărta de rău. Cei care
sunt buni şi plini de virtuţi au dobândit binele prin alegerea şi efortul lor,
având, bineînţeles, ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, este clar că
suntem lipsiţi de virtuţi şi, în felul acesta, ne lipsim şi de mântuire, din
cauza lenei şi a relei noastre voinţe.
De aceea, să nu spunem că alţii ne împiedică să
luptăm pentru dobândirea virtuţilor. Numai noi suntem vinovaţi pentru
aşa ceva. Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să păşim pe drumul
virtuţii, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înşela şi ne
poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei
care caută virtutea şi nu îi poate obliga să săvârşească păcate. Atunci când
vrem cu adevărat să trăim în virtute, nu ne încovoiem, oricât de mult ne-ar
ispiti ceilalţi; la fel, atunci când ne place mai mult păcatul decât virtutea,
chiar dacă nimeni nu ne-ar împinge spre păcat, noi tot urmăm drumul
răutăţii.
Unii pot
spune: „Sfinţenia şi virtutea sunt bune şi vrednice de laudă, dar nu le putem
dobândi pentru că rudele şi prietenii noştri ne stau împotrivă, îşi bat joc de
noi şi ne împing spre păcat”. Cu cei care ne împiedică să ducem o viaţă
creştinească şi ne îndeamnă la rele, trebuie să întrerupem orice
legătură. Bineînţeles că dacă avem şanse să îi îndreptăm fără să
suferim noi înşine vreo pierdere sufletească, atunci trebuie să facem tot ce
putem pentru ei. Dar dacă ei nu se îndreaptă, iar noi suntem în primejdie din
cauza purtării lor, atunci este nevoie să fugim cât mai departe de ei. Sfântul
Apostol Pavel, scriindu-le corintenilor şi tesalonicenilor, îi îndeamnă să nu se
însoţească cu oamenii păcătoşi şi cu purtare nepotrivită (1 Cor. 9, 11; 2 Tes.
3, 14). Unii vor zice: „Dar dacă facem aşa ceva, rudele şi prietenii noştri de
care ne ferim îşi vor da seama şi ne vor îndepărta”. Şi ce-i cu asta? Atunci
când oamenii lui Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu ne vor aproape de ei, nu trebuie să
ne pese că oamenii păcătoşi ne îndepărtează sau ne vorbesc de rău. De altfel, nu
este cu putinţă ca lucrătorul binelui să fie lăudat de toţi. Răutatea arată
întotdeauna multă duşmănie faţă de virtute. Dar atunci când luptă împotriva ei,
nu numai că nu o vatămă, ci o şi întăreşte. Atât de mare este puterea virtuţii,
încât chiar şi când pare că este învinsă de răutate, ea este, de fapt,
învingătoare. Lucrul acesta este vădit de pomenirea dreptului Abel. Cu toate că
a fost omorât de Cain, el a primit cununa sfinţeniei de la Dumnezeu şi este
fericit de oameni până în ziua de astăzi. Pe când Cain, dimpotrivă, a fost
osândit de Dumnezeu, iar de oameni este înfierat ca ucigaş de
frate.
În lumea aceasta, oamenii răi şi necucernici
sunt cu mult mai mulţi decât cei buni şi evlavioşi. Dar ascultă ce spun
Hristos şi Pavel, credinciosul Său rob: Cu ce voi asemăna împărăţia lui
Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei
măsuri de făină, până ce s-a dospit totul (Luca 13, 20-21); Puţin aluat
dospeşte toată frământătura (Gal. 5, 9). Ce vor să zică Hristos şi Apostolul
Pavel prin aceste cuvinte? Că cei drepţi, cu toate că sunt puţini, au puterea,
prin bogăţia harului din ei, să îndrepte spre Hristos mai mulţi oameni
păcătoşi.
Pe vremea în care întreaga lume se afla în
necredinţă, apostolii erau numai doisprezece. Iată cât de puţină era drojdia şi
cât de mare aluatul! Cu toate acestea, apostolii au reuşit să aducă la Hristos
lumea întreagă. Între aluat şi drojdie nu a existat nici o diferenţă în
privinţa firii, căci cu toţii erau oameni. Diferenţa a fost de calitate – o
diferenţă uriaşă: apostolii dobândiseră Duhul Sfânt şi cunoaşterea adevăratului
Dumnezeu, în vreme ce oamenii ceilalţi erau adânciţi în întunericul
necunoştinţei şi al păcatului.
Mai
ascultă şi un alt exemplu, care arată puterea îndrăznelii dinaintea lui Dumnezeu
a unui sfânt, pe de o parte, şi ticăloşia mizerabilă a unui stăpânitor al
acestei lumi, pe de altă parte. Sfântul este Cinstitul Înainte-mer-gător, iar
stăpânitorul din această lume este Irod Antipa. Primul, sărac şi fără apărare,
trăia în pustie, însoţit fiind numai de tufişuri uscate, de pietre şi de şerpi.
Îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, se hrănea cu lăcuste şi cu miere
sălbatică. Cel de-al doilea era puternic şi bogat, fiind stăpânul întregii ţări.
Locuia în palate pline de bogăţii, purta haine scumpe şi era păzit de nenumăraţi
ostaşi, bucurându-se de mâncăruri nemaiauzite. Cu toate acestea, omul sfânt şi
lipsit de apărare îşi ridica vocea deasupra celei a puternicului stăpânitor şi
îl mustra, pentru că se căsătorise împotriva legii cu Irodiada, soţia fratelui
său vitreg, Filip. Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu 6,
18), îi tot spunea fără nici o frică lui Irod. Vezi cum virtutea are puterea şi
dreptul de a certa răutatea?
Toţi oamenii care sunt atraşi de desfătări şi
caută plăcerile acestei lumi, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate şi funcţii
înalte, nu sunt liberi, ci sclavi, nu sunt raţionali, ci animale fără
minte. Cei care, dimpotrivă, se nevoiesc pentru dobândirea virtuţilor
şi pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi săraci şi lipsiţi de
importanţă, se bucură de libertatea Duhului Sfânt, adică de adevărata libertate
pe care le-o dăruieşte Hristos, aceşti oameni fiind chipuri ale Preasfântului
Dumnezeu.
Vă voi
dovedi deîndată, printr-un exemplu, cine este om liber şi cine este sclav: un
rege rău îi cere unui supus de-al său, care este om bun, să facă o fărădelege.
Cum va proceda omul acela? Nu numai că nu va săvârşi fapta aceea murdară, dar şi
va încerca să-l îndemne pe rege să îşi schimbe gândul păcătos, chiar dacă în
felul acesta îşi va primejdui viaţa. Cine este, aşadar, liber din aceştia doi?
Cel care nu se teme nici de rege sau cel care este dispreţuit de supuşii
săi? Omul stăpânit de patimi şi legat de păcat, care alege păcatul în
loc de virtute, chiar şi coroană regească de ar purta, este în realitate un rob.
Nu rob al omului, ci al diavolului. Iar pe cel pe care îl slujeşte în
această viaţă, îl va sluji şi în cealaltă. Împreună cu diavolul va fi dat
pedepsei veşnice, pentru că deşi a avut toate condiţiile să se facă om bun, el a
vrut să meargă pe drumul răutăţii.
Amintiţi-vă de pilda talanţilor. Era un om care, plecând
în călătorie, i-a chemat la sine pe slujitorii săi şi le-a încredinţat banii pe
care îi avea. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia un talant,
fiecăruia după cât era de priceput la mânuirea banilor. După aceea, stăpânul a
plecat. Cel care avea cinci talanţi a folosit banii ca să câştige încă
pe-atâţia. Cel care avea doi talanţi, a câştigat alţi doi. Pe când cel care a
primit un talant a săpat în pământ şi a ascuns talantul, până când a venit
înapoi stăpânul său. Când stăpânul s-a întors din călătorie, i-a cinstit pe cei
care câştigaseră cinci şi doi talanţi, pe când pe cel de-al treilea l-a osândit
pentru lenea şi viclenia sa: Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru
întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor
(Matei 25, 30).
Aşadar, dacă acela, care până la urmă nu a
cheltuit un ban, ci l-a păstrat pentru stăpânul său, a fost osândit, ce se va
întâmpla cu cel care foloseşte banii stăpânului pentru săvârşirea de rele? Dacă
acela a fost aruncat în întuneric, ce se va întâmpla cu noi, care trăim în păcat
şi fugim departe de virtute, cu toate că avem toate condiţiile să devenim
buni?
Ştiu ce
spun mulţi în sinea lor: „Dar ce, voi, clericii, care ne vorbiţi mereu de
virtute, sunteţi cu toţii plini de virtuţi?” Bineînţeles că nu. Există
clerici nevrednici – ştiu lucrul acesta –, aşa cum există clerici vrednici de
veşmântul lor. Dar pe tine, omule, nici păcatul celor dintâi nu
te poate vătăma cu nimic, dacă mergi pe drumul lui Dumnezeu, nici virtutea celor
din urmă nu-ţi foloseşte la nimic, dacă te afli pe drumul celui
viclean. Oamenii care duc lupta cea bună, fie că sunt clerici
sau mireni, vor moşteni Împărăţia cerurilor, pe care a pregătit-o Dumnezeu de la
începutul lumii. Iar cei care păcătuiesc fără să se pocăiască până la sfârşitul
vieţii lor se vor duce la osânda veşnică, ce s-a pregătit pentru diavol şi
pentru cei care se învoiesc cu el. Fără nici o îndoială, osânda
clericilor nevrednici va fi foarte grea. Dar nevrednicia anumitor clerici nu
este o scuză pentru lenea ta şi nu îţi va uşura cu nimic pedeapsa atunci când te
vei afla la Judecată.
De altfel, acuzaţiile şi răutăţile pe care le
spunem împotriva clericilor sunt ele însele un mare păcat, pentru că nu lovesc
numai în acei oameni, ci mai ales în sfânta taină a preoţiei. Cu toţii
cunoaştem porunca: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata
cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va
măsura (Matei 7, 1-2). Dacă nu trebuie să ne judecăm semenii, în
general, cu atât mai mult nu trebuie să-i judecăm pe preoţi, care oricât de
păcătoşi ar fi, ne dăruiesc iertarea păcatelor şi harul lui Dumnezeu prin
Sfintele Taine. Dar cu toate acestea, cât de uşor cădem în păcatul judecării!
Uităm că vom fi judecaţi la fel cum judecăm şi că ni se va măsura cu aceeaşi
măsură cu care măsurăm.
Vei
spune: „Unii clerici pricinuiesc sminteli, vătămând astfel suflete”. Aşa este.
Ce spune Evanghelia? Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia
prin care vine sminteala (Matei 18, 7). Iar eu adaug: vai de cel care
se sminteşte, pentru că sminteala sa arată cât de căldicele îi sunt credinţa şi
evlavia. Iar pe cei căldicei, Domnul îi va vărsa din gura Sa, aşa cum este scris
în Apocalipsă (Apoc. 3, 16). Oamenii care sunt cu adevărat credincioşi şi
evlavioşi se feresc de sminteală. Ei tac şi se roagă pentru liniştirea celor
care s-au smintit şi pentru întoarcerea lor în sânul Bisericii. Numai
cei cu puţină credinţă sau cu credinţă falsă şi cei lipsiţi de evlavie se
smintesc atunci când văd păcatele clericilor. Ei nu fac decât să sporească
sminteala prin bârfele şi răutăţile pe care le scot pe gura lor. De ce se poartă
aşa? Fie ca să facă rău Bisericii (lucru zadarnic), fie să justifice (tot
zadarnic) propria lor ticăloşie.
Smintelile trebuie să vină, spune Domnul. Oare din cauza
spuselor Sale vin smintelile? Nici prin gând să nu ne treacă aşa ceva!
Smintelile nu vin pentru că le-a prezis Domnul. El le-a prezis
pentru că ştia că vor veni. Dacă oamenii nu ar fi voit să urmeze drumul care
duce spre diavol, nu ar mai fi fost sminteli în această lume, iar dacă nu ar mai
fi fost sminteli, ele nu aveau să mai fie prezise. Hristos a vorbit despre ceea
ce urma să fie.
„Şi dacă
cei care pricinuiesc sminteli s-ar îndrepta şi nu ar mai exista sminteli, nu ar
ieşi Domnul mincinos?”, poate că vor întreba unii. Dacă ar fi fost aşa, Hristos
nu ar mai fi făcut acea prezicere. Aşadar, dacă ne-am fi făcut cu toţii oameni
plini de virtuţi – lu-cru care ar fi fost ştiut de Dumnezeu, Care este
atotcunoscător – atunci El nu ar mai fi spus că vor fi sminteli. Dar pentru că
ştia că mulţi oameni nu se vor îndrepta, El a făcut o astfel de
proorocie.
„Şi de ce
nu îi şterge de pe faţa pământului pe cei răi, care pricinuiesc sminteli, pentru
ca cei buni să nu fie duşi în ispită?”, întreabă unii. Pentru că din
sminteli se vatămă numai cei răuvoitori, adică cei care vor să săvârşească răul.
De altfel, dacă Dumnezeu i-ar nimici pe cei răi, atunci nici unul dintre noi nu
s-ar mai mântui. Răutatea noastră nu o vedem şi de aceea nu ne pocăim pentru ea,
nu ne îndreptăm şi nu ne sfinţim. Vedem numai răutatea celorlalţi, pe care îi
judecăm şi îi vorbim de rău, neţinând cont de faptul că la Judecată nu vom da
socoteală pentru faptele semenilor noştri, ci pentru ale
noastre.
De aceea, să ne abatem fără întârziere de pe
drumul pierzător al răutăţii şi să mergem pe drumul mântuitor al virtuţii,
pentru că astfel, şi în această viaţă trecătoare vom avea binecuvântarea lui
Dumnezeu, şi în cealaltă ne vom bucura de bunătăţile nestricăcioase ale
Împărăţiei cerurilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur
Sursa:http://ortodoxia.md
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu