Photobucket

duminică, 1 aprilie 2012

Ea a ales pocăinţa, noi ce alegem...(predici extraordinare la Duminica a V-a din Post a Sfintei Maria Egipteanca)




Biserica noastră, iubiţii mei, Sfânta Biserică Ortodoxă nu este o plăsmuire omenească. Dacă era aşa, în urma atacului sălbatic la care a fost şi este supusă de către duşmanii ei mai vechi şi mai noi, ar fi trebuit să fi fost nimicită, n-ar mai fi existat. Însă lupta aceasta dovedeşte tocmai faptul că Biserica lui Hristos e vie şi lucrează. Pentru că nimeni nu luptă împotriva morţilor. Luptă împotriva celor vii. Biserica deci se menţine, e vie, împărăţeşte şi triumfă în lume.
De ce? Am spus: pentru că nu este o ficţiune omenească, nu au confecţionat-o oamenii, ci este o instituţie dumnezeiască. Este – ca să vorbim mai simplu – un copac pe care nu l-a sădit vreo mână omenească; l-a sădit însuşi Dumnezeu, Sfânta Treime. De aceea, toţi demonii iadului, de toate culorile şi nuanţele, nu pot să o dezrădăcineze.
Biserica este necesară. Cât de necesară este? Ca pâinea pe care o mâncăm zi de zi, ca razele soarelui care ne luminează şi ne încălzesc, ca aerul pe care-l respirăm în fiecare clipă. Poţi să trăieşti fără aer? Poţi să trăieşti fără soare? Poţi să trăieşti fără pâine? Tot aşa, nu poţi să trăieşti fără Biserică, fără Dumnezeu.
Şi Biserica noastră are o mare destinaţie. Care este destinaţia ei? Biserica este un spital. Aşa cum atunci când se îmbolnăveşte omul se duce la spital şi cere medicamente pentru a se vindeca, aşa şi Biserica noastră – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – este un spital duhovnicesc pentru păcătoşii de pe pământ. Bolnavii aleargă pentru vindecarea trupului şi păcătoşii aleargă la Biserică pentru vindecarea sufletului şi trupului. Doar dacă cineva nu este păcătos, acela nu are nevoie de Biserică. Dar există om în lume care să nu fie păcătos? Nu. Toţi suntem păcătoşi. Unul singur a fost fără păcat, Domnul nostru Iisus Hristos. Aşadar toţi ceilalţi, ca păcătoşi ce suntem, avem nevoie de Biserica lui Hristos.
Hristos, când era pe pământ, îi chema pe păcătoşi să se pocăiască, să se întoarcă la El şi le dădea iertare. Dar şi până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor Hristos îi cheamă şi îi va chema pe toţi la pocăinţă.
Astăzi, Biserica ne cheamă să ne întoarcem la Hristos cu totul, punându-ne înainte ca minunată pildă de pocăinţă o femeie. Este vorba despre Cuvioasa Maria Egipteanca, care este sărbătorită de două ori pe an: astăzi, când este sărbătoarea ei mobilă – în Duminica a V – a din Post, şi pe 1 aprilie.
***
Cuvioasa Maria Egipteanca a trăit în veacul al VI – lea, în anii împăratului Iustinian (527-565), în marea cetate pe care a zidit-o Alexandru cel Mare şi se numeşte Alexandria. Există până astăzi şi este unul din cele mai mari porturi în Mediterana. Acolo s-a născut. Dar a deviat de mică. S-a încurcat în anturaje rele şi s-a stricat. A devenit o femeie comună. Din cauza frumuseţii ei câştigase mulţi admiratori şi dispunea de bani. Purta mătăsuri, era întotdeauna împodobită cu bijuterii scumpe. Devenise regina plăcerii, ispita, magnetul Alexandriei.
Aşadar, în timp ce îşi continua viaţa păcătoasă, într-o zi, cum istoriseşte viaţa ei, a coborât în port. A văzut acolo o corabie. L-a întrebat pe căpitan unde merge şi el i-a răspuns: la Sfintele Locuri. Maria s-a hotărât să călătorească cu acea corabie. Aşa s-a şi întâmplat. A ajuns la Sfintele Locuri şi s-a dus la biserică în ziua Înălţării Cinstitei Cruci ca să se închine. Dar în clipa în care a încercat să intre, o putere nevăzută a împiedicat-o. Atunci a conştientizat starea ei, a conştientizat că este păcătoasă, că nu este vrednică să intre în biserică.
Iubiţii mei, oare noi acum intrăm în biserică cu vrednicie? Dacă la uşă ar sta un înger şi ar controla pe fiecare, va găsi pe vreunul vrednic să intre? Intrăm prin mila lui Dumnezeu. Noi suntem păcătoşi, viermi murdari şi necuraţi, iar Hristos ne primeşte în Biserica Sa.
Aşadar, Maria şi-a simţit păcătoşenia. A rugat-o atunci pe Preasfânta (Fecioară Maria) s-o lase să intre, iar Preasfânta i-a ascultat rugăciunea: Maria a intrat în Biserică. A îngenunchiat, a plâns, s-a închinat Crucii şi a făcut o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte îşi va schimba purtarea.S-a pocăit. A intrat neagră şi a ieşit albă. Fugind din biserică, s-a îndreptat spre Iordan şi după ce a trecut râul, a ajuns în pustie, în pustia nesfârşită, unde doar fiarele sălbatice trăiau şi doar glasurile lor se auzeau. Acolo, această femeie, care era obişnuită cu luxul şi bogăţia Alexandriei, avea să-şi schimbe cu desăvârşire de atunci încolo modul de viaţă. A trăit patruzeci de ani întregi în asprime, rugându-L pe Dumnezeu să o ierte.
În acea vreme trăia un ascet care se numea Zosima. Era învăţat, dar diavolul i-a aruncat o idee. Zosima – i-a spus – de ani de zile te nevoieşti în pustnicie, te rogi, studiezi, te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine. Ca tine nu mai există altul… Un gând mândru. Şi mândria este cel mai mare păcat. Însă glasul lui Dumnezeu i-a răspuns: Zosima, greşeşti. Există un alt suflet mai înalt decât tine… A ieşit atunci ascetul în pustie şi în timp ce mergea vede deodată ceva ca o fantomă. Nu era fantomă; era Maria Egipteanca care ajunsese numai şi piele şi oase. A căzut la picioarele lui Zosima, i-a spus numele şi viaţa ei. După ce s-a mărturisit de păcatele ei, l-a rugat pe Sfântul Zosima să-i aducă Dumnezeiasca Împărtăşanie. Într-adevăr, Zosima i-a adus Preacuratele Taine, şi când a împărtăşit-o lacrimile acesteia cădeau în Sfântul Potir.

Aşa se împărtăşeau odată creştinii, cu emoţie şi teamă. Este mare şi dumnezeiască Taina Împărtăşaniei. Noi acum, vai, ne împărtăşim nesimţiţi şi indiferenţi, fără dragoste şi dor după Dumnezeu, fără dragoste dumnezeiască.
Ea se împărtăşea mărturisită şi cu simţire. Apoi l-a rugat pe Zosima să revină. Şi s-a dus bătrânul după un an acolo şi a căutat-o. Dar a găsit-o moartă, întinsă pe nisip. Era ca un înger. Alături însemnase cuvintele: „Îngroapă, părinte Zosima, trupul păcătoasei Maria”. Sfântul Zosima a cântat slujba de înmormântare şi a venit clipa să o îngroape. Târnăcop nu avea. Cum a săpat? În momentul acela, din pustie – să nu creadă necredincioşii, noi credem! – a venit un leu, a săpat cu ghearele, a făcut o groapă şi a fost el însuşi groparul. Acolo a fost îngropată cuvioasa.

***
Aceasta este în puţine cuvinte viaţa Sfintei Maria Egipteanca, pe care o sărbătoreşte astăzi Biserica noastră. Ce ne învaţă? Că Hristos îi primeşte pe toţi şi pe cei mai mari păcătoşi. Oricâte păcate ar face omul, Hristos îl iartă, dacă se pocăieşte. Aşadar, „Pocăiţi-vă!”, ne strigă astăzi cuvioasa Maria. Dar în fiecare zi şi în fiecare ceas ne strigă Hristos: „Pocăiţi-vă!” (Matei 3, 2). Ne cheamă să ne schimbăm şi noi vieţuirea, precum şi-a schimbat-o Maria Egipteanca şi toţi sfinţii.
„Pocăiţi-vă!”, ne strigă toate stihiile naturii, fulgerele şi tunetele şi vai!, dacă nu auzim. „Pocăiţi-vă!”, ne strigă dezastrele naturale, inundaţiile care fac râurile să se umfle şi să ameninţe cu înecarea lumii, cutremurele care dărâmă case, incendiile care mistuiesc pădurile, bolile care seceră. „Pocăiţi-vă”, ne strigă mormintele şi moartea, care vine în fiecare zi.
Oamenii însă rămân nesimţiţi, nu se pocăiesc. Trec anii, părul i se albeşte, îi cad dinţii, trupul i se veştejeşte, ajunge la sfârşit şi nici atunci omul nu zice „Mă căiesc”. Am spus-o şi altădată: Nu ne va judeca Dumnezeu pentru că am păcătuit, ci ne va judeca pentru că nu ne-am pocăit.
În aceste sfinte zile ne cheamă în mod deosebit. Cum alergăm la spital când ne îmbolnăvim, aşa mici şi mari să alergăm la spitalul duhovnicesc al Pocăinţei, la Sfânta Mărturisire. Şi atunci realmente vom avea cu noi pe Hristos. Cine se mărturiseşte şi se împărtăşeşte – nu e minciună!– Îl primeşte în sine pe Dumnezeu. Şi cine Îl are pe Dumnezeu, nu se teme de nimic. El va avea binecuvântarea Bisericii prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Cuvioasei Maria Egipteanca, a cărei sfântă pomenire o sărbătorim astăzi.
+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Vasilie, Filota – Amintaios, 23.03.1980 dimineaţa)
Acum e proslavita Sfânta Maria Egipteanca, dintre marile pacatoase o mare dreapta.
Asadar, bucurati-va, pacatosilor! Va e deschisa nu numai usa pocaintei, ci si camara slavei! Uitati-va ce era Maria si ce a ajuns, si însufletiti-va spre a alerga cu barbatie pe calea ei.
Domnul a chemat-o, ea s-a sculat si a mers - si mergând, nu s-a mai întors sa priveasca înapoi. Si pe noi toti ne cheama acum Domnul - si cine n-a raspuns la aceasta milostiva chemare a Lui ? Aproape toti s-au pregatit pentru primirea sfintelor Taine, s-au spovedit si s-au împartasit, adica au raspuns chemarii si s-au sculat. Deci, sa mergem acum neabatut si pe calea pe care a mers Maria, ca sa ajungem si acolo unde a ajuns ea în cele din urma.
Sfânta Maria, pocaindu-se, a lasat tot si, trecând Iordanul, petrecând acolo în pustie vietuire cumplit de aspra, s-a curatit de patimi si s-a mântuit. Iata pilda! Pregatiti-va sa-i urmati.
Poate ca nimeni dintre noi nu a fagaduit sa faca chiar la fel; dar toti suntem datori sa facem tocmai la fel, daca este sa tinem seama nu de înfatisarea dinafara a faptelor sfintei, ci de duhul si de puterea lor.
Departându-se în pustie, sfânta Maria s-a rupt de înselarile lumii si prin aceasta a înlaturat toate ispitele din partea lor. Dupa aceasta, pacatul putea sa o atraga doar prin trup. Dar nici trupul n-avea odihna în pustie. Postul, culcarea pe jos, arsita si gerul îl istoveau. Si iata doua mijloace puternice prin care sfânta a tinut piept în lupta si a învins pacatul: departarea de lume si istovirea trupului.
Istovirea trupului este un mijloc lesne de înteles si la îndemâna pentru noi toti. Micsoreaza ratia de hrana, rânduieste-ti mai multa osteneala si mai putina odihna si somn, în locul moliciunii alege asprimea, în locul caldurii frigul, în locul moleselii încordarea, în locul tuturor mângâierilor trupesti chinuirea de sine - si vom istovi trupul nostru, iar prin aceasta vom istovi patimile ce-si au în el salasul.
Dar cum sa ne îndepartam de lume noi, cei care traim în lume ?
Este o îndepartare de lume cu trupul - aceasta este îndepartarea în pustie; dar este si o îndepartare de lume fara a iesi din lume: îndepartarea de felul ei de viata.
Prima nu e la îndemâna tuturor si nu sta în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor si trebuie împlinita de catre toti.
Si iata, tocmai la aceasta ne chema sfântul Andrei în canonul sau atunci când sfatuia sa ne îndepartam în pustie prin legiuirea buna.
Asadar, leapada naravurile lumesti, si fiecare fapta a ta, fiece pas al tau, sa le savârsesti asa cum porunceste legea cea buna a Evangheliei: si ai sa vietuiesti în mijlocul lumii ca în pustie.
Aceasta buna legiuire se va face între tine si lume ca un perete despartitor, din pricina caruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tai, însa ca si cum nu ar fi.
In lume vor continua schimbarile ei, iar tu vei avea rânduielile tale.
Lumea va merge la teatru, tu la biserica; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasa, în însingurare; ea va fi întru graire desarta si glume, tu întru tacere si slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în placeri, tu în osteneli; ea va citi romane desarte, tu vei citi Dumnezeiestile Scripturi si scrierile Sfintilor Parinti; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorba cu cei de un cuget cu tine sau cu parintele duhovnicesc; ea îsi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfa de sine; ea va fi în visari patimase, tu în cugetare la cele Dumnezeiesti.
Si astfel, în toate traseaza-ti reguli si introdu-ti rânduieli de viata potrivnice obiceiurilor lumesti - si vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi vazut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic - si vei deveni urmator al sfintei Maria, fara a te îndeparta în pustie.
Daca, precum am amintit, vei adauga la aceasta si tinerea trupului tau în post, în osteneli, în priveghere si, îndeobste, în lipsa de orisice odihna, vei stapâni amândoua mijloacele cu care si-a biruit patimile Sfânta Maria si s-a mântuit.
Pe scurt, în doua vorbe: fugi de odihna trupului si pune-ti rânduieli de viata potrivnice obiceiurilor lumesti, altfel spus îngradeste-te cu legiuirea cea buna. Fa asa: vei birui patimile si tu, te vei mântui.
Caci, iata, potrivit învataturii Sfântului Isaac, ce va fi cu tine daca vei stapâni amândoua aceste mijloace: supunere a simturilor, trezvie a mintii, blândete a gândurilor, miscari luminoase ale mintii, sârguinta la fapte, gânduri înalte si subtiri, lacrimi ce nu cunosc masura, pomenire a mortii, întreaga întelepciune curata, departe de orice închipuire ce ispiteste gândul, întelegere de taina, la care mintea ajunge cu ajutorul cuvintelor Dumnezeiesti, frica ce taie lenevia si nepasarea si stinge orice pofta - iar în cele din urma, libertatea omului adevarat, bucuria si învierea sufleteasca împreuna cu Hristos întru împaratia Lui. Iata si mântuirea.
Iar daca cineva se va arata nepasator fata de aceste doua mijloace, sa stie urmatorul lucru: nu doar ca se va vatama pe sine în toate privintele, ci va clatina si însasi temelia virtutilor. Acestea, daca le va pastra în sine si va ramâne întru ele, sunt începutul si capul lucrarii Dumnezeiesti în suflet, usa si calea catre Hristos: asijderea, daca cineva se rupe si se departeaza de ele, ajunge la patimile potrivnice lor: rasfatul trupului si ratacirea trupeasca, adica umblarea dupa obiceiurile lumii, care deschid intrare în suflet tuturor pacatelor si tuturor patimilor.
Caci arata numai îngaduinta fata de obiceiurile lumii, care nu sunt altceva decât ratacire trupeasca - arata numai îngaduinta fata de aceasta ratacire, si sa vezi ce o sa iasa ! Alunecari nepotrivite si neasteptate (continui cuvântul sfântului Isaac), care apropie de caderi, viforul simtirilor [senzatiilor] puternice stârnite prin vaz, grabnica aprindere ce pune stapânire pe trup, gândurile neînfrânate, ce tind catre cadere, racirea dragostei fata de cele Dumnezeiesti si desavârsita parasire a regulilor vietii tale noi, reînnoirea faptelor rele care fusesera uitate si deprinderea altora, pe care înainte nu le cunoscusei.
Si patimile care, cu harul lui Dumnezeu, fusesera deja omorâte în suflet si nimicite prin uitarea aducerilor aminte pastrate în minte, încep sa se puna iar în miscare si sa sileasca sufletul la lucrarea lor.
Iata ce se întâmpla în tine ca urmare a primei îngaduinte fata de pacat, adica a ratacirii trupului dupa naravurile lumii si a nerabdarii în suferirea petrecerii necajite în noua rânduiala de viata.
Iar cele ce au loc ca urmare a facerii pe placul trupului si mai ales pe placul pântecelui, sunt cu neputinta chiar a fi însirate: greutate în cap, mare împovarare în trup si slabiciune în muschi, parasirea pravilelor de rugaciune, lenevia de a face metanii, întunecarea si racirea inimii, îngrosarea mintii si gândurilor, o ceata groasa si de nepatruns, ce se întinde în tot sufletul, o puternica trândavire si plictiseala în orisice lucrare dupa Dumnezeu, precum si neputinta de a gusta în vremea citirii dulceata cuvintelor Dumnezeiesti, ratacirea gândurilor pe tot pamântul, privelisti spurcate ce umplu sufletul si aprind pofta; neîncetata si nesuferita aprindere în tot trupul, de unde vin noi gânduri amagitoare, cu care împreunându-se sufletul, cade în patimi de ocara, la început în sine însusi - prin încuviintare -, apoi si în afara - prin fapta.
Iata roadele amare care se nasc din ratacirea dupa naravurile lumii si din toata odihna trupului! Stie vrajmasul ca cel ce i se va supune va fi prada lui sigura. Ca atare, se straduieste în fel si chip fie sa strice noile rânduieli de viata buna, fie sa ne plece spre a face oarecare îngaduinta trupului.
Faci o asemenea îngaduinta, cazi în alta - si în nici una dintre ele nu vei scapa de caderea în pacat si de întoarcerea patimilor dinainte.
Fii îngaduitor fata de trup, si el te va aduce la îngaduinta si fata de naravurile lumii.
Un vrajmas te va da pe mâna altuia, fara a înceta sa te lucreze si el; si în doi te vor duce de fiecare data la cadere.
Stiind de acest necaz, sa tii piept cu tarie în ceea ce ai început.
Pentru trup va lupta iubirea de aceasta viata, pentru lume - dorinta de a placea oamenilor. Adu împotriva lor ajutoare: în chinuirea trupului simtirea vietii celei adevarate, si în respingerea obiceiurilor lumii - tovarasia cu oamenii adevarati. Trupul va începe sa se smiorcaie si sufletul sa tânjeasca ? Inarmeaza-te cu rabdare, însufleteste-te cu acest gând: ca te asteapta moartea, îngaduinta fata de trup si de naravurile lumii naste moartea prin caderea în pacat: moartea cea adevarata si vesnica. Si trupul dimpreuna cu lumea îi sperie cu moartea pe cei ce merg împotriva cerintelor lor, însa aceasta moarte e paruta - nu adevarata, ci nascocita de vrajmas ca sa bage în sperieti. Mai bine sa fim gata de aceasta moarte spre mântuire, pentru a scapa de moartea cea pierzatoare.
Bineînteles, acesta e un lucru greu. De asta se si cheama calea aceasta “calea strâmta si necajita”: numai ca Dumnezeu, Cel Nemincinos, a unit-o cu fagaduinta mângâietoare ca ea duce la viata.
Numai nebunii, spune sfântul Isaac, prefera o mica odihna din fata lor unei împaratii îndepartate, nestiind ca mai bine este sa rabzi chinuri în nevointa decât sa te odihnesti pe patul împaratiei pamântesti si sa fii osândit pentru lenevie.
Cei întelepti vor mai bine moartea, numai sa nu cada sub învinuirea ca au împlinit vreuna din faptele lor fara trezvie. Nu fii trândav atunci când este vorba de ceea ce te face viu cu adevarat, si nu te lenevi sa mori pentru aceasta.
Cu asemenea gânduri si asemenea povete Parintesti [patristice] întariti-va hotarârea de a rezista în noile rânduieli bune de viata, în împotrivirea fata de naravurile lumii, si de a nu face grija de trup spre pofte. Prin asta veti scapa de lucrul cel chinuitor - de robia pacatului, si veti intra degraba în libertatea fiilor lui Dumnezeu, atunci când, întariti fiind de puterea lui Dumnezeu, veti începe sa umblati deja fara împiedicare, fara sfortari, fara jertfe deosebite, întru poruncile Domnului, asa cum umbla fii în casa tatalui lor. Amin.
13 martie 1866
din ” Pregatirea pentru spovedaanie si pentru Sfanta Impartasanie - Predici la Triod”, Sfantul Teofan Zavoratul

Niciun comentariu: