Iertarea este Cer, atunci când cer iertare

Mi-a spus odată un preot, pe când eram stăpânită de mânie, iar patima mândriei clocotea ca într-o oală sub presiune care abia aştepta să iau capacul, că pentru a-mi controla pentru început aceste porniri, asftfel încât cu timpul să le abandonez, trebuie să cer iertare de 70 de ori câte şapte. Probabil că veţi avea inerţia de a mă corecta, căci acestea sunt cuvintele Mântuitorului, şi vă dau dreptate; numai că părintele a adăugat acestui îndemn urmâtoarele: "fără să fi greşit". Ce să înţelegem, iubiţi creştini? Că iertarea, atât cerută cât şi oferită, este aducătoare de smerenie. Iertarea cerută atunci când ne recunoaştem o greşală, ne eliberează de o încărcătură sufletească, iar acest pas făcut de noi îl înduioşează pe cel vătămat eliberându-i sentimentul de ranchiună, sau de duşmănie care dă semn că şi-ar putea face lăcaş în inima sa în momentul în care, infatuat, ar evita popasul nostru de sinceritate. Ce este aceea sinceritate? Acest cuvânt provine din latinescul "sine cera" şi înseamnă "fără ceară" ... miere fără ceară. Mai concret, cuvintele pe care le vrem sădite în inima aproapelui nostru trebuie să fie pure, lipsite de orice încercare de a transforma realitatea sau propriul nostru eu, chiar dacă acesta prezintă multe defecte sau patimi, pe care într-o oarecare măsură le avem cu toţii. Sinceritatea învelită în duhul blândeţii duce la sprijinul reciproc, la recunoaşterea unor neputinţe, iar odată cu aceasta, la primul pas spre corijare, care nu poate fi făcută decât printr-o deasă spovedanie, ascultare de duhovnic şi o cercetare de sine amănunţită, obiectivă şi exigentă. Iertarea cerută atunci când nu am greşit este opţiunea de a ne smeri în locul celei de a căuta să fim îndreptăţiţi. La urma urmei, dacă stăm bine să ne cercetăm conştiinţa, este posibil ca greşală făcută de aproapele nostru să fi fost cauzată şi de lipsa noastră de înţelegere în anumite situaţii sau iubirea de sine care ne-a împiedicat să fim receptivi la strigătul după ajutor venit din afară. Astfel, am reuşit, din nefericire, să ne descurajăm prietenul, care a părăsit încrederea dobândită în noi, fapt ce a condus la înrăirea sa şi poate chiar şi la deznădejde. Mai există o ipoteză; aceea în care cu adevărat nu am greşit, numai că ne aflăm într-o situaţie limită şi suntem puţin tensionaţi. Cel de lângă noi greşeşte adeseori şi noi parcă ne pierdem răbdarea să îi tot atragem atenţia într-o atmosferă înţelegătoare. Însă ce ne facem atunci când greşala se amplifică, ia proporţii, iar dacă ne aflm la locul de muncă şi acesta este unul care prevede o responsabilitate maximă, ne poate aduce acuzaţii grave precum: dezinteresul, pierderea timpului, lipsa randamentului? Tot noi să ne cerem iertare? Da, milostivi creştini! Deoarece fratele nostru se află, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, într-o ispită sub această înfăţişare, de a greşi fără să îşi dea seama. Noi îi atragem îngăduitor atenţia de multe ori, dar el tot nu vede cu ce a greşit. Ba mai mult, patimile care îl muncesc, asezonate cu respingerea gândului că ar putea greşi, îi întăresc convingerea că nu el este vinovat. Așa izbucneşte un conflict fără fond, dar cu multă concentraţie vrajmăşească în care noi înşine devenim centrul atenţiei în locul celui ispitit. Acum trebuie depusă munca noastră prin lucrarea lui Dumnezeu. Probabil că şi noi suntem munciţi de aceste patimi, dar în aceeaşi măsură trebuie să ne gândim că dacă am acţiona asemenea victimei, vom înteţi mai tare focul, iar prăpastia în care vom cădea va fi mai adâncă deoarece această iniţiativă eronată nu va face decât să ne satisfacă propiul orgoliu şi să ne împovoreze cu răul celui de lângă noi. Mulţi oameni zic: "L-am iertat, dar nu pot să-l uit". Mântuitorul nu acceptă astfel de afirmaţii. Atunci când nu poţi ierta, te faci purtător al răului celui de lângă tine; te împovorezi, iar cu timpul te poţi îmbolnăvi. Ce-ar fi dacă şi Hristos, după sfânta taină a spovedaniei ar zice: "Te-am iertat, dar nu pot să te uit."? Această afirmaţie ar anula înteaga Sa jetrfă pentru mântuirea noastră. Dumnezeu vrea să îngenunchiem în faţa vrajmaşilor noştri nu pentru a ne închina lor, ci pentru a ne elibera de răul din noi. Aşadar mânia noastră nu trebuie îndreptată către conflictul sufletesc al fratelui nostru, ci către autorul conflictului – vrajmaşul. De ce să-i facem pe plac? De ce să îi dăm satisfacţia recunoaşterii noastre că el există? El este doar un tolerat care lucrează în limita îngaduinţei lui Dumnezeu în scopul creşterii noastre duhovniceşti. Unde este creşterea? "Cel ce se va înălţa pe sine se va smeri şi cel ce se va smeri pe sine se va înalţa" Mt. 23:12 Îmi cer iertare chiar dacă nu am greşit, chiar dacă nu am participat în niciun fel la problemele fratelui meu. Acest lucru îi va deschide inima şi-i va aduce minime mustrări de conştiinţă care să îl determine să se întrebe dacă nu cumva la el este problema. Noi, concret nu putem face nimic decât să întâmpinăm ispita cu bunătate şi cu bucurie. Atunci Harul Duhului Sfânt începe să se reverse dintr-o inima în alta. Este suficient ca un suflet să se închidă în faţa răului, ca celălalt să se deschidă în faţa binelui. Oricât de greu ţi-ar fi, să nu te faci părtaș! Căci nu eşti în măsură să judeci pe cineva. Cine ştie de câte ori ai greşit la rândul tău şi nu ţi s-a atras atenţia. Trebuie să conştientizezi faptul că noi suntem slujitori ai lui Dumnezeu, iar dacă El are răbadare în aşteaptarea fiecărui copil la pocăinţă, de ce am fi noi cei care şi-o pierd? În cazul în care eşti părinte, iar unul din copii vine de la şcoală spunându-ţi că un alt părinte l-a certat şi pe deasupra i-a mai dat şi o palmă, te-ai supăra, căci numai tu ai drepturi asupra copilului tău. Aşa se întâmplă şi cu Dumnezeu, Tatăl nostru. Datoria ta este să fi mut şi surd la ceea ce se întâmplă. Să nu te laşi afectat de nimic, numai mişcat de rugăciunea inimii. Reproşurile să le accepţi cu bucurie, mai ales dacă nu ai greşit, pentru că aşa îţi vei aduna comoara în cer, iar laudele să nu le auzi, căci râde vrajmaşul de tine. Tot ceea ce faci bun se datorează lui Dumnezeu. "Nici-o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conștiinţei întărite de voinţă" spune Pr. Arsenia Boca. Tot ceea ce trebuie să vezi este frumuseţea fiecărui om ca şi creaţie dumnezeiască, căci suntem "icoanele" lui Dumnezeu, din moment ce ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Deci fiecare icoană trebuie cinstită cum este de cuviinţă. Dacă diavolul nu îşi poate bate joc de Dumnezeu decât batjocorindu-ne, de ce să facem şi noi acelaşi lucru dându-i satisfacţie. Trebuie să fim ca o lumânare unul celuilalt care arată calea spre adevar...când se stinge una, se aprinde cealaltă. Lasă-te în mâna lui Dumnezeu şi chiar dacă vei simţi că eşti acoperit uneori cu un bolovan în loc de pătură, să ştii că se întâmplă aşa pentru ca să îţi vezi greşalele şi să devi mai uşor, mai îngăduitor cu cel de lângă tine. Justifică fiecare mică răutate a aproapelui tău ca să nu ai ispita de a-l judeca, căci nu şti tu ce răsad are inima lui, aşa cum nici alţii nu ştiu ce ai semănat în sufletul tău. Dacă cineva îţi spune o vorbă urâtă, să-i spui vrăjmaşului care te tachinează în aducerea aminte a acelei vorbe că de fapt prietenul tău nu ţi-a zis nimic ... doar ţi s-a părut ... din cauza multor păcate pe care le ai; şi aşa vei dobândi pacea lăuntrică. "Să spunem că cineva te-a ocărât greu şi te-a rânit prin cuvinte. Dacă rabzi cu credinţă în Dumnezeu, cu nădejde şi dragoste pentru el, sufletul tău nu numai că nu va suferi nici o vătămare din rautate străină, ci dimpotrivă, chiar mai mult se va întări în virtute şi va străluci în lumina virtuţilor lui Hristos răbdarea, blândeţea şi smerenia. Cu aceste virtuţi vei vedea înaintea ta deschise porţile raiului!" – Arhimandrit Serafim Alexiev!   Sursa:http://www.ortodoxia.md/articole-si-publicatii/5651-iertarea-este-cer-atunci-cand-cer-iertare