luni, 31 octombrie 2011

Ce este Ortodoxia?

Arhimandrit Cleopa Ilie
Iisus Hristos Pomul VietiiRădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea dreapta în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreştinat de două mii de ani, din timpul Sfântului Apostol Andrei. De atunci, de când am primit sfânta şi dreapta credinţă în Dumnezeu, poporul nostru a avut viaţă. Până atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viaţa poporului român este dreapta credinţă în Iisus Hristos. Să ţinem cu tărie la credinţa ortodoxă.

De la primii voievozi creştini ai românilor, de când sunt cele trei Ţări Române, Moldova, Muntenia şi Transilvania, toţi au fost creştini ortodocşi. Mama lui Minai Viteazul a fost călugăriţă şi este înmormântată la Mănăstirea Cozia, sub o lespede de piatră pe care scrie : „Aici odihneşte monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul". Apoi şi Ştefan cel Mare. La Mănăstirea Probota, unde este îngropat ctitorul ei, Petru Rareş, este îngropată monahia Măria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare. Ei domni şi mamele lor călugărite! Vedeţi voi câtă unire era între credinţă şi conducere atunci? Cel ce conducea ţara avea mama călugăriţă şi frate călugăr.

duminică, 30 octombrie 2011

Rugăciuni către tineri


Există rugăciuni făcute de Hristos, nu lui Hristos. Da, aţi citit bine! Hristos Se roagă tinerilor care nu se mai roagă. Oare nu spune genialul Pascal: „Hristos este în agonie până la sfârşitul lumii"? Îmi veţi spune că e o metaforă, dar eu vă reamintesc că am promis să nu folosesc metafore în această carte. Hristos Se roagă, cerşeşte exact ceea ce oferă: Iubire.

Dar de ce suntem datori sa iertam?


Sfintii Parinti ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubeasca. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim impacati cu semenii nostri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai in buna intelegere si cu semenii si cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolati in societate. Avem nevoie unul de altul.

Asa cum fratii dintr-o familie, functionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o sectie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu altii, in diferite momente din viata lor, asa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, inchipuiti-va, insa, ca toti acestia, pe care i-am numit frati, functionari ori muncitori, ar fi certati intre ei, pentru ca din diferite motive si-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semanat vrajba si ura. Fiind certati, toti tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta in gand. Clocotesc de manie. Iar din cand in cand rabufnesc certuri, insulte, amenintari si chiar batai pana la sange si pana la crima. O asemenea viata este cumplit de apasatoare: o viata de chin, o viata de iad. Sunt familii in care sotii se urasc si nu vorbesc intre ei cu saptamanile. Sunt frati ori rude care au fost in bune relatii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat si, in loc sa se impace cat mai repede, au tacut si unii si altii si supararea si dusmania s-a adancit si s-a invechit si le vine foarte greu sa se mai impace.

Sfântul Sfinţit Mucenic Zenovie şi sora lui, Zenovia – 30 octombrie

 

Ei au fost din cetatea Aegea din Cilicia. Ei au moştenit adevărata credinţă în Hristos de la părinţii lor, precum şi o avere uriaşă. Dar râvnind după dragostea lui Hristos şi după averile cele duhovniceşti din ceruri, ei şi-au împărţit toată avuţia săracilor, nelăsându-şi lor nimic. Din pricina marii lor milostenii a mâinilor lor, mâna lui Dumnezeu i-a apărat pe ei de toate răutăţile pe care le-au ţesut lor oamenii şi dracii. Milostivul Zenovie, care pentru Domnul a lepădat toată grija cea lumească, a fost dăruit de El cu harul facerii de minuni, astfel încât, numai prin punerea mâinilor lui, Sfântul Zenovie vindeca toată boala şi neputinţa din popor. De aceea poporul l-a voit pe el Întâistătător pe scaunul episcopal al Aegeei. Dar au izbucnit persecuţiile şi Zenovie a fost arestat şi adus înaintea Prefectului Lysias care l-a întrebat: „Ai de ales una din două: ori viaţa, ori moartea; viaţa, dacă vei aduce jertfă zeilor noştri, şi moartea, dacă nu.” La acestea Sfântul Zenovie a zis: „Viaţa fără Hristos moarte este, câtă vreme moartea pentru El înseamnă viaţă, nicidecum moartea.” Fiind supus celor mai cumplite chinuri, sora Sfântului, Zenovia, a venit înaintea judecătorului şi a zis: „Voiesc să beau paharul pe care îl bea acum fratele meu, şi să mă încununez şi eu cu cununa vieţii.” Fiind mai întâi chinuiţi cu foc şi aruncaţi în păcură clocotită, ei mai apoi au fost omorâţi amândoi prin decapitare cu sabia, la anul 285. Astfel s-a sălăşluit fratele şi sora întru Cereasca Împărăţie a Celui fără de moarte, Împăratul Hristos.
Sfinţii Zenovie şi Zenovia sunt cunoscuţi ca vindecătorii de cancer, muţi bolnavi vindecându-se în chip minunat prin rugăciunile către aceşti doi mucenici.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Pilda bogatului nemilostiv şi săracul Lazăr



Sfânta Evanghelie după Luca cap.16

19. Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.
20. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube,
21. Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.
22. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.
23. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.
24. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.
25. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.
26. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
27. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,
28. Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
29. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.
30. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. 31. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.


joi, 27 octombrie 2011

SFANTUL NESTOR



 



Păgînul împărat Maximilian, care se mai numea şi Gherculie, prieten al lui Diocleţian, mergînd în cetatea Solunului şi punînd în temniţă pe Sfîntul Dimitrie, antipatul, pentru mărturisirea lui Hristos, se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti, lăudîndu-se cu luptătorul său, Lie, care era din neamul vandalilor, zicînd că nimeni nu-l poate birui pe el. Acel Lie era ca un alt Goliat, cu trup mai mare decît alţi oameni, înfricoşat la căutătură, cu chipul şi năravul de fiară, cu glasul ca de leu ce răcneşte, iar de căutătura şi de glasul lui tremurau cei ce-l vedeau.


Minunile Sfântului Dimitrie cel Nou



Prezenţa Sfântului Dimitrie cel Nou în centrul oraşului Bucureşti vorbeşte lumii de astăzi despre harul şi binecuvântarea pe care Dumnezeu le dăruieşte celor ce se roagă cu credinţă Lui. Mijlocirile făcute de sfinţi pentru oamenii care le cer ajutorul aduc alinare sufletelor şi trupurilor. Multe fapte minunate s-au petrecut şi la racla moaştelor Cuviosului Dimitrie cel Nou. Câteva dintre ele ne-au fost povestite de mai mulţi părinţi, slujitori la Catedrala patriarhală, care adăposteşte, de mai bine de 200 de ani, trupul nestricăcios al smeritului păstor din Basarabi.

Părintele Daniel Pantazi, mai întâi cântăreţ, începând cu anul 1973, iar mai apoi slujitor al Catedralei patriarhale din 1985, ne-a mărturisit: „Mi s-a întâmplat să aud de la cineva despre ajutorul deosebit primit de la Sfântul Dimitrie cel Nou. Omul cu pricina avea meseria de horticultor, fiind şi un foarte bun cântăreţ bisericesc. Biserica unde mergea şi unde l-am întâlnit era situată lângă Poşta Mare. Îl chema Dumitru şi venise în Bucureşti din Constanţa. Când a ajuns în Capitală, a început să muncească şi s-a căsătorit aici. Fata pe care o luase era una cu înclinaţii mai lumeşti. Văzând că nu se potrivesc, au hotărât să se despartă. Uşor de zis. Dacă divorţa, băiatul rămânea fără casă, pentru că locuiau în apartamentul fetei. Văzându-l abătut, lumea din biserica unde cânta îl întreba: «Domnuâ Dumitru, de ce sunteţi aşa întristat?» El le răspundea: «Am nişte necazuri acasă. Acum sunt pus în situaţia de a nu avea unde să locuiesc. Nu am unde mă duce».

miercuri, 26 octombrie 2011

Dacă am şti să iertăm, atunci am ierta o dată şi pentru veşnicie



În una din epistolele sale Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne primim unii pe alţii, precum şi Hristos ne-a primit pe noi. Şi aş vrea să vă atrag atenţia la două momente. Că Hristos ne primeşte pe noi fără vreo deosebire. Iar în al doilea rând, ne primeşte fără să ne puie condiţii sau să ne ceară darea de seamă. Şi aceste două lucruri noi nu ştim să le facem şi nu ne asemănăm deloc în ele cu Hristos, pe care îl numim Învăţătorul şi Îmdrumătorul nostru.
Hristos ne ierta, dar nu aşa, precum iertăm noi. Amintiţi-vă pilda despre fiul risipitor şi cuvintele fiului "Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere", ce ar însemna "Bătrâne, cam te-ai reţinut în viaţă, de ea nu mai are nevoie nimeni, ba chiar e şi un impiediment. Hai să ne înţelegem că moartea ta cât mai de curând va fi o uşurare pentru noi. Şi voi putea trăi precum îmi doresc." Şi după acestea el pleacă. Dar va fi supus unei situţii asemănătoare, cum procedase cu tatăl său, atât cât avea bani, oamenii îl înconjurau şi îi cătau compania.

luni, 24 octombrie 2011

Sfântul Dimitrie cel Mare


Sfîntul si marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinti de neam bun si dreptcredinciosi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezînd în taină în Domnul nostru Iisus Hristos si slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfînt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra crestinilor din partea păgînilor împărati. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuitilor, tinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult pret al credintei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur si cu pietre scumpe: una a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela si aducea tămîie si se ruga împreună cu sotia sa cea de o credintă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieste întru cei de sus, Fiului Său Unul născut si Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era si milostiv către săraci si aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, si pentru aceasta erau în mare mîhnire si se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea mostenitori casei lor.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii

Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni,
iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu
(Luca 11, 20)

Iubiţi credincioşi,
Dacă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi, vom înţelege două lucruri de mare folos. Întîi, cît de mare şi nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, al doilea, cît de mare şi cumplită este răutatea diavolilor faţă de om şi de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu.
Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd starea jalnică şi chinuirea amară a omului demonizat din Evanghelie, prin negrăita lui milă şi bunătate faţă de zidirea Sa, a poruncit demonilor să iasă din acel om chinuit de mulţi ani, zidit după chipul şi asemănarea Sa (Facere 1, 26); iar demonii, văzîndu-se izgoniţi de puterea cea fără de margine a Mîntuitorului, după ce le-a dat voie, au intrat în turma cea mare de porci din apropiere şi îndată s-au aruncat în mare şi s-au înecat (Luca 8, 33).

Dumnezeu vindecă, tămăduitorii înşală

 
Vremea trece şi lumea aleargă; o parte după credinţă iar alta după vindecarea miraculoasă. Atleţii lui satan, căci altfel nu am cum să spun. Mai devreme sau mai târziu, milostivul Dumnezeu ne atrage atenţia printr-o încercare care să ne trezească şi să ne îndrepte privirea către Cer. Asta nu înseamnă că ne îngrădeşte libertatea pe care noi oricum nu o avem, din moment ce slujim unei patimi. Nu! Doar ne determină să ne gândim bine cu cine vrem să rămânem. Şi noi, în loc să mulţumim fără cârtire şi să acceptăm modalitatea de plată a ceea ce am făcut până în prezent, începem să alergăm.Sportul duhovnicesc întreţine sănătatea sufletească şi o stimulează pe cea trupescă, dar să nu ne lăsăm înşelaţi, dragii mei, de ceea ce ne oferă vrăjmaşul: tămăduitori, vindecători, magie albă, oameni care „au primit darul" de a vorbi cu Dumnezeu, bioenergie ... Nu exită astfel de vindecare. Iar dacă, să spunem, v-aţi vindeca, natura acestei bucurii nu ar fi dumnezeiască, ci drăcească.

Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi....


M-a intrebat cineva: "Ceea ce cantam in Postul Mare, adica: "Adauga lor rele, Doamne, celor mariti ai pamantului" (Is.26,15), de ce o spune, caci este blestem ?" "Cand navalesc barbarii - i-am spus - si merg si distrug un popor fara vreo pricina, iar poporul se roaga ca sa-i ajunga cele rele, adica sa li se strice carutele, iar caii lor sa pateasca ceva, ca sa fie impiedicati, e bine sau rau asta ? Aceasta se intelege: sa le vina piedici. Nu inseamna ca sunt blestemati".

marți, 18 octombrie 2011

Fericirea stă întru cele înalte

  • Fericit cel ce s-a făcut cu desăvârşire slobod în Domnul şi de tot ce e pământesc în această viaţă deşartă şi L-a îndrăgit pe Dumnezeu, Cel Unul Bun şi Preamilostiv.
  • Fericit cel ce s-a făcut lucrător al virtuţilor şi aduce, ca o ţarină roditoare, mare belşug de roade al vieţii celei în Domnul.
  • Fericit cel ce, stând în tot ceasul la dumnezeiasca strajă a rugăciunii ca un înger ceresc, are gânduri curate şi nu-l lasă să se apropie de el pe vrăjmaş, ca să nu îi ia sufletul în robie şi să nu îl depărteze de Dumnezeu Mântuitorul.
  • Fericit cel ce a îndrăgit lumina sfinţeniei şi nu şi-a spurcat înaintea Domnului trupul său cu faptele cele de ruşine ale vicleanului.
  • Fericit cel care are în sine întotdeauna aducerea aminte de Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta este pe pământ ca un înger ceresc, neîncetat aducând slujbă Domnului cu frică şi cu iubire.
  • Fericit cel ce iubeşte din tot sufletul pocăinţa, care îi mântuieşte pe păcătoşi, şi nu se îndulceşte de păcat, ca să nu se arate nerecunoscător către Mântuitorul nostru Dumnezeu.
  • Fericit cel ce, ca un ostaş viteaz care păzeşte comorile împăratului, îşi păzeşte sufletul şi trupul fără de prihană în Domnul.
  • Fericit cel ce, ca un înger ceresc, are gânduri curate şi cu gura sa Îl cântă pe Cel ce are stăpânire peste toată suflarea.
  • Fericit cel ce s-a făcut asemănător cu serafimii şi heruvimii şi niciodată nu se leneveşte să aducă slujbă duhovnicească, slavoslovindu-L cu glas netăcut pe Domnul.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
(PSALTIRE sau cugetări evlavioase şi rugăciuni scoase din facerileSfântului Efrem Sirul şi aşezate după rânduiala Psalmilor lui David, Psalmul 1. Editura Sophia 2011) 

sâmbătă, 15 octombrie 2011

PELERINUL RUS

Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus
Traducere din limba rusă de Arhimandrit PAULIN LECCA

CUVÂNT ÎNAINTE

Cu ajutorul lui Dumnezeu prezentăm iubitorilor de literatură duhovnicească într-o nouă ediţie traducerea Mărturisirilor sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus făcută de Arhimandritul Paulin Lecca, trecut de curând la cele veşnice.
Pelerinul rus este istoria exemplară a unui creştin care începe prin a se întreba, plin de uimire, cum poate omul să se roage „neîncetat”, potrivit îndemnului Apostolului, şi care, pornind în căutarea răspunsului, ajunge, din marea milostivire a lui Dumnezeu, să dobândească lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus şi să descopere astfel că, într-adevăr, împărăţia lui Dumnezeu se află înăuntrul nostru (Lc. 17, 21).

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

de un aghiorit necunoscut şi deznădăjduit
Cuvântul întăi
Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

Binecuvintează, părinte!
Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta şi dumnezeiasca Sa Evanghelie: „Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“. Oricine doreşte, aşadar, să iasă din inima lui ca dintr-un izvor nesecat această apă vie a Sfântului Duh, să se nevoiască să dobândească în inima sa rugăciunea minţii şi a inimii, adică aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“, pe care să o spună o dată cu fiecare respiraţie. Cel care doreşte să aibă totdeauna în inima sa această rugăciune să asculte mai întâi despre pregătirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi să asculte şi felul în care trebuie să o spună.

Despre puterea rugăciunii lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă)

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre o lucrare adevărată şi dreaptă.
Pentru ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti – “iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin – căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu este nevoie de nimic altceva decât de rugăciunea neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea (odihnirea Duhului Sfânt în tine)!…

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXI-a după Rusalii

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXI-a după Rusalii
Rostul vieţii - primirea şi rodirea cuvântului lui Dumnezeu


Evanghelia Duminicii a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului) Luca 8, 5-15

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut în loc pietros şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând odată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cele căzute între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele din pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu


O, Maica lui Dumnezeu, sufăr! Cât sufăr de mult! Durerea mea tu o ştii; ea a devenit hrana zilelor şi nopţilor mele; ea chinuieşte toată fiinţa mea şi nici somnul nu se mai lipeşte de ochii mei, iar starea de slăbiciune în care mă găsesc, îmi ia puterea de a lupta contra desnădejdei care-mi tulbură duhul şi-mi întristează sufletul.
Dar, cui să cer ajutor? Unde să mă duc să-mi găsesc liniştea, dacă nu la tine, o Maica lui Dumnezeu! În acest azil totdeauna deschis necăjiţilor, în acest adânc plin de blândeţe şi de mângâiere. Numai în braţele tale de Mamă cerească, îndrăznesc să-mi sprijin fruntea mea obosită şi plină de durere, şi numai la sânul Tău găsesc odihna care m-a părăsit.

joi, 13 octombrie 2011

Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut toata faptura, nu intoarce fata Ta de la noi pacatosii ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre, ce in toata ziua, nenumarate, cu nesocotinta le savarsim. Noi suntem pacatosi, netrebnici si plini de rautate; iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii. Nu ne lasa, Doamne ! Nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici ne rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci pentru ca nu suntem vrednici a castiga milostivirea prin sarguinta cea de toate zilele, daruieste-ne-o Tu ca un indurat mult-Milostiv.Doamne, pentru rugaciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea si ne intareste cu Duhul Tau cel stapanitor, ca din adincul inimilor, cu bucurie sa slavim preasfant numele Tau in veci. Amin.




Cuvioasa maica noastră

 
 
 
 
"Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie"
VIAŢA SF. PARASCHEVA
Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasa, întîi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.

miercuri, 12 octombrie 2011

Gânduri...


Sufletul mi se zvârcoleşte a semn de "boală rară" - Neîmpăcarea!
Pentru că nu mi-am ascultat simţămintele îmi ţin obrajii încărceraţi în palme de spaima fiecărei clipe viitoare ce mă copleşeşte cu regretul ei acustico-caustic.
Mă ustură ochii de la atâta sare cărată cu genele-mi încărunţite de clipirea nopţilor nedormite.
O durere mă străpunge din sufletul abstract până în inima concretă şi simt cum mă scorojesc de la atâta încruntare. Mă simt închisă într-un spaţiu iluzoriu în care nu am voie să aleg ceea ce mă aşteaptă. E ca şi cum "rangul" pe care-l am, îmi interzice ca-n viitor să mă las purtată de orice rochie .
M-am săturat de lucruri scumpe! Vreau cea mai veche şi ascunsă rochie; cea mai purtată şi cea mai unsă. Vreau o rochie de mireasă, dar nu s-o port, ci doar să mă ţin de trena ei. Am întâlnit-o de multe ori, dar nimeni nu m-a lăsat s-o ating...

Familia este o alegere liberă de a dori să mori alături de acel pe care l-ai ales...

 
În multe familii apar diverse situaţii în viaţă cînd căsătoria este supusă unei testări. Adesea pentru depăşirea acestui test e necesar doar de depăşit propria mîndrie, egoismul şi dragostea de sine. E necesar să ne învăţăm să iertăm, să tolerăm slăbiciunele celui
de alături şi cu înţelepciune să ocolim contradicţiile.
Din nefericire , mulţi oameni nu mai înţeleg adevăratul sens al familiei. Familia este nu numai casa comună, luarea prînzului la aceeaşi masă, banii şi copiii comuni...

Romanii care.."..nu sunt nici in cer nici pe pamant"

Exista si romani care nu isi uita limba si credinta  stramoseasca,chiar daca sunt respinsi si neacceptati de catre autoritatile tarii in care locuiesc...dar mai bine urmari-ti reportajul....







Înarmează-te cu dragoste şi vei fi al lui Hristos

Patimile
  •   Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.
  • Nu cumva te iei la ceartă şi cu Dumnezeu? Cel care spune: "Eu am acest caracte, aşa m-am născut, am moştenit înclinaţii rele, în aceste condiţii am crescut, prin urmare nu pot să mă îndrept..." este ca şi cum ar spune: "Vinovat este nu numai tatăl şi mama mea, ci şi Dumnezeu!"
  • Să te bucuri că greşeşti mereu, pentru că eşti mândră şi în felul acesta te smereşti. "Dumnezeul meu, să spui, aceasta sunt eu! Ajută-mă! Nimic nu pot să fac dacă nu mă ajuţi Tu."

Cele două căi


  
 
Nimeni să nu se supere atunci când vede că cei răi şi nedrepţi sunt fericiţi în această viaţă, pentru că răsplata bunătăţii şi a răutăţii nu se face aici, pe pământ.
 Dacă uneori Dumnezeu ne pedepseşte după faptele noastre, plata aceasta nu este întreagă, ci o pregustare a ceea ce va fi în cealaltă viaţă. Iar lucrul acesta este lăsat de Dumnezeu pentru ca cei care nu cred în învierea morţilor şi în Judecata de apoi să se cuminţească măcar cu cele ce păţesc pe pământ.
Vezi că vreun om rău se îmbogăţeşte? Nu-ţi pierde îndrăzneala! Vezi că, dimpotrivă, un om bun suferă? Să nu te smintească un asemenea lucru. Cei răi primesc şi răsplată şi pedepse, căci omul rău nu are numai fapte rele. Este posibil ca şi el să fi săvârşit nişte fapte bune. De asemenea, cel bun nu se poate să fie cu totul fără de păcat. Cu siguranţă a făcut şi el anumite rele. Cel rău primeşte bunătăţile pământeşti trecătoare ca răsplată pentru puţinele sale fapte bune, iar în viaţa viitoare, va fi pedepsit aspru pentru toată răutatea sa. Pe de altă parte, cel bun suferă în această viaţă pentru păcatele sale, iar în cealaltă, se va bucura de Împărăţia cerurilor.

Despre iertare....

Sa multumim Domnului pentru toate...

marți, 11 octombrie 2011

Rugaciune...

Doamne Cel Vesnic si Facatorule a toate, Care in bunatatea Ta cea nepatrunsa m-ai chemat la aceasta viata, Care ai revarsat peste mine harul Botezului si pecetea Duhului Sfant, Care ai sadit in mine dorinta de a Te cauta pe Tine, singurul adevaratul Dumnezeu, asculta rugaciunea mea.
N-am viata, nici lumina, nici bucurie, nici intelepciune, nici tarie fara numai în Tine, Dumnezeule. Din pricina faradelegilor mele nu indraznesc sa-mi ridic ochii spre Tine. Dar Tu ai spus ucenicilor Tai: “Tot ce veti cere in rugaciune cu credinta, veti primi” si: Orice veti cere in numele Meu, voi face voua”.

Visul Maicii Domnului, Talismanul si Epistolia - Parintele Arsenie Papacioc

Visul Maicii Domnului, Epistolia Domnului Iisus si Talismanul, alaturi de altele asemenea, sunt traditii nesanatoase, aparute in popor. "Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originale. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational." Inalt Preasfintitul Antonie Plamadeala
Frati crestini,

In ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credintei prin raspandirea unor scrieri ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserica. Cea mai cunoscuta dintre acestea este carticica "Visul Maicii Domnului", retiparita de nenumarate ori la diferite edituri, dar si de unele parohii, acordandu-i-se chiar si "inalte binecuvantari".

Amanarea, lupul in piele de oaie

Amanarea este una dintre cele mai ascunse patimi ale omului contemporan. Avand un program foarte incarcat, omul de astazi tinde sa amane lucrurile care nu i se par a fi de o urgenta majora. Din pacate insa, printre lucrurile amanate se numara adesea cele de mare necesitate sufleteasca. Amanand hrana sufleteasca, omul moare putin cate putin, inca si cu o moarte vesnica.
Amanarea ne face sa traim in viitor si sa uitam de prezent, iar prin trecerea cu vedere a prezentului, singurul pe care il putem trai cu adevarat, ne stricam viitorul si ne pierdem viata vescnica. "Astazi e numele timpului lui Dumnezeu, iar al demonului este maine, sa amani totul pe maine" (Parintele Constantin Galeriu).

luni, 10 octombrie 2011

Pe cărările Athosului

Din viaţa şi trecerea prin lume a creştinului dreptmăritor, face parte, negreşit, şi pelerinajul religios – bucuria de a vedea cele din auzite şi de a călca, cu paşii tăi, pe urmele paşilor sfinţilor, prilej de întărire în credinţă şi de a ridica mintea şi inima către Dumnezeu.



Vârfuri ale Ortodoxiei.
Înălţarea şi trăirea duhovnicească oferite pelerinului îndeamnă cugetul să caute la cele de sus, aşa cum şi Bunul Dumnezeu a rânduit ca cele mari şi minunate ale Sale să fie înfăptuite deasupra lumii celei de jos, adică pe vârfuri de munte: tablele Legii pe muntele Sinai, Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor, Înălţarea pe muntele Măslinilor – locuri sfinte cercetate de creştini cu mare evlavie. Şi mai este un „munte înalt” al Ortodoxiei, ales de Maica Domnului, Sfântul Munte Athos, spre ale cărui culmi se îndreaptă paşii fraţilor creştini, an de an, la praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului. Cu siguranţă, un pelerin „împătimit” îşi doreşte şi se pregăteşte să ajungă să se închine, la această sărbătoare, la capela de pe vârful Athonului. În acest an, pentru mine, nevrednicul, s-a împlinit dorinţa mai de demult de a fi printre închinătorii ce urcă pe cărările Athosului până pe vârful cel mai înalt.

Sfinţii Mucenici Cosma şi Damian, doctorii cei fără de arginţi, care au pătimit la Roma


 
După răsărirea cea trupească a Domnului nostru Iisus Hristos, pretutindeni se auzea, ca un lucru oarecare de mirare, de viaţa tuturor sfinţilor mucenici ai lui Hristos, pentru că puterea Mîntuitorului s-a făcut minunată întru ei. Asemenea este de mirare tuturor îndrăzneala cu care ei se împotriveau ighemonilor.
Dintre unii ca aceia au fost şi aceştia, de care ne este acum cuvîntul, Sfinţii răbdători de chinuri: Cosma şi Damian, amîndoi fraţi după trup. Ei s-au născut în Roma cea veche, dintr-un tată şi o maică, şi au crescut în dreapta credinţă. Aceştia, învăţînd meşteşugul doctoricesc, tămăduiau toate bolile şi toate neputinţele; căci la toate aveau împreună ajutor darul lui Dumnezeu şi, peste cîţi din oamenii cei ce pătimeau şi din dobitoace îşi puneau mîinile lor, îndată aceia se făceau sănătoşi desăvîrşit. Ei, bunii tămăduitori, de la nimeni nu luau plată pentru tămăduiri; pentru care s-au şi numit doctori fără de arginţi. Numai de o plată ca aceasta prea scumpă aveau ei trebuinţă: cei ce se tămăduiau să creadă în Hristos. Ei, nu numai în Roma, ci şi prin toate cetăţile dimprejur şi prin sate trecînd şi tămăduind pe cei bolnavi, pe mulţi îi întorceau la Hristos.

duminică, 9 octombrie 2011

Credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere

Credinta vine din auz si auzul prin cuvântul lui Dumnezeu, spune Sfânta Carte. Credinta vine din cuvânt. Credinta noastră în Dumnezeu ne vine si se întăreste în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărtilor sfinte si mai ales din cuvintele si învătăturile pe care le auzim si le citim zilnic din Sfânta Evanghelie.
Dar în Sfânta Scriptură auzim că unii sfinti, din Vechiul si Noul Testament, s-au îndoit în credintă.
Asa s-a îndoit Avraam. Căci atunci când i-a zis Domnul: Eu sunt Domnul Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ti dau pământul acesta de mostenire..., a zis Avraam: Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaste că-l voi mosteni?... Atunci a zis Domnul către Avraam: Să stii bine că urmasii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiti si apăsati patru sute de ani (Facerea 15, 7, 13). Si au stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: "De ce, Doamne, au trecut cei 400 de ani, că s-au împlinit anii?" Si a zis Dumnezeu: "Anii s-au împlinit, dar canonul pentru păcatele poporului, nu". Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani.

Somnul, un dar al lui Dumnezeu

"In zadar va sculati dis-de-dimineata, in zadar va culcati tarziu (...) daca nu v-ar da Domnul somn, iubiti ai Sai." (Psalm 126, 2) Oricat de obosit ar fi omul, oricat de mult ar munci si oricat de tarziu s-ar culca, somnul nu este ceva automat, cu reguli clare, ci un dar al lui Dumnezeu facut omului. De cate ori nu ne-am intins in pat, franti de oboseala, insa fara a putea adormi ?!
"Somn cu pace si fara scarba daruieste-mi." () "Miluieste-ma, Stapane si Facatorul meu pe mine lenesul si nevrednicul robul Tau (...) ca in pace sa ma culc si sa dorm eu pacatosul." (Rugaciunile de seara) "Cel ce ne-ai dat noua somn spre odihna neputintelor noastre si spre repaos de ostenelile trupului" (Rugaciunile de dimineata)

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Profeţiile împlinite ale Mântuitorului

Prof. Cornel Dragoş
Religia revelaţiei absolute, creştinismul a fost însoţit de semnele vizibile ale descoperirii divine: minunile şi profeţiile lui Hristos. Prin ele se poate statornici adevărul creştin şi caracterul supranatural al religiei descoperite prin chiar Fiul lui Dumnezeu.
Din fiecare pagină de Evanghelie răsare scopul moral şi religios al minunilor şi profeţiilor Mântuitorului. Clar şi precis, Profetul profeţilor a prevăzut evenimente care nu puteau fi anticipate prin mijloace naturale şi care s-au realizat întocmai. Profeţiile hristice se referă la Sine, la Apostoli, la soarta Templului şi a poporului iudeu, la destinul Bisericii creştine, dar şi la sfârşitul lumii. Să rememorăm cuvintele unice ale mântuitorului, dar şi împlinirea lor...

Sfinte Nectarie , roaga-te la Dumnezeu pentru noi pacatosii , roaga-te ca sa ne ierte de toate pacatele , si sa nu ne pedepseasca , pe noi cei plini de pacate...



Din minunile Sfantului Nectarie:


"Fratilor, pai sa va povestesc eu minunile pe care sfantul Nectarie le-a facut cu mine ticaloasa…

Camelia

PREDICA LA DUMINICA A XX-A DUPA RUSALII-Invierea fiului vaduvei din Nain


� Tinere, tie iti zic, scoala-te!

       Frati crestini,
(Luca VII, 14)
       Parabola evanghelica de astazi este minunat ilustrata de pictorul evanghelist � Apostolul Luca � si ne inspira multe invataturi duhovnicesti.
       Intr-o cetate numita Nain, moartea nemiloasa rapise sufletul unui tanar, singurul copil al unei mame vaduve. Cine ar putea spune durerea ce sfasia inima acestei mame! Strigatele ei de durere si rugaciunile fierbinti storceau lacrimi si din inimile cele mai impietrite. Aceasta mama indurerata dusese pe acelasi drum spre cimitir si pe iubitul ei sot, iar acum isi ducea spre mormant pe unicul sau fiu care se gasea in primavara vietii. Cufundata in plans mergea in urma sicriului, catre mormantul care trebuia sa-i primeasca fiul ei scump.

Iertarea este Cer, atunci când cer iertare


Mi-a spus odată un preot, pe când eram stăpânită de mânie, iar patima mândriei clocotea ca într-o oală sub presiune care abia aştepta să iau capacul, că pentru a-mi controla pentru început aceste porniri, asftfel încât cu timpul să le abandonez, trebuie să cer iertare de 70 de ori câte şapte.
Probabil că veţi avea inerţia de a mă corecta, căci acestea sunt cuvintele Mântuitorului, şi vă dau dreptate; numai că părintele a adăugat acestui îndemn urmâtoarele: "fără să fi greşit".
Ce să înţelegem, iubiţi creştini?
iertarea, atât cerută cât şi oferită, este aducătoare de smerenie. Iertarea cerută atunci când ne recunoaştem o greşală, ne eliberează de o încărcătură sufletească, iar acest pas făcut de noi îl înduioşează pe cel vătămat eliberându-i sentimentul de ranchiună, sau de duşmănie care dă semn că şi-ar putea face lăcaş în inima sa în momentul în care, infatuat, ar evita popasul nostru de sinceritate.
Ce este aceea sinceritate? Acest cuvânt provine din latinescul "sine cera" şi înseamnă "fără ceară" ... miere fără ceară. Mai concret, cuvintele pe care le vrem sădite în inima aproapelui nostru trebuie să fie pure, lipsite de orice încercare de a transforma realitatea sau propriul nostru eu, chiar dacă acesta prezintă multe defecte sau patimi, pe care într-o oarecare măsură le avem cu toţii. Sinceritatea învelită în duhul blândeţii duce la sprijinul reciproc, la recunoaşterea unor neputinţe, iar odată cu aceasta, la primul pas spre corijare, care nu poate fi făcută decât printr-o deasă spovedanie, ascultare de duhovnic şi o cercetare de sine amănunţită, obiectivă şi exigentă.
Iertarea cerută atunci când nu am greşit este opţiunea de a ne smeri în locul celei de a căuta să fim îndreptăţiţi. La urma urmei, dacă stăm bine să ne cercetăm conştiinţa, este posibil ca greşală făcută de aproapele nostru să fi fost cauzată şi de lipsa noastră de înţelegere în anumite situaţii sau iubirea de sine care ne-a împiedicat să fim receptivi la strigătul după ajutor venit din afară. Astfel, am reuşit, din nefericire, să ne descurajăm prietenul, care a părăsit încrederea dobândită în noi, fapt ce a condus la înrăirea sa şi poate chiar şi la deznădejde.
Mai există o ipoteză; aceea în care cu adevărat nu am greşit, numai că ne aflăm într-o situaţie limită şi suntem puţin tensionaţi. Cel de lângă noi greşeşte adeseori şi noi parcă ne pierdem răbdarea să îi tot atragem atenţia într-o atmosferă înţelegătoare. Însă ce ne facem atunci când greşala se amplifică, ia proporţii, iar dacă ne aflm la locul de muncă şi acesta este unul care prevede o responsabilitate maximă, ne poate aduce acuzaţii grave precum: dezinteresul, pierderea timpului, lipsa randamentului? Tot noi să ne cerem iertare?
Da, milostivi creştini! Deoarece fratele nostru se află, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, într-o ispită sub această înfăţişare, de a greşi fără să îşi dea seama. Noi îi atragem îngăduitor atenţia de multe ori, dar el tot nu vede cu ce a greşit. Ba mai mult, patimile care îl muncesc, asezonate cu respingerea gândului că ar putea greşi, îi întăresc convingerea că nu el este vinovat. Așa izbucneşte un conflict fără fond, dar cu multă concentraţie vrajmăşească în care noi înşine devenim centrul atenţiei în locul celui ispitit.
Acum trebuie depusă munca noastră prin lucrarea lui Dumnezeu. Probabil că şi noi suntem munciţi de aceste patimi, dar în aceeaşi măsură trebuie să ne gândim că dacă am acţiona asemenea victimei, vom înteţi mai tare focul, iar prăpastia în care vom cădea va fi mai adâncă deoarece această iniţiativă eronată nu va face decât să ne satisfacă propiul orgoliu şi să ne împovoreze cu răul celui de lângă noi.
Mulţi oameni zic: "L-am iertat, dar nu pot să-l uit". Mântuitorul nu acceptă astfel de afirmaţii. Atunci când nu poţi ierta, te faci purtător al răului celui de lângă tine; te împovorezi, iar cu timpul te poţi îmbolnăvi. Ce-ar fi dacă şi Hristos, după sfânta taină a spovedaniei ar zice: "Te-am iertat, dar nu pot să te uit."? Această afirmaţie ar anula înteaga Sa jetrfă pentru mântuirea noastră.
Dumnezeu vrea să îngenunchiem în faţa vrajmaşilor noştri nu pentru a ne închina lor, ci pentru a ne elibera de răul din noi. Aşadar mânia noastră nu trebuie îndreptată către conflictul sufletesc al fratelui nostru, ci către autorul conflictului – vrajmaşul. De ce să-i facem pe plac? De ce să îi dăm satisfacţia recunoaşterii noastre că el există? El este doar un tolerat care lucrează în limita îngaduinţei lui Dumnezeu în scopul creşterii noastre duhovniceşti.
Unde este creşterea? "Cel ce se va înălţa pe sine se va smeri şi cel ce se va smeri pe sine se va înalţa" Mt. 23:12
Îmi cer iertare chiar dacă nu am greşit, chiar dacă nu am participat în niciun fel la problemele fratelui meu. Acest lucru îi va deschide inima şi-i va aduce minime mustrări de conştiinţă care să îl determine să se întrebe dacă nu cumva la el este problema. Noi, concret nu putem face nimic decât să întâmpinăm ispita cu bunătate şi cu bucurie. Atunci Harul Duhului Sfânt începe să se reverse dintr-o inima în alta. Este suficient ca un suflet să se închidă în faţa răului, ca celălalt să se deschidă în faţa binelui.
Oricât de greu ţi-ar fi, să nu te faci părtaș! Căci nu eşti în măsură să judeci pe cineva. Cine ştie de câte ori ai greşit la rândul tău şi nu ţi s-a atras atenţia. Trebuie să conştientizezi faptul că noi suntem slujitori ai lui Dumnezeu, iar dacă El are răbadare în aşteaptarea fiecărui copil la pocăinţă, de ce am fi noi cei care şi-o pierd? În cazul în care eşti părinte, iar unul din copii vine de la şcoală spunându-ţi că un alt părinte l-a certat şi pe deasupra i-a mai dat şi o palmă, te-ai supăra, căci numai tu ai drepturi asupra copilului tău. Aşa se întâmplă şi cu Dumnezeu, Tatăl nostru.
Datoria ta este să fi mut şi surd la ceea ce se întâmplă. Să nu te laşi afectat de nimic, numai mişcat de rugăciunea inimii. Reproşurile să le accepţi cu bucurie, mai ales dacă nu ai greşit, pentru că aşa îţi vei aduna comoara în cer, iar laudele să nu le auzi, căci râde vrajmaşul de tine. Tot ceea ce faci bun se datorează lui Dumnezeu.
"Nici-o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conștiinţei întărite de voinţă" spune Pr. Arsenia Boca.
Tot ceea ce trebuie să vezi este frumuseţea fiecărui om ca şi creaţie dumnezeiască, căci suntem "icoanele" lui Dumnezeu, din moment ce ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Deci fiecare icoană trebuie cinstită cum este de cuviinţă. Dacă diavolul nu îşi poate bate joc de Dumnezeu decât batjocorindu-ne, de ce să facem şi noi acelaşi lucru dându-i satisfacţie. Trebuie să fim ca o lumânare unul celuilalt care arată calea spre adevar...când se stinge una, se aprinde cealaltă.
Lasă-te în mâna lui Dumnezeu şi chiar dacă vei simţi că eşti acoperit uneori cu un bolovan în loc de pătură, să ştii că se întâmplă aşa pentru ca să îţi vezi greşalele şi să devi mai uşor, mai îngăduitor cu cel de lângă tine. Justifică fiecare mică răutate a aproapelui tău ca să nu ai ispita de a-l judeca, căci nu şti tu ce răsad are inima lui, aşa cum nici alţii nu ştiu ce ai semănat în sufletul tău.
Dacă cineva îţi spune o vorbă urâtă, să-i spui vrăjmaşului care te tachinează în aducerea aminte a acelei vorbe că de fapt prietenul tău nu ţi-a zis nimic ... doar ţi s-a părut ... din cauza multor păcate pe care le ai; şi aşa vei dobândi pacea lăuntrică.
"Să spunem că cineva te-a ocărât greu şi te-a rânit prin cuvinte. Dacă rabzi cu credinţă în Dumnezeu, cu nădejde şi dragoste pentru el, sufletul tău nu numai că nu va suferi nici o vătămare din rautate străină, ci dimpotrivă, chiar mai mult se va întări în virtute şi va străluci în lumina virtuţilor lui Hristos răbdarea, blândeţea şi smerenia. Cu aceste virtuţi vei vedea înaintea ta deschise porţile raiului!" – Arhimandrit Serafim Alexiev!
 

joi, 6 octombrie 2011

“Sămânţa sădită în sufletul copiilor va rodi cândva”



Reportaj la grădiniţa ortodoxă cu program prelungit „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”
Cu toţii suntem oarecum frământaţi de soarta copiilor noştri, de educaţia şi viitorul lor într-o lume care se arată tot mai ostilă unei vieţuiri creştine, unei vieţi cât de cât normale. Şi, cum este firesc, această sinceră căutare a început să rodească în mai multe locuri ale ţării noastre – căci tot mai mulţi înţeleg că viaţa în Hristos şi Biserica rămân cea mai bună asigurare a familiei şi a viitorului copiilor noştri; Însuşi Mântuitorul ne-o spune: „Fără mine nu puteţi face nimic”. Şi nu ne referim atât la creştinii care merg regulat la Biserică, cât la aceia care nu au încă o viaţă creştină, dar care caută cu sinceritate adevărul. Un astfel de loc, o adevărată poieniţă în jungla lumii de astăzi, este şi grădiniţa ortodoxă „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”.

„Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!”



Despre durere şi răbdare, cu presvitera Delioara Bujor
„Ca orice şcoală, şcoala suferinţei face o triereNu toţi promovează examenul şi, în orice caz, nu toţi îl trec cu note mari”, spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Preoteasa Delioara Bujor din Constanţa a trecut cu brio toate examenele pe care Dumnezeu i le-a dat la şcoala suferinţei. A rămas văduvă la numai 36 de ani, având opt copiii cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, dintre care unul cu handicap de gradul I. Cu doi ani înainte de moartea soţului, Dumnezeu L-a chemat la Sine pe un alt copil al familiei Bujor, un băieţel care a murit înecat în râul Tutova, la numai 10 ani. Potrivit cuvântului dat Sfântului Pavel, care, rugându-se Domnului să îl elibereze de neputinţă, a primit răspuns că puterea lui Dumnezeu „întru slăbiciune se desăvârşeşte”, pentru credinţa presviterei Delioara, Dumnezeu a acoperit-o cu harul Său, ajutându-o să treacă peste toate încercările şi să-şi crească frumos copiii.

Cine este vinovatul?



Stăm şi ne plângem că lucrurile nu merg cum trebuie: banii nu ne vin la timp, serviciile lasă de dorit, lucrurile pe care le cumpărăm se strică repede; politicienii sunt corupţi etc. Nici cu sănătatea nu stăm strălucit. Fie ne doare capul, fie suntem indispuşi şi irascibili sau digestia nu merge bine. Coloana, vai, nu putem să ridicăm mai nimic, ca nu cumva să rămânem înţepeniţi. Despre minte, ce să mai vorbim: cu greu ne-o putem aduna ca să săvârşim ceva. Şi până la urmă parcă nimic nu ne mai motivează chiar atât de mult. Uităm de parcă am avea nouăzeci de ani; visăm cu ochii deschişi, dar nu putem să respectăm un program pe care noi înşine ni l-am făcut. Cu adevărat suntem neputincioşi.

miercuri, 5 octombrie 2011

Nimic nu uneşte viaţa noastră atât de strâns şi de puternic ca dragostea dintre bărbat şi femeie



Soţ şi soţie

Egalitatea dintre bărbat şi femeie

“Întemeiaţi pe referatul biblic despre crearea omului ca „bărbat şi femeie”, precum şi pe învăţătura apostolică după care în Hristos „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască (Gal 3, 28), Sfinţii Părinţi susţin în termeni clari ideea egalităţii dintre bărbat şi femeie.
Şi unul şi celălalt sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu, cu aceleaşi daruri creaturale şi cu aceeaşi responsabilitate.
Această atitudine statornică a Părinţilor apare rezumată, de pildă, în cele două omilii Despre crearea omului ale Sfântului Vasile cel Mare. Menţionăm că autenticitatea vasiliană a acestor două Omilii a fost contestată, ele fiind atribuite Sfântului Grigorie de Nyssa, fratele său. Cercetarea recentă pare însă a oferi destule argumente pentru susţinerea autenticităţii vasiliene a celor două Omilii. În aceste Omilii, egalitatea dintre bărbat şi femeie este susţinută pe baza relatării biblice despre crearea omului. Vorbind despre „om” ca fiinţă după chipul lui Dumnezeu, Scriptura înţelege nu numai pe bărbat, ci şi pe femeie. Tocmai pentru evitarea oricărei confuzii, textul biblic, după ce afirmă crearea omului după chipul lui Dumnezeu, adaugă:a făcut (Dumnezeu) bărbat şi femeie (Fac 1, 27).