Photobucket

joi, 19 mai 2011

Parintele Serafim Rose – Calea Imparateasca

Notă: Într-o vreme în care mulţi editori, web-masteri şi bloggeri promovează o Ortodoxie ciuntită, prezentând din vieţile şi învăţăturile cuvioşilor şi sfinţilor secolului XX doar ceea ce le convine, există şi câteva excepţii notabile. Iată una dintre acestea – postarea poziţiei Cuviosului Serafim de la Platina (ucenicul Sfântului Ioan Maximovici) privitoare la creştinii ortodocşi care s-au opus schimbării calendarului şi care au făcut parte din Sinoade de stil vechi care nu s-au aflat în comuniune cu Biserica oficială. Textul – „Calea împărătească” – a fost postat cu mult curaj (în data de 26 februarie 2009) pe http://www.razbointrucuvant.ro/2009/02/26/calea-imparateasca-adevarata-ortodoxie-intr-un-veac-al-apostaziei-de-parintele-serafim-rose/


Părintele Serafim Rose – Calea Împărătească: Adevărata Ortodoxie într-un veac al apostaziei 



„Precum zic Părinţii, extremele de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… (Trebuie) să umblăm pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme.” – Sf. Ioan Casian, Cuvântarea a II-a
Creştinii ortodocşi vieţuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmaşul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la calea mântuitoare înfăţişată de către Biserică, ci să biruiască chiar Biserica lui Hristos, în pofida făgăduinţei Mântuitorului (Mat. 16:18) şi să transforme însuşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie „ecumenică”, pregătind venirea alesului său, Antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.
Ştim, cu siguranţă, că această încercare a lui Satan nu va izbândi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos până la sfârşitul lumii şi Îl va întâmpina pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită şi nestricată de unirea nelegiuită cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre, pe care şi-o pun toţi creştinii ortodocşi, este una foarte importantă: Biserica va dăinui, dar câţi dintre noi ne vom mai găsi în dânsa, ţinând piept puternicelor încercări ale diavolului de a ne trage din sânul ei ?
Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale  Sf. Marcu al Efesului , din secolul al XV‑lea, când se părea că Biserica era pe punctul de a fi dizolvată în necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele şi primejdioase sunt vremurile noastre, decât acelea; căci atunci Unirea a fost un act impus cu forţa, din exterior, pe când acum ortodocşii au fost pregătiţi vreme îndelungată pentru apropiata contopire „ecumenică” a tuturor bisericilor şi religiilor, după decenii de relaxare, indiferenţă, duh lumesc şi îngăduinţă în minciuna pierzătoare cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toţi ceilalţi care îşi spun creştini. Biserica Ortodoxă a supravieţuit falsei Uniri de la Florenţa, şi chiar a cunoscut, după aceasta, o perioadă de prosperitate în exterior şi de înflorire duhovnicească înlăuntrul ei; dar după noua falsă Unire, ce se urmăreşte acum, cu un elan sporit, va mai dăinui Ortodoxia în afara catacombelor şi a pustiei ?
În timpul ultimilor zece ani şi mai apoi, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de patriarhul Athenagoras şi urmaşii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja îngrijorător de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declaraţie „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Tiateira” (vezi „The Orthodox Word”, ian. – feb., 1976) este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conştiinţa ortodoxă de către Biserica locală ce era odată întâia între Bisericile Ortodoxe la mărturisirea adevărului lui Hristos; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiţi în „creştinătatea” heterodoxă a Apusului, înainte chiar de Unirea formală ce încă se pregăteşte.
Rădăcinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc până la renovaţionismul si modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. În Biserica Rusă, aceste tendinţe au zămislit, pentru început, mişcarea „Bisericii Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să îl înlăture pe Patriarhul Tihon şi să „reformeze” Biserica într-o maniera protestantă radicală, iar apoi – ca un urmaş mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituţia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi, asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia şi ţelurile comuniste (conform scandaloasei „Declaraţii” a Mitropolitului Serghie din 1927), şi doar în ultimele decenii s-a aventurat, iarăşi, pe tărâmul renovaţionismului ecleziastic, prin participarea sa activa în mişcarea ecumenică. În Biserica Greacă, situaţia a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaţionist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de către Patriarhul Meletie Metaxakis de tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea ortodoxă, si renovaţioniştii au trebuit să se mulţumească doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.
Mari mişcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor, atât în Biserica Rusă, cât şi în cea Greacă, cauzând diviziuni profunde, ce s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a fost respins cu hotărâre de către vasta majoritate a episcopilor şi credincioşilor, în frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; această mişcare „iosifită” s-a organizat. Mai apoi, într-o oarecare măsură, şi a devenit cunoscută drept „Adevărata Biserică Ortodoxă”. Istoria acestei Biserici Ruse ilegale, a „catacombelor”, este, până în ziua de astăzi, învăluită de taină, însă, în ultimii ani, o serie de mărturii surprinzătoare ale activitatilor ei actuale au ajuns la lumină, ducând la măsuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei întâi stătător (Mitropolitul Teodosie), ca şi cel al unuia dintre cei zece sau mai mulţi episcopi ai ei (episcopul Serafim). În diaspora, Biserica Rusă din afara Rusiei s-a angajat chiar de la începuturile serghianismului, în 1927, într-o poziţie anti-serghianistă fermă, şi, cu numeroase ocazii, şi-a exprimat solidaritatea faţă de Adevărata Biserica Ortodoxă din Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei. Tradiţionalismul ei intransigent şi neclintit în această problemă, precum şi în altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruşi ai Europei Apusene şi ai Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei secolului al XX‑lea, ei despărţindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă din afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicţie” din diaspora rusă.
În Grecia, mişcarea de protest, printr-un instinct ortodox asemănător, a luat şi ea denumirea de „Creştini Ortodocşi Adevăraţi“. De la începuturile ei din 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mişcarea a fost puternică mai ales printre călugării, preoţii şi mirenii cei simpli ai Greciei; primul episcop care a părăsit Biserica de Stat a Greciei şi s-a alăturat mişcării a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; această Biserică îşi urmează până astăzi viaţa şi organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa o pătrime din totalitatea creştinilor ortodocşi din Grecia, şi poate peste jumătate dintre călugări şi maici. Deşi este cunoscută popular ca „vechii calendarişti” („stilişti”), „Adevăraţii Creştini Ortodocşi ai Greciei” susţin un tradiţionalism ferm în viaţă şi, în general, în gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar ca un prim stagiu sau ca pe o piatră de temelie a modernismului şi reformismului.
În timp ce cancerul „ecumenist” roade astăzi tot mai mult din rămăşiţele mădularelor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este arătată, de către cei mai simţitori membri ai jurisdicţiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei şi reprezentanţilor Bisericilor anti-ecumeniste şi anti-reformiste ale Rusiei, Greciei şi diasporei. Unii, văzând că jurisdicţiile „oficiale” urmează în mod irevocabil o direcţie anti-ortodoxă, le abandonează ca pe nişte nave ce se scufundă şi vin în rândul „Adevăraţilor Creştini Ortodocşi”; alţii, nădăjduind încă la o revenire către orientarea ortodoxă, în Ortodoxia mondială, consideră pentru moment a fi de ajuns să îşi exprime simpatiile pentru „Adevăraţii Creştini Ortodocşi” şi să protesteze cutezători împotriva mentalităţii „reformiste” din jurisdicţiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Întâi Stătătorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul „oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea.
Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de ani pentru păstrarea tradiţiei Ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei Adevărate şi intransigente ar putea fi auzită în întreaga lume şi ar putea avea un efect profund asupra direcţiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu a împiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovaţionist şi Unirea „ecumenică” ce zace în spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici locale ar mai putea fi convinse să păşească îndărăt de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la lichidarea totală (ca ortodoxe) a acelor jurisdicţii ce o vor urma până la capăt; şi în orice caz, persoane sau chiar comunităţi întregi pot fi salvate, cu siguranţă, de la această cale, fără a-i mai menţiona pe acei heterodocşi ce şi-ar mai putea afla calea către sânul mântuitor al adevăratei Biserici a lui Hristos.
Este de o importanţă vitală, deci, ca această voce să fie una a Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori, mai ales în focul unei dispute, ca poziţii fundamental ortodoxe să fie exagerate de către una din părţi, şi înţelese greşit de către cealaltă, şi astfel o impresie pe de-a-ntregul înşelătoare se zămisleşte în unele minţi, cum că actuala cauză a Adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică de dreapta” la direcţia predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru Adevărata Ortodoxie este cu desăvârşire falsă. Această luptă, din contra, a luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanţi ai ei de astăzi – fie din Rusia, Grecia sau din diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderaţiei, a unei înţelegeri între extreme; este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc CALEA ÎMPĂRĂTEASCĂ.
Învăţătura acestei „căi împărăteşti” este expusă, de pildă, în Sfaturile duhovniceşti ale avvei Dorotei,care citează îndeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci să umbli pe calea împărătească (Deut. 5:32; 17:11), şi de către Sf. Vasile cel Mare: „Drept cu inima este cel al cărui cuget nu se întoarce nici către exces, nici către lipsă, ci se îndreaptă doar către calea virtuţii“. Dar poate că cel mai clar este exprimată această învăţătură de către marele Părinte Ortodox al celui de-al V‑lea secol, Sf. Ioan Casian,care s-a confruntat cu o sarcină foarte asemănătoare sarcinii noastre ortodoxe de astăzi: să înfăţişeze învăţătura curată a Părinţilor Răsăriteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovniceşte şi nu puteau încă să înţeleagă profunzimea şi subtilitatea învăţăturii spirituale răsăritene, tinzând astfel către extrema laxităţii ori către cea a hiper-stricteţii, la aplicarea acesteia în viaţă.Sf. Casian expune învăţătura ortodoxă a căii împărăteşti în Conversaţia sa asupra „trezviei” (sau a „înţelepciunii”) – conversaţie lăudată de Sf. Ioan Scărarul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasă şi măreaţă“:
„Cu întreaga noastră tărie şi cu întreaga noastră străduinţă, să ne silim a dobândi darul cel bun al trezviei, care ne poate ţine nevătămaţi de excesele ambelor părţi. Căci, precum grăiesc Părinţii, ambele extreme sunt la fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât şi umplerea pântecelui, prea-multa priveghere, cât şi somnul peste măsură, şi celelalte exagerări“. Trezvia „îl învaţă pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele extreme: de-a dreapta nu îi îngăduie să cadă în înşelare din pricina abstinenţei excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare şi destindere“.
Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”:
„Abstinenţa excesivă este mai dăunătoare decât îmbuibarea sinelui; căci, împreună cu pocăinţa, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înţelegere, însă de la cea dinainte, nu este cu putinţă” (de ex., din pricină că mândria cuiva asupra „virtuţii” proprii îi stă în calea smereniei pline de pocăinţă care l-ar putea izbăvi). (Conversaţii, II, capitolele 16, 2, 17).
Aplicând această învăţătură situaţiei noastre, putem spune: „Calea împărătească” de astăzi a Adevăratei Ortodoxii este o înţelegere între extremele ecumenismului şi reformismului pe de o parte, şi a „râvnei fără cunoştinţă” (Rom. 10:2) pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „stricteţe”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacţie fariseică, exclusivism şi neîncredere, pe de alta. Această moderaţie a Adevăratei Ortodoxii nu trebuie confundată cu indiferenţa sau o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele politice.
Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine ale cărui vederi sunt hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderaţia cea cu adevărat ortodoxă ca apropiata „fanatismului”, dar cine caută către problemă cu mai multă profunzime şi foloseşte standardul patristic, va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un învăţător ortodox al zilelor noastre nu oferă un asemenea model de moderaţie grăitoare şi înflăcărată, precum  răposatul arhiepiscop Averchie al Jordanville-ului ; numeroasele sale articole şi predici respiră duhul înviorător al adevăratei râvne ortodoxe, fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”, accentuând în mod constant asupra laturii duhovniceşti a Ortodoxiei celei Adevărate. (Vezi mai ales articolul său „Râvna sfântă“, din The Orthodox Word, mai – iunie, 1975).
Biserica Rusă din afara Rusiei a fost aşezată, din pronia dumnezeiască, într-o poziţie foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească” în mijlocul confuziei Ortodoxiei veacului al XX‑lea. Vieţuind în exil şi sărăcie, într-o lume ce nu a priceput suferinţa oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra păstrării neschimbate a credinţei ce îi uneşte norodul, aflându-se, în mod firesc, străină întregii mentalităţi ecumenice, care este întemeiată pe indiferenţă religioasă şi auto-satisfacţie, pe bogăţie materială şi internaţionalism fără de suflet. Pe de altă parte, a fost ţinută de la a cădea în extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaraţia că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără de har) de către conştientizarea profundă a faptului că Biserica Serghianistă din Rusia nu este liberă; cineva, desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situaţiei ei este cel mai bine să fie lăsată unui sinod liber al Bisericii Ruse, din viitor. Dacă pare a exista aici o „contradicţie logică” („dacă nu îi tăgăduiţi Tainele, atunci de ce nu sunteţi în comuniune cu ea ?“), aceasta e o problemă doar pentru cei raţionalişti; cei ce se apropie de problemele Bisericii atât cu inima, cât şi cu cugetul, nu au nici o dificultate în a accepta poziţia aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii Ruse a diasporei de către înţeleptul ei Întâi Stătător, Mitropolitul Anastasie (†1965).
Trăind în libertate, Biserica Rusă din afara Rusiei a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarităţii şi a comuniunii depline cu subterana „Adevărată Biserică Ortodoxă a Rusiei“, a cărei existenţă este ignorată cu desăvârşire şi chiar negată de către Ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările teribile asupra Bisericii şi poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înţelege mai bine situaţia Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este, ca şi pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau sa nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele rămânând îndelungă vreme în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la Mişcarea Ecumenică a izolat-o şi a făcut să devină un reproş la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu), şi, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puţin pasiv) la încercările de provenienţă politică, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatică” şi „necanonică”.
În ultimii ani, Biserica Rusă din afara Rusiei a mai acordat susţinere şi recunoaştere şi „Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei”, a căror situaţie, de asemenea, a fost extrem de dificilă şi neînţeleasă. În Grecia, întâia lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală precum „Declaraţia” Mitropolitului Serghie în Rusia, şi din această pricină a durat mai multă vreme până ce conştiinţa teologică a grecilor ortodocşi să zărească întreaga ei semnificaţie anti-ortodoxă. Mai mult, puţini episcopi din Grecia au fost îndeajuns de curajoşi spre a se alătura mişcării (în vreme ce, prin comparaţie, numărul episcopilor ne-serghianişti de la începuturi era mai mare decât al întregului episcopat al Bisericii Greciei). Şi doar în ultimii ani, cauza vechilor calendarişti a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulţi absolvenţi de facultate i se alăturau. De-a lungul anilor, a suferit persecuţii, uneori destul de puternice, din partea Statului şi a Bisericii oficiale, şi până în ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticaţi” şi fără nici o recunoaştere din partea lumii Ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînţelegerile şi dezbinările interne au continuat slăbirea cauzei vechilor calendarişti, precum şi lipsa unui glas unic şi unanim, care să exprime susţinerea lor pentru Ortodoxia patristică. Totuşi, poziţia lor fundamental ortodoxă nu poate fi negată, şi nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări glăsuitoare ale ei, precum se pot vedea în articolul ce urmează.
Sporirea, din ultimii ani, a unei unităţi fundamentale a cauzei adevăratei ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din catacombe a Rusiei, la vechii calendarişti ai Greciei sau în Biserica Rusă din afara Rusiei, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al Bisericilor mărturisitoare, spre a se opune mişcării ecumenice care a luat în posesie Ortodoxia „oficială”. Totuşi, în condiţiile actuale, acesta se va materializa cu greu; şi, în orice caz, este o viziune politică asupra situaţiei, ce priveşte într-o manieră prea exterioară semnificaţia misiunii Adevăratei Ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „Ortodoxiei ecumeniste”, împotriva Ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite, înainte de toate în Rusia. Dar nu este cu putinţă ca mărturia atâtor mucenici, mărturisitori şi campioni ai Ortodoxiei celei Adevărate din veacul al XX‑lea, să fie zadarnică. Fie ca Dumnezeu să îşi tina zeloţii pe calea împărătească a Adevăratei Ortodoxii, credincioşi Lui şi Sfintei Lui Biserici, până la sfârşitul veacului!
Acest articol a apărut în original în The Orthodox Word, sept. – oct., 1976 (70), pag. 143-149.
Între comentariile la acest articol, postat pe www.razbointrucuvant.ro, apar şi unele interesante. Teodor scrie: „A avea curajul de a spune Adevărul, nu înseamnă a fi pe extreme, care dealtfel se spune că aparţin dracilor! Domnul Hristos când a vrut să accentueze gravitatea unui lucru sau importanţa lui, spunea clar: «Adevărat grăiesc vouă… cuvintele Mele nu vor trece!» Care «habotnicie»? De când a nu fi MASON şi a nu fi de acord cu ECUMENISMUL este habotnicie ? De când învăţătura Sf. Părinţi e habotnicie ? Haideţi să ne vedem limitele…, că nu are nimeni nici o contribuţie că există în momentul de faţă, ci prin darul Bunului Dumnezeu există! Nu deţine nimeni înţelepciunea absolută, decât El! A dansa pe «vulcani» nu e o chestiune de înţelepciune, ci mai degrabă de…!”
Mihaela scrie: „Este suficient să vedem ce se întâmplă astăzi, la noi, şi să ne dăm seama ce vizionar a fost Părintele Serafim Rose. Acestea sunt adevăruri universale.”
Mihail scrie: „În contextul actual în care Biserica Ortodoxă «oficială» are această alunecare spre ecumenism, ce sa înţelegem noi mirenii, că de fapt am fost păcăliţi când părinţii şi duhovnicii scriau şi ne spuneau că cei de pe stilul vechi sunt eretici ? Acum să ne simţim noi eretici din cauză că clericii noştri au căzut în ecumenism ? Sf. Ioan Maximovici, Serafim Rose şi alţii au aparţinut celor care nu au schimbat calendarul. La fel şi călugării din Athos. Ei au fost pe linia tradiţionalistă a canoanelor celor Şapte Soboare. Ce e de făcut?”
Da, întrebarea rămâne: Ce e de făcut?…

This entry was posted inProblema calendarului bisericesc.Bookmark the permalink.

Niciun comentariu: