marți, 31 mai 2011

Pe Tine Te laudam !

Cantarea Sfintei Cruci

Ce este glasul constiintei?

Este un grai tacut,o chemare lina,pe care o auzi sau intelegi ca vine dinlauntru,dar totusi de dincolo de tine,de la Dumnezeu.Insusi cuvantul con-stiinta insemneaza a sti impreuna,la fel.Iar cei ce stiu impreuna,la fel,sunt Dumnezeu si omul.Prin urmare cugetul sau constiinta e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om si acelasi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu.Cum Il vad asa ma vede-asa simt ca ma vede-vedere deodata dinspre doua parti.
  Patimile,reaua vointa si peste tot pacatele,dar mai ales ne bagarea in seama a acestui glas,ingramadesc niste valuri peste ochiul acesta,niste solzi,care-i sting graiul,incat abia se mai aude.Atunci si Dumnezeu se stinge din ochiul nostru incat ne pare ca nu mai este Dumnezeu.Prin pacatele noastre,capatul omenesc al constiintei noastre s-a imbolnavit.Intelegem,prin urmare,cum se face ca s-a intunecat Dumnezeu asa de tare in ochii pacatosilor,incat acestia ajung de buna credinta.in rautatea necrediniei care i-a cuprins si li se pare ca abia acum au ajuns la "adevar".
  Glasul constiintei insa,fiind si capatul lui Dumnezeu din fiii Sai,prin fire sa,nu va putea fi inabusit mereu,toata vremea vietii noastre pamantesti.Odata si odata incepe sa strige la noi,parandu-ne inaintea lui Dumnezeu si inaintea noastra de toate faradelegile facute;iar daca nu ne impacam cu parasul acesta,cata vreme suntem cu el pe cale,drumeti prin viata aceasta,avem cuvantul lui Dumnezeu,ca El va asculta para si-i va da dreptate,si ne va baga in chinurile iadului.
  Sunt oameni care s-au invechit in rele nevrand sa stie de Dumnezeu si,mai catre capatul zilelor,cand indaratnicia firii s-a mai stins,s-au pomenit cu o rabufnire naprasnica a constiintei bolnave,rumpand toate zagazurile faradelegilor si azvarlindu-le  pe toate in fata lor,incat si somnul le-a fugit,iar la unii le-a fugit si mintea.Caci cu adevarat a fugit mintea omului care o viata intreaga nu face altceva decat sa stinga glasul constiintei.De aceea nu vrea Dumnezeu sa iesi din viata aceasta,fara sa stii si tu ca ti-ai omorat sfatuitorul cel mai bun,ce-l aveai la indemana pretutindeni,si nu te lasa sa pleci fara sa vezi,inca de aici,unde te vei duce.Asa sunt tocmite lucrurile,ca odata sa vada fiecare,vrand-nevrand,ceea ce trebuia,prin vredinta,sa vada totdeauna.

duminică, 29 mai 2011

Vai de mama lor...




In luna octombrie a anului 2009 in presa romaneasca aparea un raport "made in America" prin care yankeii aratau ca fac rosu-n gat de... grija „problemelor” Bisericii Ortodoxe, majoritara. Multumim, paaaaaaaaa !!!  Mai rarut, ca-i mai dragut...



Dupa ce ca vin in TARA MEA cand viseaza in somn (a se intelege FARA VIZAsi in orice fel de "misiuni", pe care singuri si le stabilesc deoarece noi le cadem la picioare, mai ceva ca pe vremea Sultanului !!!), fac ce vor, se dau granguri, OMOARA CONNATIONALI FARA SA FIE PEDEPSITI, in vreun chip simbolic macar, adunaturile astea care la 1776 erau in copac si vorbeau prin semne (iar noi aveam 300 de ani de Voronet si de Sucevita etc !!!), adunaturile astea, spun, vin si se iau de BISERICA ORTODOXA care ne-a fost STALP si FAR in negura vremurilor !? Ca-s popii de 2 lei (cu infime exceptii !), stim asta si se vede (mai ales) prin lipsa unei reactii ferme si prin bascaleala care este, de nu se mai poate sa mai nimeresti decat departe, in munti, vreun duhovnic caruia sa-i pui sufletu-n palme... Stim si trufia lor si setea de a se imbogati pe spinarea prostimii, le stiu, le trag, le traiesc pe toate, dar BISERICA ORTODOXA NU ESTE POPIMEA TROGLODITA, ESTE NORDUL ACESTEI NATII care a trecut, cu ea, cu  BISERICA LUI HRISTOS, adica, vama urgiilor timpului… 
Vin niste pierduti de Dumnezeu sa ne scoata vinovati ca ne sfintim bataturile cu zidiri ortodoxe, ca "indraznim" sa vorbim fara sa fim intrebati (de catre aceeasi adunatura, adik !!!), ca nu recunoastem ceea ce decreteaza ei in cancelariile lor anticriste k fiind  ADEVAR(AT), vin sa ne vanda si sa ne cumpere k la obor iar noi scoatem din cartile de istorie (tot cu manuta lor !) pe  Mihai Viteazul, pe  Maria Sa Stefan, in loc sa-l introducem pe 2 pagini + bibliografie pe  Pintea, sau pe alti haiduci, spre pilda copiilor oropsiti si umiliti de orice venetic, asta facem noi !!!?  Holocaust… Ei vorbesc de asa ceva, anticristii care i-au prostit pe bastinasi “in numele Domnului” (uitati-va la orice film western ca se vede limpede, daca nu stiti asta din documente) dupa care ii omorau kp animale !!!?  Huuuuooooooooooooooooooooooooo !!!
"Prieteni", cica... Ne-au nenorocit de tot de am ajuns sa  AVEM TARA NUMAI PE HARTA si acum ne tin la firimiturile lor, iar atunci cand mai scapa ceva sub masa ne si umilesc, ne lasa sa ajungem taras la spurcaciunile de care se pot ei lipsi ! De pe-aici au furat cu totii, cat s-a putut, ca de-ai nostri, ca de-ai lor, nu mai conteaza ! Si s-ar mai fi putut inca fura si acum (nemerrnicii abia asteapta comisionul pentru Rosia Montana!!!) daca nu ne-am fi prins chiar noi cu naravul ista de rusine pe care veacuri la rand l-au spurcat babele si l-au blestemau pustnicii. Astia de ne-mpart acum pelerine portocalii, sau rosii, k sa nu ne apese pe bostan stihiile naturii starnite, dupa ce au barbierit muntii, astia, spun, fura in chip... democratic, cu acte-n regula, adica, iar ca si cum ciuma asta nu ne-ar fi fost de ajuns, hop si adunaturile astea cu bocancii in  BISERICA MEA !!! 
Ni s-au jertfit bunicii k sa putem sta drepti si demni, sa ne lase curata  Gradina Maicii Domnului, iar noi dormim in papuci si luam pozitia ghiocelului in fata oricui scoate din sacosa un pachet de guma de mestecat !!! Rusineeeeeeee, natie de incovoiati ! Nu sunteti demni de numele si nici pe-atat de GLORIA inaintasilor decat asa, pe numarate ! Bacsisul sa mearga, fitele, intrigile de curte, ca restul nu mai conteaza! Singura grija care ne-a mai ramas este aceea sa ne mancam intre noi in timp ce tara ne este furata de sub ochii copiilor nostri ! 
Treziti-va, pui de naparci !!! Ne-am vandut conducatorii, de la Decebal, la Mihai Voda si, daca vreti, pana la Ceausescu (care i-a pus cu botu' pe labe, asta dincolo de pacatele sale fff multe !) si ne mai tot vindem !?  Mergeti la Biserica ? Ia sa rasfoiti sinaxarul, asa, la nimereala, in ce zi doriti, sa vedeti cum au dobandit sfintenia cei deopotriva k noi, nefacand altceva decat impotrivindu-se RAULUI ! 
Hai, nu se sesizeaza nimeni sa-mi puna vreo stampila !? La cate mi s-au (mai) pus (pentru simplul motiv ca mi se scurge inima de durere cand vad cum se prapadeste tara), mai merge una... Ba chiar si un streang, ca doar cat dureaza la scursurile istea !? Doar ca, spre ghinionul lor (si aici nu mai au unde/la cine sa dea spaga k sa "rezolve" problema !!!)  VICTIMA si nu  CALAUL intra in istorie.  As! Hai !!!Romania, Trezeste-te !

vineri, 27 mai 2011

Maramuresul din suflet - Biserica "Sf. Cuvioasa Parascheva" din MOISEI

Exista oare blestem mai mare?


Exista oare blestem mai mare decat dorinta si nevoia acuta de a-ti apara poporul nesustinute de mijloacele necesare? Exista blestem mai mare decat sa-ti pese de ce se intampla cu cei de acelasi sange, sa vezi ca poporul acesta e condus catre distrugere morala si fizica, sa simti disperarea oamenilor de calitate care nu vad nici o solutie de viitor in Romania si sa nu-i poti ajuta ACUM cu nimic?
Mi se tot spune sa am rabdare...dar pana cand? Cum pot sa demonstrez ca nu sunt o lichea unor oameni care au fost mintiti, inselati, pacaliti si furati de atatea ori de cei care le-au spus ca le pasa de ei? Cum pot sa cer romanilor sa mai aiba incredere din moment ce increderea le-a fost tradata de atatea ori? Cum putem iesi din blestematul de marasm moral, economic si financiar in care ne aflam fara incredere, munca si sacrificii? Ne invartim intr-un cerc vicios care ne seaca de energii vitale creatoare, ne zbatem precum o masa de pesti prinsa in navod care spera sa scape din capcana, ne asiguram supravietuirea sacrificandu-ne fratii. Iar in final cu ce ne alegem? Cu ce, oamenilor? Suntem muritori si ne comportam ca si cum am fi vesnici, unii dintre noi au acumulat si acumuleaza bogatii pe seama distrugerii vietii a milioane de romani (vezi majoritatea "privatizarilor" care au fost doar simple devalizari)...toate astea pentru ce? Care este satisfactia unui muritor intreg la minte atunci cand vede ca a acumulat multa putere financiara si decizionala, dar a contribuit la distrugerea viitorului propriului neam? 

sâmbătă, 21 mai 2011

Sfintii Imparati Constantin si Elena, cei intocmai cu Apostolii, cuvant arhieresc

† Calinic Argatu, Episcop al Argeşului şi Muscelului
Dacă istoricul Eusebiu de Cezareea (sec. IV d.H.) nu ne-ar fi lăsat în Istoria Bisericească
însemnările sale preţioase, acum am fi mult prea săraci în cunoaşterea adevărurilor din
primele veacuri creştine.
Duhul Sfânt, Carele pretutindeni este şi pe toate le împlineşte, şi-a întins aripile Sale
ocrotitoare peste toate veacurile. Şi asupra lui Eusebiu de Cezareea, plinirea Duhului Sfânt a
fost excepţională.
Printre preţioasele date istorice, un capitol special cuprinde viaţa Sfântului Constantin cel
Mare şi a mamei sale Elena. Ei nu sunt sărbătoriţi ca regi sau împăraţi ci ca pilde vii de
smerenie şi viaţă vrednică de urmat. După cum se ştie, n-au făcut parte din ierarhie şi nici din
tagma monahală. Ceea ce a aureolat viaţa de sfinţenie a fost apostolatul lor prin decretarea
libertăţii Bisericii creştine şi recunoaşterea ei ca instituţie spirituală a lumii.
După cum se ştie, Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, era din neamul
nostru traco-dac, iar Constanţiu Clor era roman din familie împărătească. El moare de tânăr,
în anul 306, iar fiul său Constantin este ales împărat în locul tatălui său.
Aflăm din sfintele istorii că Elena împărăteasa era o mare luptătoare ca militar. De aceea a
fost singura femeie care a purtat „virtutea militară”.
Dar nu numai aceasta era virtutea ei cea mai mare. Citim cu admiraţie cum şi-a eliberat toţi
sclavii şi a desfiinţat de la curte suita de doamne şi domniţe, care huzureau în lux, intrigi şi
lucruri nefolositoare. Se îngrijea de familiile sărace, de orfani şi bolnavi, fiind considerată o
adevărată mamă, nu numai împărăteasă şi doamnă.
Fiind botezată creştină din fragedă copilărie, gândul ei era mereu la pacea imperiului şi mai
ales la libertatea religioasă. Cuprinsă de mare iubire pentru Hristos Domnul, a săpat pe
Golgota şi a găsit crucea pe care a fost răstignit. Crucea Mântuitorului a fost înălţată la 14
septembrie 327, eveniment epocal care a determinat întărirea în credinţa creştină ortodoxă.
Sfârşindu-se firul vieţii pământeşti a fost aşezată în biserica Sfinţii Apostoli din
Constantinopole, ctitoria Sfinţilor Împăraţi, apoi a fost dusă la Roma. Tronul ei şi o parte din
sicriu se află expuse la Muzeul Vatican.
Sfântul Constantin cel Mare, fiul cel preaiubit al mamei sale Elena, a avut o mare
binecuvântare de la Dumnezeu ca să fie oblăduit de sfânta sa mamă cea mai mare parte a
vieţii sale.
Hotărât lucru, dacă azi Sfântul Constantin este prăznuit în întreaga lumea alături de sfânta
mamă Elena, aceasta se datorează, mai ales, că a ascultat şi a împlinit sfaturile preţioase ale
mamei sale.
Sfântul Constantin cel Mare, după ce ajunge împărat, înainte de a se lupta cu Maxenţiu, vede
pe cer chipul luminos al Crucii lui Hristos cu inscripţia: „În acest semn vei învinge!”, vedenie
avută, se pare, prin părţile noastre româneşti, la Dervent-Ostrov, în anul 312.
După ce învinge pe păgânul Maxenţiu, dimpreună cu Liciniu, dau Edictul de la Milano, în 313,
recunoscând libertatea mult aşteptată a Bisericii creştine.
Din 18 septembrie 324, Sfântul Constantin ajunge singur stăpânitor al Imperiului de Răsărit şi
Apus, începând mari reforme. Între reformele întreprinse se înscriu cu precădere:
-La anul 318 decretează înfiinţarea justiţiei şi a instanţelor episcopale; -Întăreşte graniţele
imperiului până în părţile noastre. Îl găsim la Romula-Molva, însoţit de episcopul locului,
Ştefan; -În anul 321 dă un decret pentru organizarea Bisericii creştine şi orânduieşte
prăznuirea Duminicii în întreg imperiul; -În acelaşi an 321 începe lupte împotriva
carpilor, triburi de daci liberi, care atacau imperiul, şi învingându-i, împăratul ia şi numele
de „Maximus Carpicum”, după cum a ridicat un arc de triumf la Roma; -Reface trei poduri
impresionante peste Dunăre: Sucidava (Celei), Drobeta Turnu Severin şi Cernavodă pentru a
organiza rezistenţa împotriva popoarelor migratoare; -În anul 322 învinge pe
sarmaţi, iar în 323 pe goţii care ocupaseră populaţia daco-romană; -Convoacă primul Sinod
Ecumenic la Niceea, în anul 325, unde s-au strâns 318 Sfinţi Părinţi dând cele 7 articole din
Simbolul de credinţă; -Construieşte noul oraş pe care-l va numi Constantinopol, inaugurat la
11 mai 330, cu o grandioasă prăznuire.
Lasă prin testament Imperiul Roman de Răsărit şi Apus fiilor săi:
-Constantin al II-lea – Britania, Galia şi Spania; -Constans – Italia, Iliricum şi Africa;
-Constanţiu (Dalmatius) – Peninsula Balcanică şi Asia.
Înainte de a muri are o vedenie care l-a determinat să dorească botezul creştin. Episcopul
Eusebiu de Cezareea, la reşedinţa imperială din Nicomidia îi săvârşeşte Sfânta Taină a
Botezului, despre care a scris pe larg în Istoria sa bisericească.
La 21 mai 337, marele Împărat al Răsăritului şi Apusului, Constantin cel Mare şi Sfânt,
păşeşte spre zările albastre ale Cerului, iar trupul lui a fost aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli
din iubitul său oraş, Constantinopol.
Peste veacuri, Sfinţii Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena, primesc cinstirea
după cuviinţă a tuturor creştinilor din lume.
În România sunt numeroase biserici închinate Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
Catedrala Patriarhală este pusă sub patronajul sfânt al Sfinţilor Împăraţi şi aceasta nu în mod
întâmplător.
Cred nestrămutat că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au călcat cu piciorul lor nu numai pe
Dunăre cu corăbiile în cetatea Celei, ci, trecând peste podurile făcute, au ajuns şi în părţile
noastre argeşene.
Încă mai era cetatea Argesis!
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, vă rugăm să ne întăriţi în credinţă şi să fim
statornici!
Sursa: http://laurentiudumitru.ro

vineri, 20 mai 2011

Pr. Gheorghe-Calciu despre Pastile copilariei si despre dureroasele vremuri de acum

resurrection0050.jpg
Preluam de pe un blog al unei surori duhovnicesti, dedicat parintelui Gheorghe Calciu, un cuvant de Pasti al acestuia din aprilie 2006, ultimele Pasti petrecute pe pamant de parinte. Peste jumatate de an Sfintia sa avea sa plece la Domnul ca sa praznuiasca “mai cu adevarat” Invierea “in Ziua cea neinserata a Imparatiei”:
parintele-calciu1.jpg
“Sfintele Paşti, când prăznuim Invierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o sărbătoare solemnă. Bucuria ei este de altă natură decât cea pe care o simtim la Naşterea lui Iisus, când ne străduim să facem din inima noastră peşteră spirituală în care pruncul Iisus se va naşte. Acolo, la Crăciun, stăm uimiţi în faţa minunii prin care Dumnezeu Cel neîncăput, Cel fără de început, Cel care a făcut lumea aceasta minunată şi cerul, şi pământul se mărgineşte pe sine într’un prunc micuţ şi fragil, culcat într’o iesle, încălzit numai de prezenţa animalelor şi de dragostea Maicii Sale şi a lui Iosif logodnicul.
Parcă la Crăciun încă nu L-am integrat înlăuntrul nostru pe Hristos, încă este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fată de Dumnezeu Fiul. De Paşti, prin postul de ispăşire şi prin faptul vă L-am văzut pe Dumnezeu între noi, având chipul şi statura noastră, suferind ca noi, sângerând, chemându-şi Tatăl din ceruri, rugându-se pentru cei ce-l chinuiau – virtual, am fost şi noi printre printre aceia – bucuria noastră este mai interioară, Iisus ne-a integrat prin suferinţă şi prin iertare.
Oamenii sunt mai liniştiţi de Invierea Domnului, mai interiorizaţi. Invierea aduce o bucurie mai liniştită, nu trebuie să alergăm aşa cum încercam de Crăciun să ajungem la Peştera Naşterii.Dumnezeu Omul este în noi, în suferinţa noastră, în pocăinţa noastră, în purificarea noastră prin post şi prin reconvertire. Slujbele frecvente şi mai lungi, durerea inimii noastrepentru păcatele săvârşite, deniile şi privegherile ne înalţă treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai râvnitor către pocăinţă şi mai sârguincios spre rugăciune.
Când eram copil posteam cu osârdie, desi nu era uşor pentru noi copii, dar îngerul nostru păzitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din cămară şi de smântâna atrăgătoare. Si chiar dacă mai greşeam, ştiam că părintele ne va ierta la spovedanie, căci noi nu aveam nici o îndoială că intervenţia părintelui pe lângă Dumnezeu era fără greş. De altfel, părintele ştia toate păcatele noastre încă înainte de a le mărturisi noi; legătura lui cu cerul şi cu îngerii noştri păzitori era foarte strânsă şi nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute. La înjumătăţirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea câmpului, a viei, etc. şi ne punea să numărăm ouăle. In anii buni, putinile erau pline cu ouă albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouă; în anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainică treabă pe care o făcea mama era în serile de Martie, când la lumina unei lumânări, cerceta ouăle alese de ea pentru a le pune la cloşcă. Ouăle cu bănuţ le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paştele anului următor. Ce taină a vieţii cunoştea mama, cu câtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui. Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna într’un fel pe care nu-l înţelegeam, cu Invierea.
Pe urmă erau spovedaniile. Părintele împărţise satul în trei grupe: copiii, care erau spovediţi mai la începutul postului, de obicei, mergeam pe rând cu toată clasa şi cu învăţătorul, flăcăii şi fetele care urmau la mijlocul postului şi bătrânii care veneau la urmă. Aşa cum am spus, nu era chip să ascunzi de părintele ceva. Dacă evitai să spui o ceartă sau un mic furtişag, părintele te şi întreba: «Dar cearta cu cutare cum a fost?»
Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului nostru. Părintele ne anunţa în biserică: «Cei care veniţi la spovadă să ştiţî că asta înseamnă că aduceţî un dar pe altarul unde se va săvârşi jertfirea lui Iisus şi acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curăţiţi de păcate. Să nu veniţî la altar cu un suflet mânjit de tot felul de necurăţenii şi, mai ales, împăcaţi-vă cu vrăjmaşii voştri. Stiţi că eu cunosc certurile dintre voi şi când vă voi spovedi şi voi întreba daca te-ai impăcat cu cutare, ce-mi vei răspunde. Ia ascultaţi ce zice Mântuitorul!” Si părintele citea din Biblie mai frumos decât domnul învăţător: “«Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasa-ţi darul acolo, înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şî numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul tău. (Mt. 5: 23-24). Copiii mei, să nu aduceţi la altarul Domnului un suflet împuţit de ură şî de vrăjmăsie, că vrăjmas îi vei fi lui Hristos.”
Asa că, în zilele când ne venea rândul la spovedanie, toţi, mari şi mici, ne ceream iertare de la părinţi, de la bunici, între noi, de la vecini şi de la vrăjmaşi, se înţelege. Că pe urmă venea rândul vrăjmaşului şi ne-ar fi spus ca nu am venit să ne luăm «iertăciune» de la el.
Duminica împărtăşirii însă era cea mai mişcătoare. Inainte de a pleca de acasă la biserică spălaţi curat îmbrăcaţi mergeam întâi la părinţi şi la bunici, le sărutam mâna şi ziceam cu inima sdrobită de părere de rău: «Iartă-mă, Mamă!, Iartă-mă, tată, sau bunicule, bunică!» Ei răspundeau:«Domnul să te ierte! Apoi noi: Si de-al doilea. Ei: Domnul să te ierte! Si iar noi: Si de-al treilea. Ei: Domnul să te ierte. Ei ne sărutau pe creştetul capului şi noi le sărutam mâna şî apoi plecam la împărtăşit. Pe drum, pe oricine întâlneam – copil, matur, bătrân, repetam acest înălţător ritual. Când intram în biserica, parcă pluteam în aer de bucurie ascunsă şi de curăţenie sufletească.
Ne întorceam de la spovedanie mai uşori, pe de o parte, fiindcă părintele ne uşurase spovedania şi, pe de alta, pentru că scăpasem de o spaimă, de spaima faptei savârşite şi nemărturisite. Asta era încă o minune care ţinea de Paşti.
In Săptămâna Mare era denie în fiecare seară. Dar cele mai tulburătoare seri erau cea de Joi şi cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Inşiruirea patimilor Mântuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei – Ana şi Caiafa – judecata la Pilat, oare cine şi-ar putea reţine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind, ne supăram pe Iudeii care strigau, la toate întrebările lui Pilat: «Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» In noaptea de Joi, flăcăii aprindeau un foc în curtea bisericii, simbolizând focul la care se lepădase Apostolul Petru de Hristos.
Vinerea era Prohodul Mântuitorului. Părintele şi cu învăţătorul satului organizau pe cei care cântau la prohod, în trei grupe: prima era cea a copiilor de şcoală primară. Invăţătorul alegea cei mai buni corişti şi timp de o lună de zile, după orele de clasă, făcea repetiţie cu noi. Numai în Săptămâna Mare făceam repetiţia în biserică, spre a ne mai uşura emoţia pe care toţi avem în seara prohodului. A doua grupă era cea a fetelor mari, a treia, cea a flăcăilor. In biserica noastră mai era o grupă: cea a Ruşilor. In sat erau încă trei biserici creştine, în afară de cea românească, şi o geamie. Era Biserica bespopoveţilor (rusă fără popă), cea a popoveţilor (cu popă) şi cea a duhoborţilor, care nu credeau în Sfântul Duh şi făceau cruce numai cu două degete. Ruşii ortodocşi nu aveau biserica lor de limbă rusă. Părintele îi poftea sa vină la biserica noastră, să cânte la Prohod ca o echipă separată, în limba rusă şi, în Noaptea Invierii, să cânte «Hristos a înviat din morţi». Cu simţul lor muzical, Ruşii făceau o echipă foarte bună, spre invidia noastră. In special o tânără – Stefana lui moş Lovin – avea o voce atât de frumoasă, încât nimeni nu o invidia: toţi o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam toţi cu lumânările aprinse, solemni şi liniştiţi, nimeni nu vorbea, toţi eram pătrunşi de tragismul momentului în care Hristos era pus în mormânt.
In Noaptea Invierii, părinţii ne sculau din somn aproape de miezul nopţii. Deşi de cu seară îi rugam pe părinţi să nu ne lase să dormim, ci să ne scoale cu zorul, deşteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca să ne sperie somnul, mama avea lângă patul nostru un lighian şi o cană mare de apă foarte rece, pe fundul căreia tremurau în undele apei două ouă: unul roşu şi altul alb. Oul roşu simboliza sănătatea trupului şi a sufletului, iar cel alb, curaţenia inimii. Ne primeneam, ne curăţam de gânduri rele şi alergam, în cele din urmă, învioraţi, la biserică. Acolo, aceleaşi grupuri de cântăreţi de la prohod şedeam la locurile noastre, asteptând cu înfrigurare momentul în care toate candelele şi lumânările vor fi stinse, iar biserica se va scufunda într’un întuneric adânc. Numai o luminiţă mică, în altar, va străluci ca o promisiune de la mormântul lui Iisus. Cu acea luminiţă, preotul va ieşi pe uşile împărăteşti chemând cu glas mare: Veniţi de luaţi lumină! In biserică se făcea o învălmăşală nesgomotoasă şi echipele de cântăreţi izbucneau într’un triumfător Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!
Ieşeam afară, unde preotul citea sfânta Evanghelie a Invierii rostind stihurile tulburătoare: Precum se stinge fumul să se stingă, precum se topeşte ceara de para focului, aşa să piară păcătosii de la faţa Lui, iar drepţii să se veselească. Si după fiecare stih, noi cântam: Hristos a înviat! şiHristos vascresi!
Oamenii aduceau cozonaci, ouă roşii, carne prăjită, slănină şi peşte prăjit în coşuri mari şi se aşezau pe două rânduri în jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul şi crucea şi o galeată cu apă sfinţita pe care o ducea crâsnicul şi stropea ofrandele cu aghiasma: rodul vinului, al grâului şi al animalelor. In urma lui veneau doi flăcăi cu o cuvertură mare pe care o ţineau de cele patru colţuri şi oamenii aruncau din coşul lor ceea ce pregătiseră pentru preot: ouă roşii, cozonac, peşte, carne, slănină. După terminarea tuturor acestor tradiţii, părintele împărţea din ofrande tuturor celor care lucraseră alături de el, cântăreţului, crâsnicului, clopotarului, etc. Spre bucuria noastră, nu ne uita niciodata şi pe noi copii de şcoală care cântam la prohod şi la Inviere.
In toată Săptămâna Luminată, nimeni nu ieşea la lucrarea câmpului, nimeni nu muncea, toţi duceam o viaţă curată, căutând să păstrăm în noi neîntinată bucuria Învierii.
De Duminca Tomei, ne încredinţam şi noi cu Apostolul Toma că Iisus înviase, iar Luni, de Paştele Blajinilor, ne duceam toţi la cimitir. Acolo mamele aşterneau lângă mormintele adormiţilor familiei covoare româneşti frumos colorate, pe care aşezau ouă roşii, cozonac, peşte (nu uitati că trăiam în Deltă Dunării) şi alte bunătăţi. Preotul venea ceva mai târziu să sfinţească ofrandele care erau pentru pomenirea morţilor. Rostea o ectenie la fiecare mormânt. Nu era însoţit decât de cântăreţ şi de noi copii de şcoală. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dădea nouă, copiilor spre marea noastră bucurie. Fiecare familie îl primea pe preot cu cântarea Hristos a înviatpentru morţi, cântat într’o tonalitate minoră.
Fără îndoială că ştiam cine sunt blajinii şi de ce prăznuiam noi acest al doilea Paşte pentru ei.Blajinii erau morţii noştri care locuiau pe lumea cealaltă. Dunărea, ca orice fluviu mare, nu se sfârşea la locul de vărsare. Am văzut şi noi cu ochii noştri cum braţul Sfântul Gheorghe pe malul căruia era aşezat satul nostru, când ajungea în Marea Neagră, nu se risipea în apa sărată a mării, ci despica apa până departe, rămânând intactă şi albă. Acolo, în mijlocul mării, era o bulboană. Toţi pescarii de pe mare confirmau acest adevăr. Apa Dunării se repezea în bulboană dispărând în adâncul fără fund. Nu era nici un fund acolo, fiindcă Dunărea trecea ca printr’o poartă în cealaltă lume unde blajinii aşteaptă cu înfrigurare, în fiecare primăvară, o veste de la noi că Hristos a înviat. De aceea, cojile de ouă roşii mâncate în prima zi de Pasti nu se aruncă, ci se strâng într’un şervet. Cu acest şervet, copiii merg la Dunăre şi aruncă în apă cojile de ouă spunând: Mergeţi în ţara blajinilor şi vestiţi-le că Hristos a înviat! Cojile de ouă fac, până în ţara blajinilor exact o săptâmână şi o zi. Astfel le făceam noi bucuria blajinilor noştri şi, Luni, după Duminica Tomei, ne mai veseleam încă odată cu ei de Invierea Domnului.
Frumoasele vremuri ale copilăriei! Tot satul, tineri, bătrâni şi copii, aveam o inocenţă pe care nimic nu ne-o putea răpi: nici pacatele, nici neînţelegerile dintre oameni, nici răutatea vrăjmaşului. O inocenţă pe care ne-o înnoiam de două ori pe an: la Crăciun şi la Paşti. Biserica era pentru noi scăldătoarea din Vitesda, în care ne vindecam de fiecare dată când intram în ea, căci îngerii Domnului tulburau mereu apa vindecătoare şi nu numai cel care intra primul se vindeca, ci toţi ne vindecam şi ne înnoiam sufletul, mintea şi inima.
Cine ne va curăţi pre noi de tulburările în care trăim daca ierarhii noştri sunt neîmpăcaţi între ei? Dacă ierarhii şi teologii Sibiului, în prima săptămână din postul mare, în înfrăţire cu presa anticreştină scriau articole oribile împotriva noului Mitropolit al Ardealului de Nord? Când minciuna şi calomnia era pâinea lor de zi şi de noapte împotriva fratelui lor întru ierarhicească slujire? Si iarăsi, la înjumătătirea postului, Mitropolitul Moldovei arunca cel mai bun monah, învăţătorul mulţimilor de Români din toată ţara, afară din mânăstirea pe care o ctitorise pe pâmântul moştenit de la strămoşi şi ridicată cu osteneală duhovnicească şi cu bănuţul văduvei legat cu trei noduri de batistă spre a-l dărui mânăstirii spre zidire şi spre îngrijirea de orfani şi bolnavi?
Fi-vor ei socotiţi drept rugători pentru popor? Ajunge-va cândva rugăciunea lor ca să intre în urechile Domnului? Sau plânsul monahal şi al credincioşilor va intra mai curând în urechile Domnului Dumnezeu împotriva ierarhilor? Cât despre mascaţii pe care i-au adus la mânăstire acoliţii Ierarhului Moldovei, mânia Domnului va coborî peste cei ce i-au chemat, căci iată ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Dacă cineva dintre voi are o pâră împotriva altuia, îndrăzneşte el să se plângă înaintea celor nedrepţi şi nu în faţa celor sfinţi?… O spun spre ruşinea voastră. Oare între voi nu este nici un om înţelept care să judece între frate şî frate? Ci frate cu frate se judecă şi aceasta în faţa necredincişilor? Dar voi înşivă faceţi nedreptate şi aduceţi pagubă; şi aceasta chiar fraţilor… (1 Cor. 6: 1-8)
Auziţi, preoţi, auziţi ierarhi ! Sfinţii sunt aceia care vor judeca lumea. Sfinţiţi-vă deci, ca să nu cădeţi sub judecată!”
(Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa –Ganduri duhovnicesti despre Pasti si Inviere)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

Iubiţii mei, o zi luminoasă şi plină de bucurie a răsărit astăzi, sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare nu doar naţiunii eline, ci întregii lumi ortodoxe. O mulţime de bărbaţi şi de femei poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi astăzi sărbătoresc. Sărbătoreşte şi frumoasa biserică a lor în Aminteos din Mitropolia Florinei, care a fost construită într-o perioadă de timp scurtă.
***
Sfântul Constantin a fost numit de istorie „Mare”. Şi acest epitet, care rar se conferă, nu este gratuit; nu este un titlu de nobil ca unele titluri ale împăraţilor din Occident. Corespunde realităţii, precum vom vedea.
Mare a fost numit şi la fel de demn şi slăvitul fiu al Makedoniei noastre, Alexandru. [...] Dar opera Marelui Constantin este superioară operei marelui Alexandru. Pentru că marele Constantin a insuflat crearea unei civilizaţii creştine. Şi nu doar a zămislit ideea, ci s-a şi luptat neabătut pentru materializarea ei. Aşa a luat naştere statul său creştin, cunoscut în istoria universală cu numele de „Imperiul bizantin”. Imperiul bizantin este un stat excepţional şi unic; unic în ceea ce priveşte scopul, unic în ceea ce priveşte durata.

În ceea ce priveşte scopul mai întâi. Care stat de astăzi mai are idealurile, pe care le-a avut Bizanţul? Există vreo 160 de state, ale căror steaguri flutură în curtea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Care din aceste state are idealurile cu care a trăit şi s-a dezvoltat Bizanţul? Care este scopul acestor state astăzi? Dacă scopul omului nu este„să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”(Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32), cu atât mai mult scopul unui stat nu trebuie să fie material. Aşadar, scopul statului bizantin nu a fost materia (prosperitatea materială, dezvoltarea materială, exploatarea materială a resurselor profitabile, a apelor şi a solului, impunerea prin forţă, cuceririle). Scopul Bizanţului a fost înalt, ceresc, superior şi celui imaginat în Statul (Πολιτεία) lui Platon, care a încercat să-l materializeze, dar a eşuat. Scopul Bizanţului a fost aplicarea, propovăduirea şi răspândirea Sfintei Evanghelii, creştinarea şi civilizarea popoarelor barbare.
Aşadar, Bizanţul a fost centrul, din care a iradiat credinţa creştină în Răsărit şi Apus. Unicul stat în ceea ce priveşte scopul pe care şi l-a impus. Însă unicul şi în ceea ce priveşte durata pe care a avut-o. Deschideţi istoria. Câţi ani au durat regimurile acestei lumi? Cât a durat democraţia lui Pericle în Atena? Cât a ţinut regimul oligarhic al lui Lycurgos în Sparta? Câte zile a avut regatul marelui Alexandru? Cât a durat împărăţia perşilor, a asirienilor, a babilonienilor şi a altor neamuri? Cel mult 4-5 secole. În timp ce Imperiul bizantin, fenomen unic, a ţinut 1100 de ani. Şi a fost centrul întregii lumi, farul, campionul, avangarda care s-a luptat pentru idealurile creştine.
Constantinopolul, în care marele Constantin şi-a mutat reşedinţa dinadins, a devenit noua capitală. În el cea mai înaltă construcţie era o coloană, deasupra căreia iradia o cruce mare.Marele Constantin, cu dumnezeiască insuflare, şi-a dat seama că este o nedreptate să fie prigoniţi creştinii, care nu sunt elemente răufăcătoare, vrednice de nimicire. S-a convins că creştinii, oriunde s-ar afla, fie ca soldaţi şi ofiţeri, fie ca funcţionari, fie ca simpli cetăţeni, sunt sarea şi lumina lumii. Şi în timp ce Roma decădea, noua Romă, Constantinopolul, înflorea cu elementul creştin.
Pe acest nou element înfloritor, pe acest teren solid, şi-a întemeiat statul său marele Constantin,stat cu o unică orientare: să trăiască el însuşi, dar să răspândească şi altora Evanghelia. Şi în asta constă marea lui contribuţie. Şi nu doar Constantinopolul, ci şi Tesalonicul, a doua cetate a imperiului, a fost un centru misionar. Din Tesalonic şi din Constantinopol au pornit vulturii Duhului, marii misionari şi apostoli ai neamurilor. Au pornit Chiril şi Metodie şi au propovăduit sârbilor, bulgarilor…; au ajuns până nordul extrem semănând sămânţa Evangheliei… şi botezând.
Tot pe terenul Bizanţului s-au întrunit Sinoadele Ecumenice şi Locale. Marele Constantin a făcut începutul. În 325 d.Hr. a invitat la Niceea Bitiniei 318 Părinţi purtători de Dumnezeu la primul Sinod Ecumenic, care a alcătuit cel mai important text după Sfânta Scriptură. Nu există, subliniez asta, o filozofie mai mare în lume decât adevărurile care sunt cuprinse în cuvintele scurte ale Simbolului de Credinţă, ale Crezului. Crezul este scris nu doar cu creionul şi cu cerneală; este scris cu sângele eroilor credinţei noastre. Pe terenul Bizanţului s-au întrunit şi toate celelalte sinoade ecumenice ulterioare.
În hotarele statului bizantin au luat fiinţă şi faimoasele mănăstiri. Mănăstirile nu au fost, cum calomniază ateii şi necredincioşii, focare ale trândăviei, indolenţei şi lenevirii, ci au fost universităţi ale epocii; graţie acelor mănăstiri, şi în principal Sfântului Munte, a fost salvată bogăţia filozofiei, istoriei şi poeziei eline.
Aşadar, Constantinopolul a ţinut 1100 de ani. Şi apoi? O, nenorocire! Pe 29 mai – comemorarea anuală la care trebuie să plângă întregul neam, iar clopotele să bată funebru în tot elenismul – , pe 29 mai 1453 mulţimi barbare, asiatici neciopliţi împinşi de mania distrugerii au intrat în Cetate prin foc şi fier. Şi atunci, pe meterezele ei, a căzut ultimul împărat care a purtat acelaşi nume cu primul, acel Constantin I (324-337), şi iarăşi, acest Constantin al XI – lea Paleologul (1449-1453). Şi prima faptă a ocupanţilor care a fost? Un barbar s-a urcat pe turla Sfintei Sofia, a smuls Cinstita Cruce şi în locul ei a înălţat semiluna, simbolul întunericului şi al barbariei. De atunci s-a stins capodopera Bizanţului, a murit Imperiul bizantin.
***
A murit? Nu, nu! Oamenii mor, ideile nu mor. Ideea Imperiului bizantin trăieşte în inimile elinilor. Trăieşte ca un rai, ca o legendă, ca o istorie. Trăieşte! Eu cred neclintit şi în ciuda păcătoşeniei mele proorocesc, întemeindu-mă pe cuvintele Sfântului Cosma Etolianul că – nu neamul nostru, nu generaţia noastră, pentru că a păcătuit mult şi etnic, şi politic, şi religios – o nouă generaţie, care vine, va vedea împlinindu-se cuvintele „Din nou, cu ani şi vremi, iarăşi ale noastre vor fi”Aceştia, cred asta şi o strig, se vor învrednici să prăznuiască şi să liturghisească în biserica Sfintei Sofia.
Acest vis va deveni realitate cu o condiţie. Dacă statul nostru, ca urmaş al Bizanţului, insuflat de idealurile marelui Constantin, dacă vom avea ca emblemă a noastră „În acest semn vei învinge” („En touto nika”). Celelalte state pe steagurile lor au alte simboluri. Elada are Cinstita Cruce. Prin „En touto nika” vom merge înainte. Şi cu toate piedicile sunt sigur că neamul acesta, mic în întindere, dar mare în idealuri, va trăi în Hristos Iisus, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.
† Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin, în Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena în Aminteos, 21-5-1976, într-o zi de vineri)

joi, 19 mai 2011

Parintele Serafim Rose – Calea Imparateasca

Notă: Într-o vreme în care mulţi editori, web-masteri şi bloggeri promovează o Ortodoxie ciuntită, prezentând din vieţile şi învăţăturile cuvioşilor şi sfinţilor secolului XX doar ceea ce le convine, există şi câteva excepţii notabile. Iată una dintre acestea – postarea poziţiei Cuviosului Serafim de la Platina (ucenicul Sfântului Ioan Maximovici) privitoare la creştinii ortodocşi care s-au opus schimbării calendarului şi care au făcut parte din Sinoade de stil vechi care nu s-au aflat în comuniune cu Biserica oficială. Textul – „Calea împărătească” – a fost postat cu mult curaj (în data de 26 februarie 2009) pe http://www.razbointrucuvant.ro/2009/02/26/calea-imparateasca-adevarata-ortodoxie-intr-un-veac-al-apostaziei-de-parintele-serafim-rose/


Părintele Serafim Rose – Calea Împărătească: Adevărata Ortodoxie într-un veac al apostaziei 



„Precum zic Părinţii, extremele de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… (Trebuie) să umblăm pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme.” – Sf. Ioan Casian, Cuvântarea a II-a
Creştinii ortodocşi vieţuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmaşul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la calea mântuitoare înfăţişată de către Biserică, ci să biruiască chiar Biserica lui Hristos, în pofida făgăduinţei Mântuitorului (Mat. 16:18) şi să transforme însuşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie „ecumenică”, pregătind venirea alesului său, Antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.
Ştim, cu siguranţă, că această încercare a lui Satan nu va izbândi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos până la sfârşitul lumii şi Îl va întâmpina pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită şi nestricată de unirea nelegiuită cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre, pe care şi-o pun toţi creştinii ortodocşi, este una foarte importantă: Biserica va dăinui, dar câţi dintre noi ne vom mai găsi în dânsa, ţinând piept puternicelor încercări ale diavolului de a ne trage din sânul ei ?
Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale  Sf. Marcu al Efesului , din secolul al XV‑lea, când se părea că Biserica era pe punctul de a fi dizolvată în necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele şi primejdioase sunt vremurile noastre, decât acelea; căci atunci Unirea a fost un act impus cu forţa, din exterior, pe când acum ortodocşii au fost pregătiţi vreme îndelungată pentru apropiata contopire „ecumenică” a tuturor bisericilor şi religiilor, după decenii de relaxare, indiferenţă, duh lumesc şi îngăduinţă în minciuna pierzătoare cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toţi ceilalţi care îşi spun creştini. Biserica Ortodoxă a supravieţuit falsei Uniri de la Florenţa, şi chiar a cunoscut, după aceasta, o perioadă de prosperitate în exterior şi de înflorire duhovnicească înlăuntrul ei; dar după noua falsă Unire, ce se urmăreşte acum, cu un elan sporit, va mai dăinui Ortodoxia în afara catacombelor şi a pustiei ?
În timpul ultimilor zece ani şi mai apoi, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de patriarhul Athenagoras şi urmaşii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja îngrijorător de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declaraţie „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Tiateira” (vezi „The Orthodox Word”, ian. – feb., 1976) este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conştiinţa ortodoxă de către Biserica locală ce era odată întâia între Bisericile Ortodoxe la mărturisirea adevărului lui Hristos; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiţi în „creştinătatea” heterodoxă a Apusului, înainte chiar de Unirea formală ce încă se pregăteşte.
Rădăcinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc până la renovaţionismul si modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. În Biserica Rusă, aceste tendinţe au zămislit, pentru început, mişcarea „Bisericii Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să îl înlăture pe Patriarhul Tihon şi să „reformeze” Biserica într-o maniera protestantă radicală, iar apoi – ca un urmaş mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituţia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi, asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia şi ţelurile comuniste (conform scandaloasei „Declaraţii” a Mitropolitului Serghie din 1927), şi doar în ultimele decenii s-a aventurat, iarăşi, pe tărâmul renovaţionismului ecleziastic, prin participarea sa activa în mişcarea ecumenică. În Biserica Greacă, situaţia a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaţionist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de către Patriarhul Meletie Metaxakis de tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea ortodoxă, si renovaţioniştii au trebuit să se mulţumească doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.
Mari mişcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor, atât în Biserica Rusă, cât şi în cea Greacă, cauzând diviziuni profunde, ce s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a fost respins cu hotărâre de către vasta majoritate a episcopilor şi credincioşilor, în frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; această mişcare „iosifită” s-a organizat. Mai apoi, într-o oarecare măsură, şi a devenit cunoscută drept „Adevărata Biserică Ortodoxă”. Istoria acestei Biserici Ruse ilegale, a „catacombelor”, este, până în ziua de astăzi, învăluită de taină, însă, în ultimii ani, o serie de mărturii surprinzătoare ale activitatilor ei actuale au ajuns la lumină, ducând la măsuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei întâi stătător (Mitropolitul Teodosie), ca şi cel al unuia dintre cei zece sau mai mulţi episcopi ai ei (episcopul Serafim). În diaspora, Biserica Rusă din afara Rusiei s-a angajat chiar de la începuturile serghianismului, în 1927, într-o poziţie anti-serghianistă fermă, şi, cu numeroase ocazii, şi-a exprimat solidaritatea faţă de Adevărata Biserica Ortodoxă din Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei. Tradiţionalismul ei intransigent şi neclintit în această problemă, precum şi în altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruşi ai Europei Apusene şi ai Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei secolului al XX‑lea, ei despărţindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă din afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicţie” din diaspora rusă.
În Grecia, mişcarea de protest, printr-un instinct ortodox asemănător, a luat şi ea denumirea de „Creştini Ortodocşi Adevăraţi“. De la începuturile ei din 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mişcarea a fost puternică mai ales printre călugării, preoţii şi mirenii cei simpli ai Greciei; primul episcop care a părăsit Biserica de Stat a Greciei şi s-a alăturat mişcării a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; această Biserică îşi urmează până astăzi viaţa şi organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa o pătrime din totalitatea creştinilor ortodocşi din Grecia, şi poate peste jumătate dintre călugări şi maici. Deşi este cunoscută popular ca „vechii calendarişti” („stilişti”), „Adevăraţii Creştini Ortodocşi ai Greciei” susţin un tradiţionalism ferm în viaţă şi, în general, în gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar ca un prim stagiu sau ca pe o piatră de temelie a modernismului şi reformismului.
În timp ce cancerul „ecumenist” roade astăzi tot mai mult din rămăşiţele mădularelor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este arătată, de către cei mai simţitori membri ai jurisdicţiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei şi reprezentanţilor Bisericilor anti-ecumeniste şi anti-reformiste ale Rusiei, Greciei şi diasporei. Unii, văzând că jurisdicţiile „oficiale” urmează în mod irevocabil o direcţie anti-ortodoxă, le abandonează ca pe nişte nave ce se scufundă şi vin în rândul „Adevăraţilor Creştini Ortodocşi”; alţii, nădăjduind încă la o revenire către orientarea ortodoxă, în Ortodoxia mondială, consideră pentru moment a fi de ajuns să îşi exprime simpatiile pentru „Adevăraţii Creştini Ortodocşi” şi să protesteze cutezători împotriva mentalităţii „reformiste” din jurisdicţiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Întâi Stătătorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul „oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea.
Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de ani pentru păstrarea tradiţiei Ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei Adevărate şi intransigente ar putea fi auzită în întreaga lume şi ar putea avea un efect profund asupra direcţiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu a împiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovaţionist şi Unirea „ecumenică” ce zace în spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici locale ar mai putea fi convinse să păşească îndărăt de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la lichidarea totală (ca ortodoxe) a acelor jurisdicţii ce o vor urma până la capăt; şi în orice caz, persoane sau chiar comunităţi întregi pot fi salvate, cu siguranţă, de la această cale, fără a-i mai menţiona pe acei heterodocşi ce şi-ar mai putea afla calea către sânul mântuitor al adevăratei Biserici a lui Hristos.
Este de o importanţă vitală, deci, ca această voce să fie una a Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori, mai ales în focul unei dispute, ca poziţii fundamental ortodoxe să fie exagerate de către una din părţi, şi înţelese greşit de către cealaltă, şi astfel o impresie pe de-a-ntregul înşelătoare se zămisleşte în unele minţi, cum că actuala cauză a Adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică de dreapta” la direcţia predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru Adevărata Ortodoxie este cu desăvârşire falsă. Această luptă, din contra, a luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanţi ai ei de astăzi – fie din Rusia, Grecia sau din diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderaţiei, a unei înţelegeri între extreme; este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc CALEA ÎMPĂRĂTEASCĂ.
Învăţătura acestei „căi împărăteşti” este expusă, de pildă, în Sfaturile duhovniceşti ale avvei Dorotei,care citează îndeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci să umbli pe calea împărătească (Deut. 5:32; 17:11), şi de către Sf. Vasile cel Mare: „Drept cu inima este cel al cărui cuget nu se întoarce nici către exces, nici către lipsă, ci se îndreaptă doar către calea virtuţii“. Dar poate că cel mai clar este exprimată această învăţătură de către marele Părinte Ortodox al celui de-al V‑lea secol, Sf. Ioan Casian,care s-a confruntat cu o sarcină foarte asemănătoare sarcinii noastre ortodoxe de astăzi: să înfăţişeze învăţătura curată a Părinţilor Răsăriteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovniceşte şi nu puteau încă să înţeleagă profunzimea şi subtilitatea învăţăturii spirituale răsăritene, tinzând astfel către extrema laxităţii ori către cea a hiper-stricteţii, la aplicarea acesteia în viaţă.Sf. Casian expune învăţătura ortodoxă a căii împărăteşti în Conversaţia sa asupra „trezviei” (sau a „înţelepciunii”) – conversaţie lăudată de Sf. Ioan Scărarul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasă şi măreaţă“:
„Cu întreaga noastră tărie şi cu întreaga noastră străduinţă, să ne silim a dobândi darul cel bun al trezviei, care ne poate ţine nevătămaţi de excesele ambelor părţi. Căci, precum grăiesc Părinţii, ambele extreme sunt la fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât şi umplerea pântecelui, prea-multa priveghere, cât şi somnul peste măsură, şi celelalte exagerări“. Trezvia „îl învaţă pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele extreme: de-a dreapta nu îi îngăduie să cadă în înşelare din pricina abstinenţei excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare şi destindere“.
Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”:
„Abstinenţa excesivă este mai dăunătoare decât îmbuibarea sinelui; căci, împreună cu pocăinţa, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înţelegere, însă de la cea dinainte, nu este cu putinţă” (de ex., din pricină că mândria cuiva asupra „virtuţii” proprii îi stă în calea smereniei pline de pocăinţă care l-ar putea izbăvi). (Conversaţii, II, capitolele 16, 2, 17).
Aplicând această învăţătură situaţiei noastre, putem spune: „Calea împărătească” de astăzi a Adevăratei Ortodoxii este o înţelegere între extremele ecumenismului şi reformismului pe de o parte, şi a „râvnei fără cunoştinţă” (Rom. 10:2) pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „stricteţe”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacţie fariseică, exclusivism şi neîncredere, pe de alta. Această moderaţie a Adevăratei Ortodoxii nu trebuie confundată cu indiferenţa sau o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele politice.
Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine ale cărui vederi sunt hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderaţia cea cu adevărat ortodoxă ca apropiata „fanatismului”, dar cine caută către problemă cu mai multă profunzime şi foloseşte standardul patristic, va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un învăţător ortodox al zilelor noastre nu oferă un asemenea model de moderaţie grăitoare şi înflăcărată, precum  răposatul arhiepiscop Averchie al Jordanville-ului ; numeroasele sale articole şi predici respiră duhul înviorător al adevăratei râvne ortodoxe, fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”, accentuând în mod constant asupra laturii duhovniceşti a Ortodoxiei celei Adevărate. (Vezi mai ales articolul său „Râvna sfântă“, din The Orthodox Word, mai – iunie, 1975).
Biserica Rusă din afara Rusiei a fost aşezată, din pronia dumnezeiască, într-o poziţie foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească” în mijlocul confuziei Ortodoxiei veacului al XX‑lea. Vieţuind în exil şi sărăcie, într-o lume ce nu a priceput suferinţa oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra păstrării neschimbate a credinţei ce îi uneşte norodul, aflându-se, în mod firesc, străină întregii mentalităţi ecumenice, care este întemeiată pe indiferenţă religioasă şi auto-satisfacţie, pe bogăţie materială şi internaţionalism fără de suflet. Pe de altă parte, a fost ţinută de la a cădea în extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaraţia că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără de har) de către conştientizarea profundă a faptului că Biserica Serghianistă din Rusia nu este liberă; cineva, desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situaţiei ei este cel mai bine să fie lăsată unui sinod liber al Bisericii Ruse, din viitor. Dacă pare a exista aici o „contradicţie logică” („dacă nu îi tăgăduiţi Tainele, atunci de ce nu sunteţi în comuniune cu ea ?“), aceasta e o problemă doar pentru cei raţionalişti; cei ce se apropie de problemele Bisericii atât cu inima, cât şi cu cugetul, nu au nici o dificultate în a accepta poziţia aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii Ruse a diasporei de către înţeleptul ei Întâi Stătător, Mitropolitul Anastasie (†1965).
Trăind în libertate, Biserica Rusă din afara Rusiei a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarităţii şi a comuniunii depline cu subterana „Adevărată Biserică Ortodoxă a Rusiei“, a cărei existenţă este ignorată cu desăvârşire şi chiar negată de către Ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările teribile asupra Bisericii şi poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înţelege mai bine situaţia Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este, ca şi pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau sa nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele rămânând îndelungă vreme în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la Mişcarea Ecumenică a izolat-o şi a făcut să devină un reproş la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu), şi, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puţin pasiv) la încercările de provenienţă politică, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatică” şi „necanonică”.
În ultimii ani, Biserica Rusă din afara Rusiei a mai acordat susţinere şi recunoaştere şi „Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei”, a căror situaţie, de asemenea, a fost extrem de dificilă şi neînţeleasă. În Grecia, întâia lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală precum „Declaraţia” Mitropolitului Serghie în Rusia, şi din această pricină a durat mai multă vreme până ce conştiinţa teologică a grecilor ortodocşi să zărească întreaga ei semnificaţie anti-ortodoxă. Mai mult, puţini episcopi din Grecia au fost îndeajuns de curajoşi spre a se alătura mişcării (în vreme ce, prin comparaţie, numărul episcopilor ne-serghianişti de la începuturi era mai mare decât al întregului episcopat al Bisericii Greciei). Şi doar în ultimii ani, cauza vechilor calendarişti a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulţi absolvenţi de facultate i se alăturau. De-a lungul anilor, a suferit persecuţii, uneori destul de puternice, din partea Statului şi a Bisericii oficiale, şi până în ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticaţi” şi fără nici o recunoaştere din partea lumii Ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînţelegerile şi dezbinările interne au continuat slăbirea cauzei vechilor calendarişti, precum şi lipsa unui glas unic şi unanim, care să exprime susţinerea lor pentru Ortodoxia patristică. Totuşi, poziţia lor fundamental ortodoxă nu poate fi negată, şi nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări glăsuitoare ale ei, precum se pot vedea în articolul ce urmează.
Sporirea, din ultimii ani, a unei unităţi fundamentale a cauzei adevăratei ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din catacombe a Rusiei, la vechii calendarişti ai Greciei sau în Biserica Rusă din afara Rusiei, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al Bisericilor mărturisitoare, spre a se opune mişcării ecumenice care a luat în posesie Ortodoxia „oficială”. Totuşi, în condiţiile actuale, acesta se va materializa cu greu; şi, în orice caz, este o viziune politică asupra situaţiei, ce priveşte într-o manieră prea exterioară semnificaţia misiunii Adevăratei Ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „Ortodoxiei ecumeniste”, împotriva Ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite, înainte de toate în Rusia. Dar nu este cu putinţă ca mărturia atâtor mucenici, mărturisitori şi campioni ai Ortodoxiei celei Adevărate din veacul al XX‑lea, să fie zadarnică. Fie ca Dumnezeu să îşi tina zeloţii pe calea împărătească a Adevăratei Ortodoxii, credincioşi Lui şi Sfintei Lui Biserici, până la sfârşitul veacului!
Acest articol a apărut în original în The Orthodox Word, sept. – oct., 1976 (70), pag. 143-149.
Între comentariile la acest articol, postat pe www.razbointrucuvant.ro, apar şi unele interesante. Teodor scrie: „A avea curajul de a spune Adevărul, nu înseamnă a fi pe extreme, care dealtfel se spune că aparţin dracilor! Domnul Hristos când a vrut să accentueze gravitatea unui lucru sau importanţa lui, spunea clar: «Adevărat grăiesc vouă… cuvintele Mele nu vor trece!» Care «habotnicie»? De când a nu fi MASON şi a nu fi de acord cu ECUMENISMUL este habotnicie ? De când învăţătura Sf. Părinţi e habotnicie ? Haideţi să ne vedem limitele…, că nu are nimeni nici o contribuţie că există în momentul de faţă, ci prin darul Bunului Dumnezeu există! Nu deţine nimeni înţelepciunea absolută, decât El! A dansa pe «vulcani» nu e o chestiune de înţelepciune, ci mai degrabă de…!”
Mihaela scrie: „Este suficient să vedem ce se întâmplă astăzi, la noi, şi să ne dăm seama ce vizionar a fost Părintele Serafim Rose. Acestea sunt adevăruri universale.”
Mihail scrie: „În contextul actual în care Biserica Ortodoxă «oficială» are această alunecare spre ecumenism, ce sa înţelegem noi mirenii, că de fapt am fost păcăliţi când părinţii şi duhovnicii scriau şi ne spuneau că cei de pe stilul vechi sunt eretici ? Acum să ne simţim noi eretici din cauză că clericii noştri au căzut în ecumenism ? Sf. Ioan Maximovici, Serafim Rose şi alţii au aparţinut celor care nu au schimbat calendarul. La fel şi călugării din Athos. Ei au fost pe linia tradiţionalistă a canoanelor celor Şapte Soboare. Ce e de făcut?”
Da, întrebarea rămâne: Ce e de făcut?…

This entry was posted inProblema calendarului bisericesc.Bookmark the permalink.